Anulare act. Sentința nr. 4814/2015. Judecătoria ORADEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4814/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 4814/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
(dosar conexat nr._/271/2013)
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 4814/2015
Ședința publică de la 14 mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. V.
Grefier M. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta M. I. și pe pârâții V. D., P. I., M. A. și F. S. - G., având ca obiect anulare act, și judecarea cauzei civile în dosarul conexat nr._/271/2013, privind pe reclamantul I. V. și pe pârâții M. I. și I. M. având ca obiect prestație tabulară.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, învederându-se instanței că în prezenta cauză s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, după care:
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința din 23.04.2015, fiind consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea soluției pentru data de 07.05.2015 și pentru astăzi.
JUDECĂTORIA
DELIBERÂND:
Constată că, prin cererea de chemare în judecată depusă în data de 25.06.2013, reclamanta M. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții V. D. și P., să se constatate nulitatea absoluta a convenției sub semnătura privata incheiata la data de 10.04.1994 intre paratul V. D., in calitate de cumpărător, si M. A. (decedat), in calitate de vânzător, deoarece vânzătorul M. A. nu era proprietar asupra imobilului; să se constatate nulitatea absoluta a convenției sub semnătura privata incheiata la data de 20.09.2001 intre paratul V. D., in calitate de vânzător, si paratul P. I., in calitate de cumparator; să fie obligați pârâții sa ii lase in deplina proprietate si posesie imobilul care a făcut obiectul convențiilor mai sus amintite, imobil identificat in Cf_ Santandrei (Cf vechi_ Santandrei) cu nr. top/cad 2940, extravilan in suprafața de 6.900 mp, teren asupra căruia reclamanta figurează ca si proprietar. Cu cheltuieli de judecata.
In fapt, arată că este proprietară asupra imobilului teren extravilan in suprafața de 6900 mp evidențiat in Cf_ Santandrei (Cf vechi_ Santandrei) cu nr. top/cad 2940, imobil dobândit prin succesiune, conform certificatului de moștenitor 21 din data de 29.07.2008 si a incheierii de Cf nr._ /30.07.2008. In urma cererii formulate la Primaria Santandrei, inregistrata sub nr. 2515/25.04.2013, a aflat ca terenul mai sus menționat a făcut obiectul convențiilor sub semnătura privata a căror anulare o solicită. Astfel in cursul anului 1994, mai exact in data de 10.04.1994, fiul său, M. A., in prezent decedat (fara posteritate), vinde terenul arătat mai sus prin convenție sub semnătura private numitului V. D.. Convenția sub semnătura privata este lovita de nulitate absoluta, deoarece vânzătorul M. A. nu era proprietar asupra terenului. Proprietar tabular in momentul perfectării convenției sub semnătura privata era tatăl reclamantei, numitul Tiponut I., decedat ulterior incheierii convenției sub semnătura privată, respectiv la data de 12.04.1994. Convenția sub semnătura privata incheiata intre M. A. si V. D. nu poate fi considerata nici macar o promisiune de vânzare cumpărare, având in vedere ca reclamanta este moștenitoarea proprietarului tabular Tiponut I., in calitate de fiica, si nicidecum vânzătorul M. A., care era doar nepotul defunctului proprietar tabular, respectiv fiul reclamantei. Convenția de vânzare cumpărare incheiata intre M. A. si V. D. are o cauza imorala, in sensul ca s-a incheiat o convenție de instrainare a bunului altuia, iar cauza imorala este sancționată cu nulitatea absoluta. Paratul V. D. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu deoarece a contractat cu un non dominus care a vândut ceea ce nu avea si, pe de alta parte, nici nu a intabulat dreptul de proprietate in coala de Cf.
Sub un alt aspect, inscrisurile sub semnătură privată nu sunt apte a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor. Fiind vorba de o suprafață de teren, dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite doar prin înscris autentic, potrivit art.2 din titlul X din Legea nr. 247/2005, în vigoare la momentul încheierii antecontractelor în discuție. Potrivit acestui text legal, actele juridice care au ca obiect înstrăinarea de terenuri și care nu sunt încheiate în formă autentică, sunt lovite de nulitate absolută. Convenția sub semnătură privată ar fi putut reprezenta cel mult o promisiune sinalagmatica de vânzare-cumpărare, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de antecontract, având ca obiect o obligație de „a face", adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, și nu o obligație de „a da", adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, întrucât transferul proprietății se poate face doar prin act autentic.
Terenul in litigiu a făcut obiectul a doua convenții sub semnătura privată, una incheiata intre M. A., in calitate de vânzător, si V. D., in calitate de cumpărător, si una incheiata ulterior, intre V. D., in calitate de vânzător, si P. I., in calitate de cumpărător. Pentru ca actul sub semnătura privata incheiat la data de 10.04.1994 sa fie apt sa creeze in sarcina defunctului M. A. obligația de a transfera proprietatea, acesta trebuia in primul rand sa provină de la un proprietar, or defunctul M. A. nu era proprietar asupra imobilului si nu putea deveni proprietar nici in momentul decesului bunicului sau proprietar tabular la vremea respectiva, deoarece reclamanta este moștenitoarea legală a proprietarului tabular de la acea vreme, defunctul Tiponut I.. Pentru ca actul sub semnătură privată încheiat la data de 20.09.2001 între paratul V. D. si paratul P. I. sa fie valabil, trebuiau întrunite aceleași condiții menționate mai sus, iar contractul de vânzare cumpărare asupra unui teren putea fi valabil încheiat, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 247/2005 - Titlul X, numai prin act autentic.
Astfel, în speță, este vorba despre vânzarea lucrului altuia, defunctul M. A. nu era proprietar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare provizoriu cu paratul V.. Contractul încheiat între paratul V. și pârâtul P. poate fi calificat la rândul sau doar ca și o promisiune de vânzare-cumpărare, pârâtul urmând a dobândi proprietatea și abia după aceea să o transfere în mod valabil paratului P.. Nefiind deci proprietar, pârâtul nu putea încheia în mod valabil un contract privind transferarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În acest sens este și adagiul latin „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipso habet". Asa cum rezulta din extrasul de CF_ Santandrei cu nr. top/cad 2940, proprietar tabular este reclamanta. Proprietatea este dreptul pe care o persoana il are de a se bucura si dispune de un bun. Conform adresei emise de Primăria Santandrei, in Registrul Agricol figurează parații ca "proprietari" ai imobilului, aceștia bucurandu-se si de posesia si folosința imobilului, reclamanta fiind privata de atributele dreptului de proprietate privind posesia si folosința, motiv pentru care a formulat si capătul de cerere privind revendicarea.
In drept, invocă art. 948 si urm din vechiul Cod Civil, art. 563-566 Noul Cod Civil.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar în data de 22.10.2013, reclamanta a solicitat chemarea in proces, in calitate de parata, a numitei M. A., in calitate de unic moștenitor al defunctului M. A..
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 16.01.2014 (fila 30), pârâtul VAȘCAN D. a solicitat, pe cale de excepție, să se constatate lipsa interesului procesual al reclamantei și respingerea acțiunii formulate ca atare. Pe fond, solicită respingerea acțiunii formulată în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea de fapt, arată că prin adresa emisă de Judecătoria Oradea la data de 20.12.2013, a luat la cunoștință despre existența unei acțiuni în constatarea nulității convenției sub semnătură privată încheiată la data de 10.04.1994 între VAȘCAN D., în calitate de cumpărător, și numitul M. A., în calitate de vânzător, pe motiv că acesta din urmă nu era proprietar al bunului la momentul respectiv. Așadar, prin cererea de chemare în judecată reclamanta susține că terenul situat în extravilanul localității S., în suprafață de 6900 mp, evidențiat prin CF_ S. (CF vechi_ S.), cu nr. topo/cad 2940, pe care pârâtul l-a achiziționat de la fiul său, decedatul M. A., i-ar aparține în proprietate acesteia, urmare a moștenirii deschise după tatăl său. Cu alte cuvinte, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a contractului descris mai sus pe motiv că avem de-a face cu vânzarea lucrului altuia pe care reclamanta o consideră nevalabilă în prezența unei cauze imorale. În subsidiar, ca urmare a constatării acestei nulități, reclamanta solicită restituirea respectivului imobil în deplina sa proprietate. Temeiul de drept pe care reclamanta își fundamentează prezenta acțiune este reprezentat de textul articolelor 948 și urm. din vechiul Cod civil, în vigoare la momentul încheierii convenției (10.04.1994) și singurul aplicabil în lumina prevederilor art. 6 din noul Cod civil, respectiv ale art. 3 și 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 privind aplicarea noului Cod civil.
În acest context, consideră, în primul rând, faptul că reclamanta M. I. nu dovedește un interes procesual în promovarea acestei acțiuni. In al doilea rând, chiar dacă are exista un astfel de interes, consideră că acțiunea în constatarea nulității formulată nu este admisibilă, în speță neavând de-a face cu un caz de nulitate absolută. In al treilea rând, chiar dacă terțul dobânditor (în speță, pârâtul) a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non dominus, acesta nu poate fi evins de proprietarul inițial ca urmare a efectului achizitiv al proprietății aparente. Astfel, pe cale de excepție, solicită să se constatate faptul că interesul de a acționa al reclamantei nu este unul determinat, legitim, personal, născut și actual, după cum este pretins în art. 33 Cod procedură civilă. Într-adevăr, regula de drept comun este aceea că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, respectiv fie de părțile actului juridic și avânzii-cauză ai părților, fie de terții care se pretind prejudiciați prin actul atacat, fie de organele expres prevăzute de lege.
Acesta este și sensul în care s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 15 din 17 octombrie 2011, făcând însă o transpunere a acestei reguli în planul dreptului procesual civil și arătând că „pe planul dreptului procesual, regula enunțată justifică legitimare procesuală activă în acțiunile în constatarea nulității absolute întemeiate pe dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, în privința oricărei persoane care justifica un interes legitim, indiferent dacă aceasta a fost sau nu parte în procedura legii speciale a fondului funciar în care au fost emise actele atacate". Detaliind, face referire la considerentele Sentinței civile nr. 980/2009 pronunțată de Judecătoria Râmnicu V., Secția civilă, care nuanțează foarte bine reflectarea regulii de drept material în termenii procedurii civile: „Astfel, o primă regulă fundamentală în materie o constituie cea potrivit căreia orice persoană poate solicita organului jurisdicțional constatarea intervenirii sancțiunii. Desigur, sub aspect material, regula menționată nu suscită discuții, însă domeniul său de aplicabilitate este restrâns sub aspect procesual, când este necesară a se întruni o altă condiție a acțiunii civile, și anume interesul. Dar limitarea evocată nu poate fi înțeleasă ca o coincidență între două condiții diferite de exercitare a acțiunii civile, anume calitatea procesuală și interesul. Prima își are izvorul în dreptul material, în regimul juridic al instituției disputate, iar cealaltă are relevanță sub aspect faptic, semnificând folosul practic urmărit de parte. Iar dreptul material, având la bază rațiunea ocrotirii interesului public, ce aparține societății în ansamblu și nu numai unui individ, a acordat legitimare procesuală (calitate procesuală activă) oricui. (...) Referitor la excepția lipsei interesului, condiție de exercitare a acțiunii civile constând în folosul practic urmărit de către titularul acțiunii civile, instanța reține că acesta trebuie să fie născut și actual, personal, direct și legitim. Din acest punct de vedere cercul persoanelor care pot cere constatarea nulității se restrânge în raport cu condițiile evocate, necesar a fi întrunite sub aspectul folosului practic urmărit." Și în prezenta cauză, cercetarea existenței interesului trebuie să pornească de la obiectul cererii de chemare în judecată, iar îndeplinirea acestei condiții va trebui să se raporteze la finalitatea ipotezei admiterii acestei cereri. Astfel, trebuie observat că în ipoteza admiterii cererii formulate, reclamanta s-ar regăsi în aceeași situație de drept ca și cea în care se regăsește în prezent: ar fi proprietara tabulară a imobilului din această speță. Cu alte cuvinte, raportat la obiectul și scopul urmărit prin acțiunea în constatarea nulității absolute pe motiv că bunul nu aparținea în drept vânzătorului, ci antecesorului reclamantei, consideră că nu există un folos practic întrucât calitatea de proprietar a numitei M. I. este deja stabilită și luată în evidențele Cărții Funciare.
În consecință, reclamanta - terț față de contractul de vânzare - cumpărare încheiat între M. A. și Vașcan D. nu dovedește că ar fi suferit un prejudiciu real în urma încheierii actului atacat, prejudiciu necesar pentru a susține existența unui interes legitim.
Aceasta nu poate demonstra care este acel folos practic, material pe care l-ar aduce desființarea judiciară a contractului sub semnătură privată încheiat între pârât și fiul acesteia astfel încât bunul înstrăinat să revină în proprietatea sa, tocmai pentru că acesta se află deja în patrimoniul numitei M. I.. D. pentru care solicită să se constatate lipsa interesului procesual al reclamantei și să se respingă acțiunea ca atare.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii formulate de reclamantă, consideră că o astfel de cerere este inadmisibilă tocmai pentru că nu avem de-a face cu o nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 10.04.1994, ci, dimpotrivă, cu o nulitate relativă care nu ar putea fi invocată decât de cumpărător împotriva vânzătorului sau succesorilor săi. Astfel, reclamanta susține în principal faptul că pârâtul a dobândit bunul imobil de la un non dominus care a „vândut ceea ce nu avea", fiind în prezența vânzării lucrului altuia. Totodată, aceasta arată că, „convenția de vânzare — cumpărare încheiată între M. A. și Vașcan D. are o cauză imorală, în sensul că s-a încheiat o convenție de înstrăinare a bunului altuia, iar cauza imorală este sancționată cu nulitatea absolută". Consideră inadmisibil un astfel de demers, în lumina următoarelor argumente: în ceea ce privește vânzarea unui bun de către o persoană care la momentul respectiv nu avea calitatea de proprietar, Codul civil român din 1864 nu a preluat prevederile cuprinse în art. 1599 din Codul civil francez conform căruia „vânzarea lucrului altuia este nulă; ea poate da loc la daune - interese, atunci când cumpărătorul nu a știut că lucrul era al altuia". D. pentru care în doctrina și în practica judiciară românească au existat numeroase opinii referitoare la valabilitatea unei astfel de convenții, în lipsa unei reglementări exprese. În doctrină, predominant s-a reținut ideea că în timp ce vânzarea lucrului altuia este sancționată cu nulitatea relativă în dreptul civil francez, în dreptul nostru nu este prohibită prin lege. S-a pus astfel întrebarea cum se poate vinde în mod valabil un lucru ce nu aparține patrimoniului vânzătorului? Autori de prestigiu1 au opinat că dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare crezând că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroarea-viciu de consimțământ asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost considerat de cumpărător drept proprietar al lucrului. într-un asemenea caz, doar cumpărătorul ar putea invoca nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare. În practica judiciară soluțiile au fost variate. Astfel, s-a considerat că vânzarea altuia, nefiind reglementată, este supusă principiilor generale care guvernează materia convențiilor. S-ar putea face astfel aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult decât are), dar și cel al bunei - credințe, al aparenței în drept, al asigurării securității dinamice a circuitului civil. De asemenea, s-a statuat că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de neproprietar ar fi lovită de nulitate și că persoana neproprietară are posibilitatea să cumpere, de la proprietar, bunul promis la vânzare și apoi să fie în măsură să perfecteze vânzarea.
În numeroase spețe, soluția a fost dată în funcție de buna-credință sau reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare a lucrului altuia. Astfel, dacă ambele părți au cunoscut că bunul nu era proprietatea vânzătorului, fiind deci de rea credință, s-a considerat că vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută în baza principiului conform căruia „frauda corupe totul" și a principiului bunei - credințe în raporturile civile. Fiind un caz de nulitate absolută, adevăratul proprietar are dreptul să introducă acțiune în nulitatea vânzării, la care nu a consimțit. Concluzia unanim generală a fost următoarea: în condițiile în care cel puțin una din părțile la contractul de vânzare a fost de bună credință, în practica judiciară s-a admis că adevăratul proprietar are la îndemână doar acțiunea în revendicare, el neputând solicita anularea sau rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare. însă, și în acest caz, restituirea în natură nu mai era posibilă atunci când bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință, ori atunci când bunul a pierit într-un caz de forță majoră sau caz fortuit, fie atunci când acesta fusese expropriat pentru o cauză de interes public. O asemenea soluție se bazează pe rațiuni de echitate și utilitate socială.
Noul cod civil introduce în sfârșit o reglementare expresă care permite dispunerea de bunurile unei alte persoane. Această reglementare apare cu titlu general în secțiunea referitoare la obligații, având și o aplicație particulară în cadrul secțiunii privind contractul de vânzare cumpărare. Astfel, pe de o parte, conform art. 1230 din noul Cod Civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului, sau, după caz, să obțină acordul terțului. în cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate. Pe de altă parte, vânzarea bunului altuia este reglementată de art. 1683 din noul Cod Civil. Conform alin. 1 al art. 1683, dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Așadar existenta dreptului de proprietate al vânzătorului nu este văzută drept o condiție de validitate a contractului, vânzătorul având însă o obligație de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titular către cumpărător. Întrucât transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător nu este văzută drept o condiție de validitate a contractului, ci drept o obligație a vânzătorului, în caz de neexecutare, cumpărătorul este cel care va putea cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și dacă este cazul, daune - interese. Mai arată că, chiar și înainte de apariția acestei reglementări, au existat mai multe instanțe în țară care au statuat în favoarea valabilității unei astfel de convenții. Prin Decizia nr. 5801 din 21 octombrie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție arată că „nu numai că nu este interzisă vânzarea bunului altuia, dar, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1895 și urm. C. civ., titlul translativ de proprietate care emană de la un neproprietar este una din condițiile cerute pentru a se putea dobândi proprietatea prin uzucapiune de 10-20 ani. (...) În consecință, întrucât contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți nu este prohibit de lege și nici contrar bunelor moravuri sau ordinii de drept, și deci nu era lovit de nulitate absolută, reclamantele nu puteau solicita cu temei constatarea nulității." Prin Decizia nr. 632 din 29 ianuarie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma „în cunoștință de cauză" relevă, semantic, înțelesul că părțile contractului au știut bine că bunul individual determinat nu este proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. în acest caz, contractul încheiat ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credință a părților."
per a contrario, atunci când cumpărătorul care a contractat cu un neproprietar a fost de bună - credință și nu a cunoscut faptul că bunul nu aparținea proprietății acestuia din urmă, nu avem de-a face cu o fraudă sau cu o cauză ilicită/imorală, ci cu un act valabil încheiat în considerarea principiilor bunei - credințe, aparenței în drept și securității circuitului juridic civil. Această soluție se impune cu claritate și din perspectiva faptului că nulitatea este în fond o sancțiune ce intervine în cazul în care părțile, la încheierea actului juridic civil nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de fond sau de formă ale contractului. Ar fi nedrept ca acel cumpărător, deși în necunoștință de cauză, să fie sancționat și să suporte desființarea actului cu titlu oneros în contextul în care acesta nu a dat dovadă de vreun comportament culpabil. Referitor la noțiunea de cauză imorală pe care reclamanta o invocă în cuprinsul acțiunii sale drept temei al nulității absolute, arată că, potrivit art. 968 Cod civil în vigoare în inul 1994, cauza este ilicită când este prohibită de legi or este contrară ordinii publice, respectiv este imorală când este contrară bunelor moravuri. Conformitatea contractului cu ordinea publică și bunele moravuri este o cerință importantă a valabilității lui. Existența unei cauze valabile se prezumă, până la proba contrară. Astfel, în speța noastră, pentru a obține desființarea contractului pe motiv de nulitate absolută, reclamanta ar fi trebuit să dovedească de ce cauza contractului atacat este contrară legii, respectiv bunurilor moravuri. Mai mult, aceasta trebuie să arate că ambele părți au avut cunoștință despre faptul că bunul nu aparținea de drept vânzătorului și, în consecință, au încercat să eludeze normele legale și să-1 fraudeze pe adevăratul proprietar dispunând de bunul acestuia, fără consimțământul său. Aceasta întrucât sancțiunea nulității nu se va aplica decât atunci când cauza ilicită sau imorală este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (această regulă a fost preluată întocmai din doctrina Codului civil de la 1846 în art. 1238 alin. 2 din noul Cod civil). În consecință, singura sancțiune care ar fi putut să se aplice contractului în discuție ar fi fost cea a nulității relative invocate de cumpărător (adică de pârât) într-un termen de 3 ani de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut cauza anulării conform art. 3 alin. 1 și 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.
D. pentru care, față de soluțiile consacrate de doctrina și practica judiciară sub guvernarea vechiului Cod civil în ceea ce privește vânzarea lucrului altuia, respectiv față de motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă constând în cauza imorală, se impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nulității a contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 10.04.1994. Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate absolută constând în forma actului juridic încheiat în anul 1994, consideră afirmația reclamantei cum că „înscrisurile sub semnătură privată nu sunt apte a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor" una incompletă și fără aplicabilitate în speța noastră. Astfel, contractul dintre pârât și numitul M. A. a fost încheiat la data la 10.04.1994. Or, la acel moment, nu era în vigoare art. 2 din Legea nr. 247/2005 la care face referire reclamanta și, în consecință, exigențele acestuia cu privire la forma convenției translative de proprietate nu erau aplicabile speței noastre. Mergând mai departe, înainte de . Legii nr. 247/2005 și abrogată chiar de acest act normativ, a existat Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, aceasta fiind prima legislație care a impus expres forma autentică ca formă ad validitatem pentru înstrăinarea valabilă a imobilelor terenuri. Întrucât niciunul dintre aceste acte nu producea efecte la momentul încheierii convenției din anul 1994 și în lipsa altei prevederi legale exprese din dreptul pozitiv al acelei perioade, consideră că forma autentică nu era cerută cu titlu imperativ pentru încheierea unui contract de vânzare - cumpărare. D. pentru care, se impune înlăturarea și acestui motiv de nulitate absolută invocat de reclamantă.
Nu în ultimul rând, consideră că prin aplicarea principiului bunei - credințe coroborat cu teoria aparenței în drept, terțul dobânditor, cu toate că a contractat cu un neproprietar, se va putea opune la restituire, iar titlul său va rămâne valabil ori de câte ori acesta a dobândit respectivul bun cu titlu oneros, iar adevăratul proprietar nu dovedește că la baza tranzacției s-a aflat de fapt o rea - credință. De regulă, "desființarea unui contract produce efecte juridice atât față de părți, cât și față de terți, justificat și de aplicarea principiului nemo dat quod non habet. Cu alte cuvinte, dacă se dovedește că transmițătorul unui bun nu putea transmite un drept, deoarece s-a desființat titlul său, sau acesta nu a existat niciodată, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult, anularea actului primar ducând la anularea actului subsecvent datorita legăturii sale cu primul. Acest principiu cunoaște însă și excepții, instituite pentru protejarea drepturilor dobândite de terții de bună - credință. Terții s-ar putea opune la restituire, iar titlul lor ar rămâne valabil numai dacă bunul a fost între timp dobândit prin uzucapiune, sau ca efect al posesiei de buna credință asupra unor bunuri mobile, sau în cazul dobândirii cu bună credință și titlu oneros a bunurilor imobile. Regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al transmițătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului nu funcționează în cazul în care actul a fost încheiat cu titlu oneros, adică atunci când terțul dobânditor a dat un bun material, eventual o sumă de bani, pentru dobândirea dreptului de proprietate.
În atare situație, pentru valabilitatea actului este suficient ca acela care a primit bunul să fie de bună credință. Aceasta este și concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 249 A/14.06.2012 a Curții de Apel București - secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie unde se arată că „în jurisprudență s-a cerut drept condiție esențială ca terțul achizitor să fie de bună credință, adică să fie încredințat că persoana de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului". Tot Curtea de Apel București reține și faptul că „instanțele românești au considerat că buna credință a subdobânditorului este suficientă pentru menținerea contractelor de vânzare - cumpărare chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut. Actele de dispoziție încheiate de o persoană care nu avea calitatea de proprietar au fost menținute și opuse adevăratului proprietar dacă terțul subdobânditor era de bună credință. Potrivit art. 1898 vechiul Cod civil, buna credință se presupune până la dovada contrară, revenind celeilalte părți, reclamantului, să facă dovada relei credințe a dobândîtorului. în aceste condiții, adevăratul proprietar trebuie să probeze că terțul subdobânditor, cu titlu oneros, a cunoscut nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului." In consecință, reaua credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită.
Totodată, în materia proprietății aparente, anterior, cât si odată cu . Legii /ir. 10/2001, judecătorii au menținut contractele de vânzare - cumpărare în favoarea terților care au achiziționat imobile de la stat, fie că aceștia erau de bună credință, fie că la momentul încheierii contractului a existat o eroare comună și invincibilă. înalta Curte de Casație și de Justiție a interpretat și aplicat în mod diferit dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință). Într-o speță, înalta Instanță a aplicat adagiul error communis facit jus plecând de la constatările Curții Constituționale, care învestită cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. 2 a readus în atenție considerațiile teoretice cu privire la principiul validității aparenței în drept. Printr-o decizie ulterioară (Decizia nr. 2713/2013), aceeași instanță a aplicat dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și a pretins numai buna credință a terțului pentru menținerea contractului de vânzare - cumpărare care a avut ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil. Oricare ar fi opinia în acest sens, în sensul că se aplică buna credință sau o eroare comună și invincibilă, este de remarcat totuși că rezultatul este același, instanțele de judecată dând terților dobânditori câștig de cauză. Odată cu publicarea Legii nr. 10/2001, doctrina și instanțele de judecată au considerat că principiul ocrotirii bunei credințe a fost ridicat la rang de lege prin prevederile art. 45 alin. 2. S-a considerat că în condițiile prevăzute de lege, chiar dacă imobilul a trecut în proprietatea statului tară titlu, actul de vânzare - cumpărare este valabil dacă părțile contractante au fost de bună credință la data încheierii contractului. Așadar, prin mai multe decizii ale fostei instanțe supreme cu privire la înstrăinarea bunului altuia, s-a justificat păstrarea bunului de către terțul dobânditor de la un non-dominus prin aplicarea ideii de bună credință, chiar dacă în toate cazurile era vorba de un imobil. La început, doctrina a ripostat la asemenea soluții, arătând că principiul bunei-credințe nu este suficient pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept subiectiv civil cu caracter patrimonial de la proprietarul aparent al unui imobil. Ulterior însă, opinia doctrinară s-a mai nuanțat, arătându-se că în materie imobiliară este posibilă justificarea tehnico-juridică a dobândirii dreptului de proprietate de la un proprietar aparent prin aplicarea principiului bunei-credințe în măsura în care sunt reunite toate elementele aparenței, inclusiv buna-credință a terțului dobânditor. Cu alte cuvinte, principiul ocrotirii bunei-credințe se asociază cu teoria aparenței pentru a justifica dobândirea dreptului de la proprietarul aparent. Principiile referitoare la buna-credință și echitate, nu trebuie înlocuite, substituite, ci doar completate, întregite cu principiul error communis facit ius sau teoria validității aparenței în drept.
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât actul încheiat de titularul aparent cu terțul dobânditor este considerat opozabil adevăratului proprietar pe temeiul aparenței, cu toate că acesta din urmă, nefiind parte în contract, ar trebui să poată invoca principiul relativității actelor juridice civile. Cum verus dominus are calitatea de reclamant în litigiul în care se va constata sau nu validitatea aparenței în drept, doar principiul bunei-credințe va putea să încline balanța echității cu ocazia examinării drepturilor și intereselor sale în conflict cu cele ale terțului achizitor. Același autor consideră, pe bună dreptate criticabilă susținerea conform căreia principiul bunei-credințe ar putea fundamenta vânzarea lucrului altuia numai dacă, în persoana cumpărătorului ar fi întrunite condițiile uzucapiunii. Dacă buna-credință s-ar asocia cu scurgerea unui interval de timp necesar pentru uzucapiune, atunci dreptul de proprietate al dobânditorului ar fi generat de prescripția achizitivă, mod originar de dobândire a drepturilor reale și care justifică singură dreptul terțului achizitor, fără să mai fie nevoie să se recurgă la vreo completare cu vreun principiu de drept sau vreo altă dispoziție normativă. Menținerea actelor de înstrăinare a lucrului altuia mai poate fi fundamentată și din perspectiva concepției dreptului civil cu privire la nulitatea actului juridic civil, dar tot prin completare și asociere cu principiul bunei-credințe. în asemenea cazuri se produce doar resoluto iure dantis, fară a se produce și resoluto ius accipientis, deoarece efectele față de dobânditorul cu titlu oneros sunt salvate de la desființare, pentru motivul că ele s-au născut pe temeiul principiului ocrotirii bunei-credințe și a unei realități care doar ulterior și retroactiv s-a transformat în simplă aparență de drept.
În doctrina de specialitate s-a apreciat că proprietatea aparentă are două accepțiuni: pe de-o parte, desemnează situația juridică a proprietarului aparent, iar, pe de altă parte, desemnează modul de dobândire care legitimează dreptul de proprietate în patrimoniul terțului care a contractat cu proprietarul aparent.
Noțiunea de proprietate aparentă este în strânsă legătură cu problema vânzării bunului altuia sau, la un nivel mai general, a înstrăinării cu titlu oneros a bunului altuia. în măsura în care operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non dominus, nu va mai putea fi evins de proprietarul inițial.
În structura proprietății aparente intră următoarele elemente: actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat, posesia utilă a transmițătorului în momentul încheierii actului translativ și titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenței), eroarea comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului (elementul psihologic al aparenței) și nu în ultimul rând buna-credință a dobânditorului. Dacă sunt întrunite condițiile proprietății aparente, efectul va fi dobândirea dreptului de proprietatea asupra bunului transmis de către terțul subdobânditor, drept de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Concluzia ce se desprinde din această teorie este următoarea: Atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună, efectele bunei-credințe sunt mult mai întinse. Buna-credință nu are numai un efect limitat în sensul de a paraliza acțiunea în revendicare sau pe cea în anulare, ci efectele ei merg atât de departe, încât ea acoperă în totalitate lipsa dreptului însuși prin validarea definitivă a actului nul sau a situației juridice. În cazul aparenței, buna-credință nu mai este necesar a fi dublată și de alte condiții, cum este justul titlu, deoarece justul titlu este înlocuit prin eroarea comună, denumită în literatura juridică bună-credință colectivă. Eroarea comună este convingerea lipsită de îndoială pa care și-a format-o marea majoritate a oamenilor (a membrilor colectivității) că o anumită persoană este titularul unui drept, pe când în realitate acea persoană nu este titularul dreptului respectiv (drept de proprietate, drept de creanță, mandat, drept de moștenire). Dacă un terț de bună-credință încheie un act cu .persoana ce se pretinde și este cunoscută de toată lumea ca fiind titularul dreptului, actul respectiv este declarat valabil și opus cu succes titularului adevărat. în această situație, eroarea comună este creatoarea unui drept (error communis facit ius). În concluzie, dat fiind faptul că, în speța noastră, reclamanta nu a adus nicio probă din care să reiasă ca pârâtul cumpărător ar fi fost de rea-credință la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare, dat fiind faptul că pârâtul cumpărător s-a încrezut, cu bună credință, în aparența de drept creată de numitul M. A. și dat fiind faptul că sunt îndeplinite prevederile art. 948 si art. 1294 si nrm. din vechiul Cod civil care reglementează condițiile de fond și formă pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare - cumpărare, considerăm că acea convenție atacată cu acțiunea în constatarea nulității absolute care a intervenit între subsemnatul și fiul reclamantei M. A. la data de 10.04.1994 este una valabilă, fără a fi afectată de vreo cauză de nulitate absolută.
Din cele descris mai sus, reclamanta nu poate justifica niciun folos material în admiterea acțiunii sale în contextul în care bunul oricum nu s-ar mai întoarce în posesia sa, fiind în prezența unei situații în care principiul bunei - credințe prevalează, iar eroarea comună și invincibilă validează contractul încheiat cu un neproprietar.
În drept, invocă prevederile art. 948, art. 968, art. 1294 și urm., art. 1898 din vechiul Cod civil, art. 6, art. 1230, art. 1238 și 1683 din noul Cod Civil, art. 3 și 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 privind aplicarea noului Cod civil, art. 33 din actualul Cod de procedură civilă, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și orice alte dispoziții normative cu incidență în această speță.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 04.03.2014 (fila 102), pârâtul P. I., a solicitat, pe cale de excepție, să se constatate lipsa interesului procesual al reclamantei și să se respingă acțiunea formulată ca atare; Pe fond, solicită să fie respinsă acțiunea formulată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, arată că prin Adresa emisă de Judecătoria Oradea la data de 04.02.2014, a luat la cunoștință despre conținutul cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiunea în constatarea nulității convenției sub semnătură privată încheiată la data de 20.09.2000 între pârâtul P. I., în calitate de promitent - cumpărător, și pârâtul de rând 1, VAȘCAN D., în calitate de promitent - vânzător. În ceea ce privește acest petit, reclamanta M. I. nu arată, în mod expres, care este motivul pentru care solicită constatarea nulității absolute a convenției față de care aceasta are calitatea de terț. Aceasta susține doar că terenul situat în extravilanul localității S., în suprafață de 6900 mp, evidențiat prin CF_ S. (CF vechi_ S.), cu nr. topo/cad 2940, care constituie obiectul convenției din data de 20.09.2000, i-ar aparține în proprietate acesteia, urmare a moștenirii deschise după tatăl său. În acest context, consideră, în primul rând, faptul că reclamanta M. I. nu dovedește un interes procesual în promovarea acestei acțiuni. In al doilea rând, chiar dacă ar exista un astfel de interes, consideră că reclamanta nu susține, motivat, existența vreunui motiv de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea convenției încheiate între pârât și numitul Vașcan D.. Pe cale de excepție, solicită să se constatate faptul că interesul de a acționa al reclamantei nu este unul determinat, legitim, personal, născut și actual, după cum este pretins în art. 33 Cod procedură civilă. Într-adevăr, regula de drept comun este aceea că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, respectiv fie de părțile actului juridic și avânzii-cauză ai părților, fie de terții care se pretind prejudiciați prin actul atacat, fie de organele expres prevăzute de lege. Totuși, această regulă de drept material trebuie să se reflecte în plan procesual. Astfel, orice persoană poate solicita organului jurisdicțional constatarea intervenirii sancțiunii nulității absolute, însă domeniul de aplicabilitate al acestei reguli este restrâns sub aspect procesual, când este necesar a se întruni o altă condiție a acțiunii civile, și anume interesul. Așadar, în timp ce dreptul material, având la bază rațiunea ocrotirii interesului public, ce aparține societății în ansamblu și nu numai unui individ, a acordat legitimare procesuală (calitate procesuală activă) oricui, dreptul procesual impune ca părțile să urmărească un folos practic ori de câte ori introduc o acțiune în instanță, fiind o condiție de exercitare a acțiunii civile. Și în prezenta cauză, cercetarea existenței interesului trebuie să pornească de la obiectul cererii de chemare în judecată, iar îndeplinirea acestei condiții va trebui să se raporteze la finalitatea ipotezei admiterii acestei cereri. Astfel, trebuie observat că în ceea ce privește petitul cererii de chemare în judecată cuprinzând constatarea nulității absolute a convenției încheiate între subsemnatul și pârâtul de rând 1, reclamanta nu ar beneficia de niciun folos real. Aceasta deoarece convenția sub semnătură privată din data de 20.09.2000 nu este altceva decât o promisiune sinalagmatica de vânzare - cumpărare, convenție care nu are ca obiect transferul dreptului de proprietate. Ba mai mult, în ipoteza admiterii cererii formulate, reclamanta s-ar regăsi în aceeași situație de drept ca și cea în care se regăsește în prezent: ar fi proprietara tabulară a imobilului din această speță. Astfel spus, raportat la obiectul și scopul urmărit prin acțiunea în constatarea nulității absolute, consideră că nu există un folos practic întrucât calitatea de proprietar a numitei M. I. este deja stabilită și luată în evidentele Cărții Funciare. În consecință, reclamanta - terț față de promisiunea de vânzare - cumpărare încheiată între pârât și Vașcan D. nu dovedește că ar fi suferit un prejudiciu real în urma încheierii actului atacat, prejudiciu necesar pentru a susține existența unui interes legitim. Or, cercul persoanelor care pot cere constatarea nulității absolute se restrânge în raport cu condițiile evocate, necesar a fi întrunite sub aspectul folosului practic urmărit. D. pentru care solicită să se constate lipsa interesului procesual al reclamantei și să fie respinsă acțiunea ca atare.
Pe fond, în ceea ce privește temeinicia acțiunii formulate de reclamantă, solicită să se constatate că, în prezenta speță, între P. I. și pârâtul Vașcan D. a fost încheiată o promisiune de vânzare - cumpărare sau un antecontract, prin care primul s-a obligat față de-al doilea să cumpere terenul în suprafață de 1,59 ha din localitatea S., județul Bihor, în contrapartida sumei de 7.950.000 lei, iar nu o convenție de vânzare - cumpărare cum greșit reține reclamanta. Astfel, numitul Vașcan D., în calitate de promitent - vânzător s-a obligat să vândă imobilul mai sus amintit numitului P. I., în calitate de promitent-cumpărător urmând ca transferul dreptului de proprietate să se facă în momentul prezentării părților la notar și al autentificării convenției de vânzare - cumpărare. În concluzie, prin această convenție pârâtul nu a devenit proprietar al imobilului în suprafață de 1,59 ha teren, ci a devenit titularul unei creanțe care are ca și echivalent obligația promitentului - vânzător de a transmite dreptul de proprietate în viitor, prin încheierea valabilă a contractului translativ de proprietate. Promisiunea de vânzare - cumpărare încheiată la data de 20.09.2000 este valabilă întrucât a respectat toate cerințele de valabilitate cerute de legea în vigoare la acel moment. Cu toate că temeiul de drept pe care reclamanta își fundamentează prezenta acțiune este reprezentat de textul art. 948 din vechiul Cod civil, aceasta nu arată care dintre cele patru elemente de validitate nu sunt întrunite în această speță raportat la promisiunea de vânzare - cumpărare. Aceasta deoarece lipsa calității de proprietar în persoana cumpărătorului nu este văzută drept o condiție de validitate a contractului, ci este tocmai premisa încheierii unui astfel de antecontract, promitentul - vânzător având în acest sens o obligație de a asigura transmiterea dreptului de proprietate către promitentul-cumpărător. Prin urmare, urmărind raționamentul reclamantei, consideră că lipsa calității de proprietar în persoana numitului Vașcan D. nu constituie un motiv de nulitate a convenției sub semnătură privată încheiată la data de 20.09.2000.
În practica judiciară s-a statuat că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de neproprietar ar fi lovită de nulitate și că persoana neproprietară are posibilitatea să cumpere, de la proprietar, bunul promis la vânzare și apoi să fie în măsură să perfecteze vânzarea.
În al doilea rând, solicită să se observe faptul că obiectul antecontractului îl constituie promisiunea de a vinde, respectiv de a cumpăra o suprafață de 1,59 ha teren situat în localitatea S.. Or, fiul reclamantei, numitul M. A., a vândut numitului Vașcan D. numai 0,50 ha teren, rezultând că diferența de 1,09 ha teren nu are nicio legătură cu terenul pe care reclamanta îl invocă ca făcând parte din moștenirea sa. Așadar, este foarte important de observat că reclamanta M. I. nu poate solicita și obține constatarea nulității convenției încheiate la data de 20.09.2000 cu privire la întreaga suprafață de 1,59 ha teren. Aceasta pentru că diferența de 1,09 ha teren a fost promisă de către pârâtul Vașcan D. subsemnatului fără să aibă nimic de-a face cu cele 0,50 ha teren cumpărate de la fiul reclamantei, pe care aceasta din urmă îl consideră vânzător neproprietar. Față de acest aspect, consideră că este dincolo de orice îndoială faptul că reclamanta are calitatea de terț și nu poate obține desființarea unei convenții valabil încheiat între cele două părți în lipsa unui motiv de nulitate de interes public. De asemenea, solicită să se observe că potrivit art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile în constatarea nulității unui act juridic patrimonial se taxează la valoarea indicată la aliniatul 1. D. pentru care, solicită să se pună în vedere reclamantei să taxeze ambele petite ale cererii de .chemare în judecată la valoarea actelor juridice ce fac obiectul acțiunii în constatarea nulității absolute.
In drept, invocă prevederile art. 948 din vechiul Cod civil, precum și orice alte dispoziții normative cu incidență în această speță.
Prin precizarea de acțiune depusă în data de 09 mai 2014, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă, pentru opozabilitatea hotărârii, a numitei F. (fosta M.) S. G., moștenitoarea defunctului M. A..
Prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2014, instanța a admis excepția de conexitate a Dosarului nr._/271/2013 la prezentul dosar (fila 148).
Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 07.08.2013, sub numărul de dosar_/271/2013, reclamantul I. V. solicită, în contradictoriu cu parata M. I., ca, urmare a semnării sub semnătura privata a contractului provizoriu de vânzare cumpărare in 06.10.1994 in prezenta a doi martori, contract pe care parata nu-1 mai recunoaște. Premergator acelui contract, s-a semnat un contract in 6.03.1994 de vânzare cumpărare pe suprafața de 537 metri pătrați din topograficul 237,238, cu același înscris si aceeași martori, contract care s-a perfectat la notar in dosarul nr._ din 03.05.1995; să se pronunțe o hotărâre care sa tina loc de act autentic de vânzare cumpărare intre I. V. si M. I..
În motivare, reclamantul I. V. a arătat că, în urma vânzării suprafețelor din TP 659 pe Santandrei, paratei îi mai ramane doar suprafața de 6900 metri pătrați din TP 659, . Santandrei, care poate sa fie suprafața promisa incluzând diferența de suprafața din contractul din 6.03.1994, suprafata care la notar dupa întocmirea schiței topografice . CF 94 pe Sintandrei se diminuează de la 537 la 500.
Aceasta suprafața a fost si este in societatea agricola SANTPAL Santandrei, este in posesia lui I. V.. Anexează Adeverința nr.37/15.03.2012 SANTPAL, Adeverința nr. 2284/12.05/2013 emise de Primaria Santandrei, Certificat Fiscal nr.2287/16.04.2013, care atesta ca I. V. folosește si plătește impozitul pe acest teren. Reaua credința a vânzătoarei, respectiv M. I., este dovedita si de notificarea trimisa lui I. V. in care i se relatează că prezenta sa este necesara in vederea întocmirii in forma autentica a actului de vânzare cumpărare. Având in vedere situația expusa mai sus, solicită instanței de judecata ceea ce M. I. o cere in notificarea din 24 aprilie 2013, respectiv autentificarea actului de vânzare cumpărare si înscrierea in cartea funciara.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar (fila 31 din Dosarul conexat nr._/271/2013), reclamantul solicită să se constatate că a dobândit împreună cu soția sa, I. M., cu titlu de cumpărare, de la pârâta, prin act sub semnătură privată încheiat la data de 06.10.1994, terenul în suprafață de 0,50 ha de sub nr. cadastral 2940 înscris în C.F._ S. și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare, dispunând totodată întabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil.
Se arată că, așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat între reclamant, soția sa I. M. și pârâtă la data de 06.10.1994, că aceasta din urmă le-a transmis cu titlu de cumpărare suprafața de 0,50 ha din . înscrisă în TP 659, apoi intabulată sub nr. cadastral 2940 din CF_ S.. Acest teren a fost înscris în Societatea Agricolă SANPAL, iar de la cumpărare primesc produse de la acesta societate ca și proprietari în schimbul folosinței pe care le-au transmis-o asupra terenului. De asemenea, din certificatul fiscal nr. 2287/16._ rezultă că plătesc impozit la Primăria S., ca și proprietari ai terenului.
În drept, invocă art. 896 alin 1 și 2 din Noul Cod Civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 25.04.2014 (fila 44 din Dosarul conexat nr._/271/2013), pârâta M. I. solicită respingerea acțiunii precizate formulate de către reclamantul luhos V.. Cu cheltuieli de judecata.
În fapt, arată că prin acțiunea precizata, reclamantul solicita in contradictoriu cu pârâta ca, prin sentința judecătoreasca sa se constate ca acesta a dobândit in proprietate pe titlu de cumpărare, prin convenția sub semnătura privata încheiata cu pârâta la data de 06.10.1994 terenul in suprafața de 0,50 ha inscris in Cf_ Santandrei cu nr. cad. 2940, si sentința sa tina loc de contract autentic, cu autorizarea intabularii dreptului de proprietate in coala de Cf. Pârâta nu a încheiat niciodată o convenție sub semnătura privata cu reclamantul I. Vasilc si/sau soția acestuia I. M.. După cum se poate observa, convenția sub semnătura privata in baza căreia s-a promovat prezenta acțiune nu poarta semnătura pârâtei. După cum se poate observa din Rezoluția Parchetului de pe langa Judecătoria Oradea din data de 06 decembrie 2013, pârâta a formulat chiar o plângere penala impotriva reclamantului I. V. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals in inscrisuri sub semnătura privata si uz de fals. Martorul semnatar al convenției, numitul P. S., audiat in cursul cercetării penale, recunoste semnătura sa pe convenție, insa nu poate preciza data când a semnat si nici ce obiect ar avea convenția. Pârâta contestă in totalitate aceasta vânzare, prin convenție sub semnătura privata, menționând totodată ca singura vânzare pe care a facut-o către reclamantul I. a fost prin contract autentic, încheiat in fata notarului public si contractul viza vânzarea unei grădini in intravilan. Mai arată ca niciodată nu a existat vreo ințelegere intre pârâtă si reclamant cu privire la terenul in litigiu, niciodată nu a intenționat sa vândă acest teren reclamantului si nici nu a primit de la reclamant vreo suma de bani cu titlu de pret pentru acest teren. Lipsa semnăturii pârâtei pe acesta convenție atrage nulitatea acesteia, si instanța de judecata nu poate pronunța o sentința care sa tina loc de act autentic in baza unei convenții lovite de nulitate.
Instanța a încuviințat în cauză proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei M. I. (fila 171) și proba testimonială, fiind ascultați martorii P. S. (filele 184-185), M. P. (filele 227-228), T. A. (filele 238-239), Pitutiu I. (filele 251-252).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Conform situației de carte funciară, reclamanta M. I. are calitatea de proprietar în cotă de 1/1 asupra imobilului reprezentând în natură terenul în suprafață de 6.900 m.p., amplasat pe numărul cadastral 2940, înscris în CF_ S. (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr._) (fila 8).
Acest teren a fost moștenit de reclamanta M. I. de la defunctul T. I., aspect care reiese din înscrierile de sub B 2 din CF_ S., număr cadastral 2936, număr cadastral care s-a parcelat ulterior, formându-se astfel și . 2940, în suprafață de 6.900 m.p., care s-a transcris în CF_ (fila 68 verso din Dosarul nr._/271/2013, conexat la prezentul).
Raportat la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. I., excepție invocată de pârâții VAȘCAN D. și P. I., instanța o va respinge. Astfel, reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, în contextul în care are calitatea de proprietar tabular al terenului în discuție, conform situației de carte funciară.
Raportat la excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâții VAȘCAN D. și P. I., instanța o va califica apărare de fond.
Raportat la fondul cauzei, instanța va reține că, prin Contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată în data de 10.04.1994, fiul reclamantei M. I., numitul M. A., în prezent decedat, a vândut suprafața de ,,0,50 ha pământ arabil situat în asociația SIMPAL în . D., prețul vânzării menționat în contract fiind de 250.000 ROL (fila 16).
Prin Contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată în data de 20.09.2001, pârâtul VAȘCAN D. a vândut pârâtului P. I. suprafața de 1,59 ha situată în S., județul Bihor, prețul vânzării menționat în contract fiind de 5.000.000 ROL/ha (fila 15).
Raportat la data încheierii celor două antecontracte, instanța va constata aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Codului civil de la 1864, în baza art. 6 din Noul Cod Civil, raportat și la art. 3 și 102, alin. 1 din Legea nr. 71/2011 privind aplicarea Noului Cod Civil.
Antecontractul de vânzare-cumpărare sau promisiunea de vânzare-cumpărare este actul juridic prin care o persoană, denumită promitent-vânzător, se obligă să vândă în viitor un imobil, în schimbul unui preț. Deși părțile s-au înțeles asupra lucrului și prețului, totuși promisiunea de vânzare-cumpărare nu echivalează, în accepțiunea Codului civil de la 1864, cu o vânzare perfectă, fiind un contract distinct de însuși contractul de vânzare-cumpărare, în concret nu are caracter translativ de proprietate, ci naște numai obligația de a se transmite proprietatea bunului în viitor. Astfel, promitentul-vânzător, prin încheierea promisiunii, nu a vândut, ci a promis că va vinde în viitor, iar promitentul-cumpărător nu a cumpărat, ci a promis că va cumpăra în viitor, ambii obligându-se numai să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Așa cum s-a arătat în literatura juridică, se poate promite și vânzarea lucrului altuia, deoarece promisiunea nu este translativă de proprietate, având ca obiect doar o obligație de a face, situație în care promitentul-vânzător își asumă implicit obligația de a dobândi acel bun în proprietate, spre a-l putea transmite promitentului-cumpărător la data stabilită pentru încheierea contractului promis. Așadar, promisiunea de contract generează doar un drept de creanța si, numai la data încheierii contractului sub forma autentică, dreptul real va fi constituit sau transmis.
Este necesar, însă, ca bunul să existe în patrimoniul promitentului-vânzător numai la momentul încheierii actului în forma ceruta de lege, respectiv forma autentica.
Așadar, în speța dedusă judecății, fiul reclamantei M. I., numitul M. A., în prezent decedat, nu era proprietar al terenului care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată în data de 20.09.2001. Instanța consideră că legătura de rudenie dintre reclamanta M. I. (proprietarul tabular al imobilului) și promitentul-vânzător M. A. (fiul său) și faptul existenței pentru acesta din urmă a unei aparente vocații generale legale la succesiunea reclamantei (în cazul în care aceasta ar fi decedat înaintea lui), nu pot fi echivalate în niciun caz cu calitatea promitentului-vânzător de moștenitor legal acceptant al succesiunii față de mama sa.
Așadar, chiar daca promitentul-vânzător M. A. a promis vânzarea bunului altuia, adevăratul proprietar (reclamanta M. I. și anterior, antecesorul acesteia, defunctul T. I.) a păstrat bunul in patrimoniul sau, putând dispune liber de el.
D. fiind că vechiul Cod civil nu conținea dispoziții exprese privind vânzarea bunului altuia, doctrina și practica judiciară au considerat că, pentru ca dobânditorul unui bun înstrăinat de o alta persoana decât proprietarul sa se poată apăra si sa păstreze bunul cumpărat, trebuie sa dovedească ca a acționat cu diligenta maxima atunci când a încheiat contractul, pentru a se asigura ca persoana de la care a cumpărat este proprietarul bunului. Aceasta presupune sa se verifice daca bunul este stăpânit de vânzător, verificarea titlului acestuia sub aspectul obiectului, a întinderii acestuia, a vecinătăților bunului, precum si verificarea evidentelor de publicitate imobiliara.
Deși în speța dedusă judecății nu poate fi vorba despre vânzarea bunului altuia, dat fiind că în discuție este o promisiune sinalgmatică de vânzare-cumpărare, iar nu un veritabil contract de vânzare-cumpărare, neoperând astfel caracterul translativ de proprietate, totuși instanța va reține că, inclusiv în acest caz, cu atât mai mult promitentul-cumpărător trebuie sa dovedească ca a acționat cu diligenta maxima atunci când a încheiat antecontractul, pentru a se asigura ca promitentul-vânzător este proprietarul bunului.
În speța dedusă judecății, după cum instanța a detaliat mai sus, promitentul-vânzător M. A. nu era în mod cert proprietarul bunului.
Raportat la buna-credință a promitentului-cumpărător, pârâtul V. D., instanța va constata că martora PITUTIU I. a declarat în fața instanței că a semnat ca martor Contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată în data de 10.04.1994, depus la fila 16. Aceasta a mai declarat că fiul reclamantei, M. A., și bunicul acestuia, T. I., au vândut pârâtului V. D. o suprafață de 50 ari în extravilanul localității S. și, deși martora nu-și amintește prețul vânzării, își amintește că banii au fost înmânați de pârâtul V. către cei doi vânzători, care nu au manifestat vreo obiecțiune cu privire la suma primită. Martora nu a cunoscut locația exactă a terenului (fila 251).
Instanța va constata că, la data la care s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată în data de 10.04.1994, defunctul T. I. nu dobândise încă Titlul de proprietate asupra terenului, un astfel de titlu fiind dobândit de abia în data de 17.10.1994, sub numărul 659, conform mențiunii de sub B 1 din CF_ S., număr cadastral 2936 (fila 68 verso din Dosarul nr._/271/2013, conexat la prezentul).
Totuși, chiar dacă defunctul T. I. a fost de față la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, din cuprinsul acestui antecontract, nu reiese că acesta ar fi avut calitatea de promitent-vânzător, o astfel de calitate deținând-o doar numitul M. A.. Instanța va considera că simpla declarație a martorei PITUTIU I. că defunctul T. a fost de față la încheierea antecontractului nu poate înlocui voința acestuia de transmitere a proprietății bunului (la momentul la care i se va fi eliberat Titlul de proprietate) față de nepotul său, numitul M. A., o astfel de voință trebuind să fie manifestată expres, prin încheierea unui contract de donație, vânzare-cumpărare, testament etc.
Instanța va constata că pârâtul V. D. nu a contestat în vreun fel certificatul de moștenitor al reclamantei M. I. față de defunctul T. I. și nici înscrierile din cartea funciară cu privire la notarea reclamantei ca proprietar al terenurilor moștenite de la acest defunct, inclusiv în ceea ce privește terenul în litigiu, deși aceste înscrieri s-au efectuat încă din anul 2008. Mai mult, pârâtul V. D. nici nu a încercat să o acționeze vreodată în instanță pe reclamanta M. I. și nici pe antecesorul acesteia, T. I., pentru a solicita instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic.
De aceea, instanța va înlătura prezumția de buna-credința de care se bucura promitentul-cumpărător V. D., pana la dovada contrara. De menționat că acest pârât nici nu s-a prezentat la interogatoriu în fața instanței, pentru a clarifica situația, deși instanța l-a citat în mai multe rânduri, în acest scop.
Fiind înlăturata, în opinia instanței, prezumția de buna-credința a pârâtului V. D., și în respectarea vechiului principiu nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, instanța va constata nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’ încheiat în data de 10.04.1994, între promitentul-vânzător M. A. (decedat) și promitentul-cumpărător V. D., aceasta fiind, în opinia instanței, o operațiune speculativă, care are o cauză ilicită.
Pârâtul V. D. are dreptul la o acțiune în restituirea prețului achitat cu ocazia încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 10.04.1994, cu respectarea termenului legal de prescripție al exercitării unei astfel de acțiuni.
În baza principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis), instanța va constata și nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare provizoriu’’ încheiat în data de 20.09.2001, între promitentul-vânzător V. D. și promitentul-cumpărător P. I..
Instanța nu va reține nici buna-credința a promitentului-cumpărător P. I., dat fiind că acesta ar fi trebuit să cunoască, dacă ar fi depus diligențele necesare, că nu a contractat cu un ,,verus dominus’’.
D. fiind că, după cum reiese din adresa Comunei S. nr. 2515/27.05.2013, pârâții V. D. și P. I. apar în evidențele Primăriei ca posesori ai terenului obiect al antecontractelor de vânzare-cumpărare menționate mai sus, instanța va admite și capătul de cerere privind revendicarea terenului, sens în care va obliga pe acești pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul care a făcut obiectul antecontractelor desființate de instanță, teren care face parte din suprafața de 6.900 m.p., amplasată pe numărul cadastral 2940, înscris în CF_ S. (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr._).
Raportat la art. 453, alin. 1 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâților V. D. și P. I., instanța îi va obliga în solidar pe aceștia să achite reclamantei suma de 1.245 lei taxă judiciară de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată (fila 25).
Raportat la dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul, instanța va reține următoarele:
Reclamantul din acest dosar, I. V., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, raportat la înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’, încheiat în data de 06.10.1994 între pârâta M. I., în calitate de promitent-vânzător, și reclamantul I. V. și soția sa I. M., în calitate de promitenți-cumpărători (fila 7 din Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul).
Potrivit acestui antecontract, pârâta M. I. a vândut suprafața de 0,50 ha din terenul extravilan situat în cadrul asociației Simpal S., teren moștenit de aceasta de la tatăl său, T. I., prețul vânzării fiind 250.000 ROL.
Întrebată fiind la interogatoriu, pârâta M. I. a arătat personal, sub sancțiunile prevăzute de legea penală, că nu recunoaște că ar fi semnat înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’, încheiat în data de 06.10.1994, depus la fila 7 din Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul. Pârâta M. I. a susținut în fața instanței că nu este semnătura sa în dreptul mențiunii ,,vânzător’’ de pe acest înscris, deoarece nu semnează în această modalitate (fila 171).
Vizualizând prin comparație semnătura numitei M. I. pe interogatoriul dat în fața instanței (fila 171, față-verso din Dosarul Judecătoriei Oradea nr._ ) și semnătura aplicată pe înscrisul depus la fila 7 din Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul, instanța va constata că aceste semnături par diferite, în mod aparent neemanând de la aceeași persoană.
În plus, instanța va constata că martorul P. S. a declarat că își amintește că M. I. a înstrăinat o suprafață de teren de cca. ½ ha către I. V. și, deși își recunoaște semnătura pe înscrisurile prezentate de instanță la filele 6-7 din Dosarul nr._/271/2013 (conexat la prezentul), nu își amintește dacă a semnat unul sau două (ante)contracte de vânzare-cumpărare. Martorul a mai relatat că nu cunoaște prețul contractului și nu își amintește ca dl. I. să fi înmânat vreo sumă de bani vânzătoarei M., cu titlu de preț, neamintindu-și nici de existența vreunei discuții cu privire la preț. Martorul a mai declarat că nu își amintește să o fi văzut pe vânzătoarea M. semnând contractul. A mai arătat că cealaltă persoană care a semnat antecontractul ca martor, o anume doamnă F., este decedată în prezent (filele 184-185).
Instanța consideră că înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’, încheiat în data de 06.10.1994, poate fi calificat ca fiind o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, prin care părțile s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere în viitor, la un preț predeterminat, o anumită suprafață de teren. Nefiind perfectat in forma autentică, actul nu are ca efect strămutarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, însă dă naștere unei obligații de a face, respectiv unui drept de creanță, și anume dreptul de a încheia contractul în forma înscrisului autentic notarial. De aceea, în cazul refuzului uneia dintre părți, cealaltă parte este îndrituită, în măsura în care bunul promis se află încă în patrimoniul promitentului vânzător, să solicite pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
Potrivit dispozițiilor ce reglementează materia obligațiilor, în temeiul art. 1073, art. 1075 și art. 1077 din Codul civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației asumate, iar în caz de neexecutare poate cere instanței autorizarea de a o aduce el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului. Prin instituirea acestei dispoziții legale, legiuitorul a permis ca manifestarea de voință a debitorului să poată fi suplinită de către instanță, asigurându-se astfel executarea în natură a acordului de voință dintre părți. În acest fel, în lumina principiilor executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a prejudiciului, obligația poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite directe, în speță prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare.
Pe de altă parte, potrivit art. 5, alin. 2 din Titlul X - ,, Circulatia juridica a terenurilor’’ din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, ,,în situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una dintre parți refuza ulterior sa încheie contractul, partea care si-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competenta care poate pronunța o hotărâre care sa tina loc de contract’’.
Excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) reprezintă unul dintre efectele speciale ale contractelor sinalagmatice, fiind un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Astfel, dacă promitentul cumpărător nu a achitat diferența de preț în termenul convenit de părți, promitentul vânzător poate refuza încheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică. Temeiul juridic al excepției de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor părților în contractele sinalagmatice.
Reclamantul din dosarul conexat nr._/271/2013, I. V., nu a probat că a achitat către vânzătoarea din antecontract, M. I., prețul de 250.000 ROL. În contextul în care nu a putut proba cu martori remiterea către vânzătoare a prețului, instanța va reține că, dacă reclamantul I. V. dorea, într-adevăr, să îi achite pârâtei prețul, așa cum susține reclamantul prin acțiunea formulată, acesta avea posibilitatea prevăzută de Codul Civil, de a consemna la C.E.C. această sumă de bani pe numele pârâtei, și de a o notifica pe aceasta cu privire la plata făcută și cu privire la obligativitatea de a încheia actul de vânzare – cumpărare în formă autentică.
În plus, întrebată fiind la interogatoriu, pârâta M. I. a arătat personal, sub sancțiunile prevăzute de legea penală, că nu recunoaște că ar fi semnat înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’, încheiat în data de 06.10.1994, depus la fila 7 din Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul (fila 171).
În aceste condiții, pentru toate argumentele ce preced, instanța va respinge
acțiunea din dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul, prin care reclamantul I. V. a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, raportat la înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’, încheiat în data de 06.10.1994 între pârâta M. I., în calitate de promitent-vânzător, și reclamantul I. V. și soția sa I. M., în calitate de promitenți-cumpărători.
De asemenea, pentru aceleași motive, instanța va respinge, ca neîntemeiată, și cererea accesorie formulată de reclamantul I. V. de a dispune O.C.P.I. Bihor – B.C.P.I. Oradea întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit conform celor de mai sus.
Raportat la aspectul că reclamantul I. achită impozit pe terenul în discuție, instanța consideră că acest aspect nu reprezintă un motiv pentru admiterea prezentei acțiuni, reclamantul putându-se folosi de acest demers eventual pentru promovarea unei acțiuni în constatarea unui drept de uzucapiune etc.
Raportat la art. 453, alin. 1 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a reclamantului I. V., instanța va respinge cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, luând act că pârâta nu a solicitat astfel de cheltuieli în dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, excepție invocată în Dosarul nr._ de pârâții VAȘCAN D. și P. I..
Admite acțiunea civilă formulată și precizată în Dosarul nr._ de reclamanta M. I., domiciliată în Oradea, . 8, etaj 8, ., în contradictoriu cu pârâții VAȘCAN D., domiciliat în ., județul Bihor, P. I., domiciliat în Oradea, .. 5, județul Bihor, M. A., domiciliată în comuna S., ., județul Bihor, F. (fostă M.) S. G., domiciliată în comuna S., ., județul Bihor, și, în consecință:
Constată nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare’’ încheiat în data de 10.04.1994, între promitentul-vânzător M. A. (decedat) și promitentul-cumpărător Vașcan D..
Constată nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat ,,Contract de vânzare-cumpărare provizoriu’’ încheiat în data de 20.09.2001, între promitentul-vânzător Vașcan D. și promitentul-cumpărător P. I..
Obligă pârâții Vașcan D. și P. I. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul care a făcut obiectul antecontractelor de mai sus, teren care face parte din suprafața de 6.900 m.p., amplasată pe numărul cadastral 2940, înscris în CF_ S. (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr._).
Obligă în solidar pe pârâții Vașcan D. și P. I. să achite reclamantei suma de 1.245 lei cheltuieli de judecată.
Respinge acțiunea civilă formulată și precizată în Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul, de reclamantul I. V., domiciliat în ., județul Bihor, în contradictoriu cu pârâtele M. I., domiciliată în Oradea, . 8, etaj 8, . și I. M., domiciliată în ., județul Bihor.
Fără cheltuieli de judecată în Dosarul Judecătoriei Oradea nr._/271/2013, conexat la prezentul.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Oradea.
Pronunțată în ședința publică din data de 14 mai 2015.
Președinte, Grefier,
V. M. C. M.
Red.jud. V.M.
Dact.gref.C.M.
Data red.– 26.05.2015
Nr. ex. – 9
Emis 7 comunicări
Dosarul nr._ - reclamanta M. I., pârâții VAȘCAN D., P. I., M. A., F. (fostă M.) S. G.
Dosarul nr._/271/2013, conexat la prezentul - reclamantul I. V., pârâtele M. I. și I. M.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 1195/2015. Judecătoria ORADEA | Plângere contravenţională. Sentința nr. 8559/2015.... → |
|---|
