Acţiune în constatare. Sentința nr. 57/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 57/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 12-01-2016 în dosarul nr. 57/2016
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI.
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 57/2016
Ședința publică de la 12.01.2016
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. M. I. V.
GREFIER: A. C.
Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe reclamant G. I. și pe pârâții P. B. ROMANIA S.A și P. B. ROMANIA S.A.- SUCURSALA TÂRGU J. având ca obiect acțiune în constatare- clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pârâtul P. B. România S.A., prin consilier juridic în baza împuternicirii avocațiale ce se depune la dosar în ședință.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Pârâta P. B. România S.A., prin consilier juridic, arată instanței că față de excepțiile ridicate în fața instanței prim învestite prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, înțelege să invoce la acest termen de judecată 2 excepții, și anume excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, și excepția inadmisibilității acțiunii.
Instanța, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale a cauzei.
În combaterea excepției invocată din oficiu de către instanță, pârâta P. B. România S.A., prin consilier juridic, arată că se opune admiterii acesteia, având ca argumente următoarele: în primul rând, menționează ca având în vedere că acțiunea introductivă de instanță se îndreaptă împotriva sumei prevăzute în contractul de credit în totalitatea acesteia, însă în urma calculelor efectuate, s-a ajuns la concluzia că valoarea totală nu depășește 200.000 lei.
La interpelarea instanței, pârâta P. B. România S.A., prin consilier juridic, asupra posibilului caracter neevaluabil în bani a capetelor de cerere, arată că s-a luat în considerare acest aspect care vine în contadictoriu cu ceea ce se invoca la acest termen de judecată, și anume excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, iar din acest punct de vedere apreciază, că doar în subsidiar se poate discuta despre caracterul neevaluabil în bani al acțiunii.
Instanța pune în discuție excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, față de domiciliul pârâtei, și posibila declinare a cauzei către Tribunalul Gorj.
Pârâta P. B. România S.A., prin consilier juridic, pune concluzii de respingere a excepției de necompetentă invocată din oficiu de către instanța de judecată și menționează că la momentul încheierii contractului de credit în cauză, erau aplicabile disp. Vechiului Cod de procedură civilă care nu interzicea la acel moment introducerea în contract a unor clauze atributive de competență.
Fiind întrebată de către instanță, dacă față de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, și posibilitatea luării în considerare a acesteia în ceea ce privește excepția necompetentei materiale invocate din oficiu, apreciază ca se poate aplica numai în cazul în care în statul român a existat un precedent în acest sens.
Instanța constată că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei și o reține pentru deliberare și pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu J. la data de 30.07.2015, reclamantul G. I., a chemat în judecată pe pârâta P. B. ROMANIA S.A. și P. B. ROMANIA S.A., prin sucursala Târgu-J. solicitând următoarele:
- Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale inserate in contractul de credit nr. 20000J_/30.06.2008, respectiv a art. 8.1 privind efectuarea plăților în moneda creditului cu consecința suportării numai de către consumator a diferențelor de curs valutar;
- Înghețarea cursului de schimb valutar CHF- leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului;
- Obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în plus față de cursul de la data încheierii contractului de credit, de la data încheierii contractului de credit până la data rămânerii definitive a hotărârii ;
- Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE și Directiva nr 87/102/CEE/Consiliul Europei.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
La data de 24.09.2015, pârâta P. B. ROMANIA S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei P. B. ROMANIA S.A., prin sucursala Târgu-J., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. B. ROMANIA S.A., prin sucursala Târgu-J., a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a indicat dispozițiile art. 201 C.proc.civ. și a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 8279/17.11.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu - J., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului1 la data de 25.11.2015, sub nr._ .
La termenul din data de 12.01.2016, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Având în vedere că excepția necompetenței materiale invocată de către instanță, conform art. 130 alin. (2) rap. la art. 129 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., constituie o excepție de procedură, absolută și dilatorie, de natură a face de prisos cercetarea fondului de către instanța ce ar urma să se dezînvestească, instanța, în temeiul art. 248 alin. (1) C.proc.civ., o va cerceta cu prioritate.
Competența materială presupune o delimitare între instanțele de grad diferit, iar normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în codul de procedură civilă și în alte acte normative speciale.
Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, în timp ce competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.
Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art. 129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.
De asemenea, instanța reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.
Față de motivele de fapt și temeiul de drept invocat în speță, instanța reține că a fost formulată o acțiune cu mai multe capete de cerere principale constând în constatarea nulității mai multor clauze din contractul de credit, acestea având ca obiect de reglementare moneda în care vor fi efectuate plățile, dar și necesitatea stabilizării cursului valutar cu privire la această monedă
Or, instanța constată că aceste capete de cerere nu au caracter patrimonial, ci nepatrimonial întrucât se solicită tranșarea caracterului abuziv al unei clauze privind moneda în care vor fi efectuate plățile, stabilizarea cursului de schimb CHF- L. la momentul semnării contractului.
Analizând atât motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, cât și prevederile clauzelor contractuale pentru care se solicită constatarea nulității absolute, instanța apreciază că acestea nu au o componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conținut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de credit, care în sine are, desigur, natură patrimonială.
Pe cale de consecință, analiza competenței materiale trebuie efectuată prin raportare la capătul principal al cererii de chemare în judecată prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale reținute anterior, clauze care, în esență, nu sunt evaluabile din punct de vedere pecuniar.
În ceea ce privește capetele de cerere care sunt accesorii constatării caracterului abuziv al clauzelor, respectiv obligarea pârâtelor la restituirea unor sume de bani, instanța constată că acestea vor urma soarta capătului principal de cerere, prin raportare la prevederile art. 123 C.proc.civ.
Conform art. 95 C.proc.civ., tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a-k C.proc.civ. Instanța reține că cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art. 94 pct.1 lit. a-k C.proc.civ. și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.
Astfel, având în vedere că o parte dintre capetele cererii de chemare în judecată sunt neevaluabile în bani, iar toate capetele de cerere sunt întemeiate pe titluri și cauze comune (contractul de credit menționat), respectiv că art. 94 C.proc.civ. nu prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, instanța apreciază întemeiată excepția invocată din oficiu, urmând să o admită și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
De asemenea, instanța constată incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) C.proc.civ. potrivit căruia ,,În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt’’.
Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competența materială a unor instanțe diferite, așa cum s-a reținut mai sus.
Prin urmare, instanța constată că cererea formulată se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. 2 C.proc.civ., întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.
Prin art. 94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.
În ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial cu soluționarea prezentei cauze, instanța reamintește jurisprudența Curții de justiție a Uniunii europene, respectiv cauza C‑137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. S..
În cauza menționată, prin intermediul întrebării adresate Curții, instanța de trimitere urmărește să determine responsabilitățile care îi revin, în temeiul dispozițiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă. Instanța națională întreabă în special dacă, într‑o astfel de situație, are obligația de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare pentru aprecierea existenței unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul național nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părți.
Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator.
Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.
Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.
În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Astfel, concluzia curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.
Analizând contractul nr. 20000J_/30.06.2008 strict prin prisma competenței teritoriale, instanța observă că în convenție – art. 13.5 - a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul băncii care în speță are calitatea de pârâtă.
Instanța va analiza în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul băncii poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Astfel, instanța va avea în vedere faptul că domicilul reclamantului se află în Județul Gorj, la o distanță considerabilă depărtare de instanța stabilită ca fiind competentă. De altfel, contractul de credit supus analizei instanței nici nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul central al băncii, respectiv București ci în localitatea de domiciul a reclamantului, printr-o sucursală a băncii. Prin urmare, la data încheierii contractului, operațiune avantajoasă din punct de vedere economic pentru ambele părți, banca a înțeles să ofere clientului său posibilitatea de a contracta chiar în localitatea sa de domiciliu, în schimb, pentru situația unui litigiu, ce ar presupune costuri pentru ambele părți, a fost aleasă competența unor instanțe din București.
Pentru toate aceste considerente, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 și va declina soluționarea cauzei privind pe reclamantul G. I., pe pârâta P. B. ROMANIA S.A. și P. B. ROMANIA S.A., prin sucursala Târgu-J. în favoarea Tribunalului Gorj.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamant G. I., cu domiciliul în TÂRGU J., ., J. GORJ și pe pârâții P. B. ROMANIA S.A, cu sediul în sector 1, București, .. 29-31, și cu sediul ales în sector 2, București, .. 34-36 și P. B. ROMANIA S.A.- SUCURSALA TÂRGU J., cu sediul în TÂRGU J., ., . în favoarea Tribunalului Gorj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2016.
PREȘEDINTE GREFIER
A.-M. I. V. A. C.
Red.A.V/Dact.Jud.AI. /tehnored. A.C..
22.01.2016/ 5ex
| ← Suspendare provizorie. Sentința nr. 46/2016. Judecătoria... | Validare poprire. Sentința nr. 102/2016. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
