Acţiune în constatare. Hotărâre din 22-12-2014, Judecătoria IAŞI

La apelul nominal, făcut în ședința publică, părțile au lipsit.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 15.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.12.2014, când a hotărât următoarele

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.07.2014 sub nr._ reclamanții C. D. și C. R. F. în contradictoriu cu pârâta . solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1.să constate caracterul abuziv și nul absolut al clauzelor art.4.1 alin.2 și art.4.5 din convenția de credit nr.HL11402/17.05.2007; 2.să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au arătat, în esență, că la data de 17.05.2007 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr. HL11402/17.05.2007 prin care au contractat un credit în valoare de 52000CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni.

Reclamanții au mai arătat că prevederile contractuale de la art.4.1 alin.2 și art.4.5 au un caracter abuziv deoarece banca își rezerva un drept și nu-și asumă o obligație, ceea ce înseamnă că indiferent de condițiile obiective ale pieții financiare, eventuala modificare a dobânzii va rămâne la alegerea discreționara a băncii, modificarea dobânzii nefiind o obligație a băncii, clientul neavând nicio garanție că în momentul în care evoluția pieții financiare ar impune micșorarea dobânzii, Banca va proceda și ea la reducerea dobânzii.

Sub același aspect, reclamanții au mai arătat că banca nu oferă nicio informație cu privire la factorii care ar putea declanșa o eventuala modificare a dobânzii și nici cu privire la modalitatea de răspuns a băncii față de acești factori (o formula de calcul), în clauza 4.1 alin. 2 din contract banca făcând referire la o dobânda "indexabila", fără a arăta în niciun fel după ce criterii și algoritm urmează a se indexa.

Sub același aspect, reclamanții au mai arătat că în cazul în care clientul nu este de acord să accepte o modificare arbitrară a dobânzii, în mod abuziv banca îl obligă pe client să restituie pe loc întregul credit, fapt imposibil pentru o persoana care își asigura existența din venituri salaríale lunare.

În ceea ce privește dezechilibrul, reclamanții au arătat că dezechilibrul creat de cele 2 clauze menționate nu a ramas la nivel teoretic, abstract, ci s-a materializat într-un dezechilibru concret, prin activarea de catre bancă a celor 2 clauze menționate, pârâta menținând valoarea inițială a dobânzii ( respectiv de 5,7%) doar pe parcursul primelor 12 rate din contract, începând cu a 13-a rată majorând progresiv rata dobânzii pe criterii doar de ea cunoscute, în speță, dobânda 321,36 CHF în loc de 242,48 CHF cât era prevăzut în graficul de rambursare, în procente de la 5,7% la 7,60 %.

Reclamanții au mai arătat că începând cu rata a 13-a, din dorința de a masca parțial creșterea dobânzii, banca a început să rețină ca "principal" sume mai mici decât cele prevăzute în graficul inițial de rambursare, începând cu rata a 13-a, o parte din sumele ce trebuiau trase cu titlu de principal, au început a fi trase cu titlu de dobânzi, fără a exista vreo clauză contractuala care să-i permită o astfel de operațiune, ceea ca va conduce la crearea unui număr mai mare de rate, existând riscul să rămână sold nerestituit.

Reclamanții au mai arătat că în acord cu prevederile art.3 alin.1, art.4 lit.f, art.6 din Regulamentul BNR nr.3/14.03.2007 în vigoare la data încheierii contractului, banca era obligată să respecte un plafon limitat maximal al gradului de îndatorare (fie ca era vorba despre plafonul standard de 40%, fie un eventual alt plafon aprobat de BNR în condițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 3/2007), oferta Băncii care are ca mecanism acordarea inițială a unei dobânzi promoționale mai mică continuată apoi, după încheierea contractului, cu o dobânda semnificativ mărita (7,6% fata de 5,7% inițial), apărând a fi concepută în mod intenționat cu scopul de a eluda prevederile legale referitoare la gradul de îndatorare, pentru ca banca să poată acorda credite mai mari decât i-ar fi permis legea și astfel să obțină profituri mai mari.

Reclamanții au mai arătat că prevederile contractuale de la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.5 sunt lovite de nulitate absolută și pentru cauză ilicită, scopul vădit al pârâtei la conceperea contractului fiind eludarea unor prevederi legale (respectiv cele privitoare la gradul de îndatorare) pentru a-și putea maximiza în mod ilicit profitul.

În ceea ce privește îndeplinirea cerințelor prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, reclamanții au arătat că acestea sunt realizate; astfel, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților acesta este dat de clauzele care conferă Băncii dreptul de a modifica unilateral, subiectiv și nelimitat 2 din principalele elemente ce formează prețul contractului, respectiv dobânda și comisioane, drept de care banca a uzat, majorând dobânda.

În ceea ce privește absența negocierii, reclamanții au arătat că aceasta este dată de faptul că prevederea contractuală nu a fost negociată anterior datei de 17.05.2007 când a fost semnata Convenția de Credit, iar în ceea ce privește absența informării, reclamanții au arătat că aceasta este dată de faptul că banca, în calitatea ei de autoare a unui contract pre-redactat, standard, de adeziune, nu și-a îndeplinit obligația de informare, ne-explicând în convenție cum urmează a se calcula rata dobânzii procentuale.

În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000.

În dovedire reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, sens în care au depus în copie conformă contract de credit nr. HL11402/17.05.2007 filele 9-13, plan rambursare filele 14-17, invitație la conciliere directă, declarații reclamanți, încheiere filele 18, 26-29, extrase de cont filele 19-25, extrase portal practică judiciară filele 30-32.

În temeiul art.411 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, reclamanții au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor.

Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu art.29 lit.f din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Acțiunea nu a fost regularizată potrivit prevederilor art.200 și următoarele Cod procedură civilă.

Legal citată, în apărare, pârâta a formulat întâmpinare pe care a depus-o prin serviciul registratură de la data de 26.08.2014 prin care pe cale de excepție a invocat excepție prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției, pârâta a arătat că acțiunea supusa judecații este prescriptibilă în termenul general de 3 ani instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen care în acord cu prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii și întrucât cauza anularii invocată de reclamant decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anularii clauzelor invocate este chiar momentul încheierii contractului de credit.

Sub același aspect, pârâta a mai arătat că în condițiile în care contractul de credit a fost încheiat la data de 17.05.2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16.07.2014, se impune constatarea de către instanța a faptului că acțiunea este prescrisă, drept consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, stingându-se și dreptul de restituire a prestațiilor succesive efectuate de reclamant în temeiul clauzelor din convenția de credit, potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare a arătat, în esență, că în data de 17.05.2007, a acordat reclamanților C. D. în calitate de împrumutat și C. R. F. în calitate de codebitor un credit de consum, în valoare de_ CHF, pe o perioada de 300 luni, în baza contractului nr. HL11402, punând la dispoziția clienților o anumită oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit, ofertă care variază în fiecare an în funcție de evoluția pieței bancare, din portofoliul de soluții de creditare oferite de bancă clienților săi, reclamanții alegând un produs de creditare cu dobândă variabilă acordat în moneda CHF.

Pârâta a mai arătat că prin semnarea contractului de credit, împrumutatul confirmă că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, pârâta a arătat că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 în condițiile în care la momentul încheierii contractului de credit exista o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului în funcție de varianta cea mai avantajoasă, existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate neafectând libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimat, în condițiile în care prin completarea cererii de creditare persoana interesată a optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor proprii, în condițiile în care condițiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele fiecărui tip de dobândă și totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutat și în condițiile în care condițiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt menționate în contractul semnat de acesta și particularizate în funcție de opțiunile personale.

Sub aceleași aspect, pârâta a mai arătat că nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiția prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că « dobânda variabilă » ar fi fost impusă, deoarece reclamanții aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanțare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

În ceea ce privește lipsa dezechilibrului semnificativ între părțile contractante, pârâta a arătat că nu se poate reține faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă care cuprinde și aceasta marjă ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractate, în condițiile în care constituie clauze abuzive fie cele care sunt prevăzute în Lista anexă la Legea nr. 193/2000, fie clauzele contractuale care pot fi considerate abuzive prin efectele produse și chiar dacă enumerarea nu este limitativă, în sensul că, potrivit art. 4 alin. (4), clauzele menționate în Anexă au semnificația unor exemple, este de reținut că lista nu cuprinde și clauza referitoare la dobânda variabilă, dobânda variabilă fiind recunoscută de legislație în vigoare cât și de reglementările comunitare.

Sub același aspect, pârâta a mai arătat că, clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea « un dezechilibru semnificativ între părțile contractante », deoarece, prin natura ei, ea nu acționează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod « bilateral », în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă, dobânda variabilă având avantajul, pe de-o parte, de a oferi pe întreg parcursul creditării cea mai bună dobândă în funcție de condițiile pieței, permițând consumatorilor să beneficieze de scăderi de dobândă și, pe de altă parte, de a preîntâmpina pierderile inerente unei modificări intempestive a costurilor de finanțare, spre deosebire de o dobândă fixă.

Sub același aspect, pârâta a mai arătat că în ceea ce privește structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii, precum condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative, care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă, dobânda variabilă stabilindu-se în funcție de indicele de referință al băncii (sau dobânda de referință a băncii) și marja, practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori.

Pârâta a mai arătat că ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 calcularea variației procentului de dobânda s-a efectuat într-un mod transparent, în conformitate cu art.3 7 pct.a)potrivit căruia dobânda va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR /ROBOR /LIBOR /rata dobânzii de referința a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixă pe toata durata derulării contractului, concluzie susținută inclusiv de practica ÎCCJ.

Pârâta a mai arătat că reclamanții au avut cunoștință de existența clauzei privind comisionului de acordare a creditului și care nu creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, situația financiara la nivel național și internațional determinând banca să își adapteze produsele pentru a asigura stabilitate pe termen lung.

În drept, pârâta a invocat prevederil art.205 Cod procedură civilă.

În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamanților care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Prin serviciul registratură de la data de 29.10.2014, pârâta a făcut dovada calității de reprezentant legal și conventional filele 49-53.

La termenul din 15.12.2014 instanța a încuviințat pentru ambele părți, apreciindu-le legale, concludente, pertinente și utile soluționării cauzei, proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

Analizând actele și lucrările cauzei, probatoriul administrat, instanța reține următoarele:

În fapt, la data de 17.05.2007 reclamanții C. D., în calitate de împrumutat, C. R. F. în calitate de codebitor și pârâta . calitate de bancă, au încheiat convenția de credit nr. HL11402 (convenția) prin care primii, au obținut de la cea din urmă, suma de_ CHF cu titlu de credit pentru refinanțare și nevoi personale, astfel cum rezultă din contract de credit nr. HL11402/17.05.2007 filele 9-13; conform art.1.2 din convenție durata contractului a fost stabilită la 300 luni calculată de la data primei trageri din credit.

Potrivit art.4.1 alin.1 din convenție, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12.00 luni, rata dobânzii este fixă.

Potrivit art.4.1 alin.2 din convenție, după această perioadă, dobânda este indexabilă și diminuata cu 0,2 pp pe toata perioada de creditare.

Potrivit art.4.5 din convenție, pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1, banca își rezerva dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare. Modificarea dobânzii va fi operată în luna de referință la data scadenței prevăzută în contractul de credit. Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzii și comisioanelor bancare se face de către bancă prin afișare la sediul unității sau prin notificare scrisă. În cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii și comisioanelor bancare se considera acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii și comisioanelor bancare, acesta are dreptul să denunțe unilateral contractul, rambursând în avans creditul, comisioanele și dobânzile aferente.

Convenția a fost însoțită de un grafic de rambursare în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, astfel cum rezultă din plan rambursare filele 14-17.

Analizând cu prioritate în acord cu prevederile art.248 Cod procedură civilă, excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor, excepție de fond, absolută și peremptorie, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare, apare ca neîntemeiată, pe de o parte, în condițiile în care reclamanții au solicitat pe calea acțiunii de față doar constatarea caracterului abuziv și nulitatea clauzelor preevăzut de art.4.1 alin.2 și art.4.5 din convenție, și nu și restituirea sumelor încasate în temeiul acestora clauze denunțate ca abuzive.

Pe de altă parte, instanța mai reține că nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate în temeiul unor clauze abuzive este prescriptibil, concluzie întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătită o sumă de bani este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.

În ceea ce privește legea aplicabilă prezentului litigiu, văzând dispozițiile art.6 din Noul Cod Civil, potrivit cărora actele juridice încheiate sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele în vigoare la data încheierii sau după caz producerii lor, legea aplicabilă în cauza de față, având în vedere data încheierii convenției, este dată de dispozițiile vechiului cod civil 1864.

Potrivit art.6 alin.4 din Noul cod civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, sunt în întregime suspuse dispozițiilor legale care le-au instituit, litigiul fiind supus prevederilor Decretului nr.167/1958 prin raportare la data scadenței facturilor.

Conform art.8 alin.1 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art.8 alin.2, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. Este fără dubiu că acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care, în mod normal, termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie.

Conform art.2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Or, această regulă ar fi aproape complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de fi timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție. Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din decretul 167/1958.

În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

După cum s-a precizat, această regulă se bazează pe principiul că o acțiune în constatarea nulității absolute ar fi, în caz contrar, una pur formală, superfluă, ori de câte ori ar fi promovată după împlinirea termenului general de prescripție. Acest lucru ar însemna ca regula instituită de decretul privind prescripția extinctivă să rămână fără efect în aproape toate situațiile de acest gen, știut fiind că printr-o acțiune în constatarea nulității absolute se urmărește, de fapt, de cele mai multe ori, restituirea prestațiilor executate, pe de o parte, și anularea obligației de a executa pe viitor propriile prestații, pe de altă parte.

Pe fondul cauzei, este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta . consumatori (reclamanții C. D. și C. R. F.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

În drept, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în continuarea Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Dispozițiile legale incidente definesc clauza abuzivă prin două caracteristici esențiale: a) lipsa negocierii sale directe cu consumatorul și b) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește prima condiție legiuitorul vine cu precizări suplimentare în alineatul 2 al aceluiași articol din care rezultă faptul că negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influența natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul. Așadar legea nu impune comerciantului compromisul ci solicită acestuia să manifeste cel puțin disponibilitate către negociere față de consumator.

În ceea ce privește cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc și anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile.

Conform art. 4 alin.1 anterior redat dar și alin.5 al art.4 din lege, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ține seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Așadar legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul raporturilor juridice, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia.

În Anexa 1 a Legii nr.193/2000, sunt enumerate, cu titlu de exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.

Conform art.6 din Legea nr.193/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.

Având aceste repere instanța va proceda așadar la a analiza în ce măsură clauzele incriminate din convenția părților au natură abuzivă.

Totodată, la soluționarea prezentei cauze, instanța trebuie să aibă în vedere consumatorul mediu astfel cum este definit de legiuitorul român prin prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor. Așadar, consumatorul mediu este consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici.

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește constatarea naturii abuzive a clauzelor contractuale prevăzute de art.4.1. alin.2, 4.5 din contractul de creditare privind dobânda indexabilă și posibilitatea recunoscută băncii de a proceda la modificarea acesteia, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S . consumatori (reclamanții C. D. și C. R. F.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr.193/2000 (prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

În al doilea rând clauzele denunțate de reclamanți ca abuzive nu sunt excluse ab initio de la verificarea caracterului abuziv deoarece privesc „costul” contractului, în condițiile în care Legea nr.193/2000 transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art.4 alin.6 din actul normativ național este reluarea art.4 alin.2 din actul normativ comunitar care, la rândul său, prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Cele două prevederi nu exclud așadar la modul absolut controlul instanțelor asupra unei prevederi relative la preț, plată, remunerație decât condiționat de caracterul clar, inteligibil, univoc al acestora.

Or, clauzele în discuție sunt incriminate de reclamanți ca fiind abuzive tocmai prin prisma faptului că nu sunt exprimate clar și inteligibil, susținerea lor fiind aceea că plasează raporturile juridice într-o zonă de ambiguitate, tangentă cu arbitrariul.

Așadar, nu este posibilă excluderea clauzelor de la verificare caracterului abuziv, fără o analiză a susținerilor reclamanților C. D. și C. R. F..

În ceea ce privește prima condiție a legii pentru ca o clauză să fie etichetată drept abuzivă, studiind explicațiile oferite în contractul inițial referitoare la dobândă, instanța constată că art.4.5 coroborat cu art.4.1 alin.2 și art.4.3 din convenție, explică elementele avute în vedere de bancă la momentul stabilirii dobânzii percepute, făcând posibilă o anticipare a elementelor ce alcătuiesc această dobândă, respectiv formula de calcul a dobânzii este dată de produsul dintre soldul creditului, rata dobânzii procentuale și numărul de zile scurs de la data la care a fost datorată rata anterioară împărțit la 360 de zile (art.4.3 din convenție).

Referitor la prima condiție - caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract - instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Se mai reține că dobânda variabilă este o reflecție a costului resurselor de creditare pe care banca a fost nevoită să le plătească în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație. Dobânda variază în funcție de costul resurselor de creditare, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință a cărei evoluție este independentă de politica de creditare a băncii. Modificarea formulei de calcul propusă de OUG 50/2010 prin trecerea de la criteriul de referință variabilă la criteriul indicelui de referință independent EURIBOR nu se poate realiza prin păstrarea punctelor procentuale anterioare.

Așadar, reclamanții nu sunt nemulțumiți de modul de stabilire inițială a dobânzii pentru primul an de creditare și nici nu reclamă o neînțelegere fundamentală a modului de calcul (o lipsă a unor criterii concrete, apte să determine o evaluare mentală a costurilor implicate de contractarea creditului), ci doar contestă modul efectiv de calcul al acesteia, interpretând greșit prevederile contractuale.

Mai mult de atât, niciunul dintre reclamanți nu a susținut că ar fi propus pârâtei o altă variantă de credit sau modificări ale variantei pe care au ales-o, împrumutații neputându-se prevala de propria culpă la încheierea contractului pentru a obține constatarea nulității absolute a unor clauze pe care, la momentul încheierii contractului, le-au apreciat ca fiindu-le favorabile.

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că art.4.1 alin.2, art.4.5 nu ar fi fost negociate, instanța constată că nemulțumirile reclamanților sunt generate, în realitate, de dezechilibrul financiar pe care sunt nevoiți a-l suporta ca urmare a evoluției înregistrate de cursul valutar al CHF, în defavoarea împrumutaților, dezechilibru care nu exista la momentul încheierii contractului în raport de care se analizează caracterul abuziv al unei clauze.

Mai mult, potrivit art. 4 alin.5 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. De asemenea, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor inserate în cuprinsul contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie realizată în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe (așa cum a arătat CJUE în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing).

Instanța reține că, anterior semnării convenției de credit HL11402/17.05.2007, reclamanții mai contractaseră împrumuturi, creditul ce a făcut obiectul acestuia contract având și scop de refinanțare, aceștia având așadar cunoștință de ofertele de creditare ale băncilor, fiind familiarizați cu modalitatea de obținere a unui credit și optând în cunoștință de cauză.

În cauza de față, contractele încheiate de părți se încadrează în categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Astfel, serviciul contractat de reclamanți vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamanții având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese.

Cu alte cuvinte, atât timp cât la momentul încheierii contractului reclamanții s-au orientat către oferta bancară care le era favorabilă, în concordanță cu posibilitățile lor de plată, lecturând contractul anterior semnării acestuia, reclamanții necontestând acest aspect, asumându-și benevol clauzele contractuale prin semnătură, satisfac, în opinia instanței, exigența textului de lege pentru a se ajunge la concluzia că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul.

Împrejurarea că reclamanții C. D. și C. R. F. au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata unei dobânzi variabile după primul an de creditare și dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu aceste prevederi, nu este de natură a conduce la o altă concluzie, împrumutații neputându-se prevala de propria culpă, de propria lipsă de diligență la încheierea contractului pentru a obține constatarea nulității absolute a unei clauze pe care, la momentul încheierii contractului, au apreciat-o ca fiindu-le favorabilă

Negocierea contractului este ulterioară deciziei luate de un consumator de a contracta un împrumut pentru satisfacerea unei nevoi personale și ține de etapa premergătoare raportului contractual concret pe cale să se nască. Ea presupune nu numai posibilitatea consumatorului de a influența nașterea însăși a obligației ci și întinderea și/sau modalitatea de executare a acesteia. Nevoile de împrumut și puterea financiară ale fiecărui consumator sunt diferite, iar dacă pârâta-bancă și-a adaptat produsele bancare la aceste elemente, aceasta înseamnă negociere în sensul legii, negocierea privind părțile din contract, cu alte cuvinte poziția băncii față de fiecare client al său și nu modalitatea în care banca se raportează la totalitatea clienților săi.

Cu alte cuvinte, atât timp cât încheierea propriu-zisă a contractului nu a fost impusă reclamanților C. D. și C. R. F., aceștia beneficiind de libertatea contractuală, nefăcând dovada faptului că li s-a „impus”, ca alternativă la a nu încheia contractul, încheierea acestuia în forma agreată de bancă, conduce la concluzia că în cauză a existat o negociere.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, instanța va concluziona în sensul că prima cerință a textului art.4 din Legea nr.193/2000 –lipsa negocierii directe cu consumatorul-reclamanții C. D. și C. R. F. din cauza de față – nu este îndeplinită cu privire la clauzele ce fac obiectul analizei de față.

Cu privire la a doua condiție și anume cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului.

Instanța mai reține că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil, proprietatea reclamanților.

Fără a nega faptul că, în activitatea sa de creditare, banca-pârâtă este obligată să adopte o politică prudențială, să ia toate măsurile de siguranță pentru a contracara jocul efectelor schimbărilor de pe piața monetară, instanța reține că aceste măsuri trebuie luate astfel încât să nu vină în contradicție cu dreptul consumatorului de a se bucura de o previzibilitate rezonabilă a evoluției raporturilor juridice cu banca deoarece contractul de credit, în pofida duratei sale, nu a fost gândit ca un contract aleatoriu .

Durata de rambursare a creditului, de 25 de ani, reprezintă termenul de executare a obligației de restituire. Acest termen, ca și modalitate a obligației în cazul convenției în discuție, a fost prevăzut atât în favoarea debitorului cât și în favoarea creditorului (care pe termen lunga culege o dobândă mai mare), iar faptul că a fost prevăzut și în favoarea pârâtei rezultă din aceea că o eventuală rambursare anticipată este supusă anumitor condiții (art.4.10 lit.d, art.5.10). Deci termenul de 25 de ani și eventualele implicațiile ale fluctuațiilor de pe piața interbancară nu sunt în sine motive justificate ca banca să ignore dreptul reclamanților de a cunoaște până unde se pot întinde obligațiile asumate.

Conform art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii „va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc”.

Este adevărat că activitatea de creditare a pârâtei are drept scop obținerea de profit și nu există o dispoziție legală care să nege dreptul profesionistului de a-și maximiza profitul câtă vreme în acest scop sunt negociate clauze clare, transparente de natură să permită reclamanților înțelegerea deplină a semnificației acestora, cu alte cuvinte de natură să permită acestora să cunoască exact natura obligației asumate, instanța apreciind că această clauză prin care reclamanții sunt obligați față de profesionista-pârâtă la plata unei sume de bani, convenția oferă elemente descriptive de natură a permite identificarea clară a naturii și scopului său.

Sub același aspect, instanța mai reține că imperativul protecției consumatorilor este unul de ordine publică și nu privată, aspect care rezultă cu evidență din jurisprudența constantă a CJUE care, având de analizat compatibilitatea reglementărilor naționale cu dreptul Uniunii a statuat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (…) În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (…). În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” (Hot. din 14 iunie 2012 în cauza C‑618/10 privind Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, pgf.30-43).

Nu în ultimul rând, din actele depuse la dosar rezulta că reclamanții au contractat creditul, pentru refinanțarea unui credit anterior, ceea ce presupune în mod rezonabil o comparație între cele două credite și o opțiune conștientă în favoarea creditului acordat de pârâtă.

Așadar, instanța reține că reclamanții se puteau interesa, anterior sau cu ocazia încheierii contractului de credit, de motivele care stau la baza perceperii unei dobânzi variabile după primul an de creditare, dreptul băncii de a proceda la modificarea acesteia după primul an de creditare, modul de calcul al acesteia și consecința neacceptării modificării cuantumul dobânzii, reprezentanților băncii revenindu-le doar obligația de a le remite o copie a contractului, conform art. 5 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, art. 1 din același act normativ stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării tuturor considerentelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.

În plus, instanța reține că modificarea dobânzii va fi operată în luna de referință, la data scadenței prevăzută în contractul de credit, ca urmare, dobânda percepută scade proporțional cu reducerea perioadei de creditare.

Mai mult de atât, clauza prin care a fost stabilit caracterul indexabil, variabil, al dobânzii (art.4.1 din contract) nu are în sine caracter abuziv, necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care dobânda ar putea varia atât în favoarea băncilor, cât și în favoarea clienților băncii.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia banca își rezervă un drept și nu o obligație, modificarea dobânzii rămânând la alegerea discreționară a băncii, ei neavând garanția că în momentul în care evoluția pieței financiare ar impune micșorarea dobânzii, banca va proceda și ea la reducerea dobânzii, ceea ce conduce la caracterul abuziv al clauzei art.4.1 alin.2 din convenție, apare ca neîntemeiată în condițiile în care în materie contractuală buna credință se prezumă, stipularea în contract a unei dobânzi variabile neputând fi interpretată că va opera doar în favoarea creditorului, ci de esența unei dobânzi variabile ține că ea produce efecte în favoarea ambelor părți în funcție de evoluția pieței financiare.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia banca pârâtă nu oferă nicio explicație cu privire la factorii care ar putea declanșa o modificare a dobânzii, ceea ce conduce la caracterul abuziv al clauzei art.4.1 alin.2 din convenție, apare ca neîntemeiată în condițiile în care reclamanții însăși au arătat că banca are în vedere la modificarea cuantumului dobânzii lunare, condițiile obiective ale pieții financiare, ceea ce echivalează din partea reclamanților cu asumarea tuturor clauzelor contractuale și, pe cale de consecință, cu inexistența unui dezechilibru financiar, în cuprinsul prevederilor art.4.3 fiind prevăzută formula de calcul a dobânzii.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia în ipoteza în care nu sunt de acord să accepte modificarea dobânzii de către bancă, aceasta îi obligă să restituie pe loc întregul credit, cerință imposibilă pentru o persoană care-și asigură existența din veniturile salariale lunare, ceea ce conduce la caracterul abuziv al clauzei art.4.5 din convenție, apare ca neîntemeiată în condițiile în care acordarea de împrumuturi de către bănci reprezintă principala sursă de venit pentru acestea, fiind contrară oricărei logici juridice, acceptarea interpretării potrivit căreia banca-creditoare acordă în mod global și deodată o sumă de bani cu titlu de împrumut pe o perioadă îndelungată de timp, fără a-și lua marja de siguranță de a-și vedea acoperite dobânzile și comisioanele aferente sumelor ce ar putea fi restituite anticipat.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia banca creditoare nu a respectat gradul lor de îndatorare prin modificarea cuantumului dobânzii lunare, apare ca neîntemeiată în condițiile în care reclamanții nu au produs nicio probă în acest sens, nu au produs dovezi cu privire la modificarea situației lor patrimoniale concomitente cu modificarea cuantumului dobânzii lunare produs de bancă, deși sarcina probei le revenea în acord cu prevederile art.249 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia clauzele denunțate ca abuzive sunt lovite de nulitate absolută justificat de existența unei cauze ilicite și anume de scopul pârâtei de eludare a prevederilor legale ce protejează gradul lor de îndatorare, apare ca neîntemeiată în condițiile în care prevederile art.948 pct.4 Cod civil 1864 enumeră printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, existența unei cauze licite, cauza actului juridic fiind o condiție de fond, de validitate și generală a actului juridic prin care se înțelege scopul, obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o componență a voinței juridice și în condițiile în care reclamanții nu au produs probe în acest sens, deși sarcina probei le revenea în acord cu prevederile art.249 Cod procedură civilă, acoperirea riscurilor de creditare în cuprinsul contractelor de împrumut și obținerea de profit din acordarea împrumuturilor, nefiind de natură să conducă la o altă concluzie, contrar susținerilor reclamanților.

În ceea ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia consecința directă a modificării cuantumului dobânzii lunare, se va reflecta în creșterea numărului de rate finale, apare ca neîntemeiată în condițiile în care numărul de rate, 300, au fost prevăzute în mod expres în cuprinsul prevederilor 2.1 din convenție, neexistând argumente de natură a se ajunge la o altă concluzie.

Cu alte cuvinte, faptul că reclamanții au înțeles să încheie cu pârâta creditoare un contract de creditare pe o perioadă îndelungată de timp, 25 de ani, contract în care au convenit existența unei dobânzi variabile după primul an de credit, a cărei formulă de calcul a fost convenită de părți prin asumarea contractului și care în funcție de evoluția pieții financiare se reflectă într-un cuantum final mai mare al ratei, nu este de natură să conducă la existența unui dezechilibru semnificativ în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, în condițiile în care ține de politica băncilor modul de realizare a imputației plăților efectuate.

Pentru aceste considerente decizorii, având în vedere că prevederile contractuale denunțate de părți nu apar ca producând un dezechilibru semnificativ în raporturile dintre părțile contractante și câtă vreme reclamanții execută o obligația de plată pentru o contraprestație prevăzută ca atare în contract, conjugând aceste aspecte cu realitatea că atare clauze au fost direct negociate cu reclamanții, instanța nu va reține caracterul abuziv al acestora și pe cale de consecință nu va constata nulitatea lor absolută.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâta nu urmează a cădea în pretenții, văzând și dispozițiile art. 451 alin.1 și 2 Cod procedură civilă, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 451 alin.1 și 2 Cod procedură civilă, instanța urmează a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptul material la acțiune de a cerere restituirea sumelor, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanțiiC. D. CNP_, C. R. F. CNP_ ambii cu domiciliul în Târgu F., ..47, ., ., ambii cu domiciliul ales la cabinet avocat Ț. G. E. . A, județul Iași, persoană însărcinată cu primirea corespondenței av. Ț. G. E., prin reprezentant convențional av. Ț. G. E. în contradictoriu cu pârâta.>înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului sub nr.J_, CUI_/1992, cu sediul în București, ..6A, sector 2, București prin reprezentant legal S. L. M. și prin reprezentant convențional consilier juridic O. C..