Acţiune în constatare. Sentința nr. 8979/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8979/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 18-05-2016 în dosarul nr. 8979/2016
Acesta este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:JDS1B:2016:001._
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 8979/2016
Ședința publică de la 18 Mai 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. Ș.
Grefier A.-M. D.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant R. C. - DOMICILIUL A. LA C.AV. C. ȘI ASOCIAȚII și pe pârât O. R. S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile.
Instanța, în temeiul art. 121 alin. 5 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor, lasă dosarul la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, verificându-și competența potrivit art. 131 C.. constată, în temeiul art. 130 alin. 3 C.., că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, față de excepția prescripției extinctive invocate de către pârâtă, prin întâmpinare, o respinge ca neîntemeiată având în vedere că sancțiunea invocată de către reclamantă pentru constatarea ca fiind abuziva a unor clauze este nulitatea absolută iar astfel de sancțiune este imprescriptibilă extinctiv.
Instanța, față de excepția inadmisibilității invocate de către pârâtă, prin întâmpinare, o unește cu fondul având în vedere că este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru soluționarea fondului.
În baza art. 255 alin. 1 și art. 258 C.., instanța încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind că proba este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea cauzei.
Instanța respinge proba cu interogatoriul pârâtei solicitat de către reclamanți întrucât nu duce la soluționarea cauzei și proba cu expertiza contabilă solicitată de ambele părți.
Față de lipsa părților, instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civila la data de 03.02.2015 sub nr._, reclamantul R. C. împreună cu alți reclamanți au chemat în judecată pe pârâta . solicitând următoarele: să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite in ANEXA 1 punctul 5 clauze inserate in contractul de credit si eliminarea acestora; denominarea creditului in moneda naționala (conversia lui in moneda naționala), in virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile intre rezidenți se fac in moneda naționala, la cursul de la data semnări contractului de credit conform ANEXA 1 punctul 6 ca si consecința a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, între părți au intervenit contracte de credit în monedă străină, respectiv franci elvețieni, contractele de împrumut fiind primele încheiate în istoricul reclamanților cu o instituție de credit, iar informațiile despre procedura de creditare fiind aproape inexistente, în condițiile în care banca avea obligația să acționeze cu onestitate, corectitudine, transparență și profesionalism, ținând seama de drepturile și interesele consumatorilor. Au arătat că, de la momentul semnării contractelor și până la zi a operat o creștere cu peste 100% a costului contractului, existând o îmbogățire fără justă cauză în favoarea băncii. De asemenea, reclamanții au făcut referire la teoria impreviziunii din codul civil din 2009.
Au mai indicat că, la momentul semnării contractului de credit, consumatorului îi era imposibil să vizualizeze și să cunoască evoluția indicilor de referință sau a cursului valutar, acesta fiind pus pe o scară inferioară în raport de bancă, de aceea legea îl protejează și impune instituțiilor bancare o anumită conduită de informare în prima linie, pentru ca acel debitor, la momentul semnării unui contract de credit ce se întinde pe o perioadă de până la 35 ani, să poate fi informat corect pentru a nu ajunge în situația excepțională de executare silită. Omisiunea băncilor de a informa consumatorii asupra riscului de devalorizare a leului în raport de franc, fenomen previzibil pentru experții financiari, constituie o încălcare a obligației de consiliere iar consumatorii nu au posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor. În continuare, reclamanții au făcut trimitere la ”reclama mincinoasă” folosită de Volksbank, constatată prin decizia nr. 368/15.05.2008 de către CNA.
În concluzie, reclamanții au arătat că judecătorul național are posibilitatea să pună în balanță dacă o asemenea reglementare este de natură să producă un dezechilibru semnificativ în contract și, astfel, legislația națională îi permite acestuia să substituie o clauză cu una care să fie circumscrisă în legislația națională și să permită continuarea contractului, putând cerceta prin prisma Legii 193/2000 clauza referitoare la plata/restituirea împrumutului la cursul de la ziua plății ratei.
In drept au fost invocate prevederile Legii 193/200, cod civil articole indicate, OUG 21/1992, OUG 174/2008
Reclamanții au formulat cerere de precizare a acțiunii prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii este regăsita in anexa 2 cat si modul prin care s-a ajuns sa se determine aceasta valoare.
La data de 24.08.2015 pârâta RAIFFEISEN BANK S.A. a formulat întâmpinare prin care a susținut, între altele, necesitatea analizării individuale a fiecărui raport juridic dedus judecății, fiind necesară disjungerea . Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare pârâta a arătat că, în contractele de credit menționate în cererea de chemare în judecată nu există o clauză de risc valutar, clauza prevăzută la art. 4 din contracte referitoare la încasarea ratelor de credit în moneda în care s-a acordat creditul fiind permisă de art. 3 din Regulamentul valutar BNR 4/2005, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile Legii 193/2000. Cu privire la solicitarea reclamanților de înghețare a cursului de schimb CHF-L. la valoarea de la data semnării contractelor și de încasare a ratelor în moneda în care fost acordat creditul, pârâta a arătat că este inadmisibilă, motivat de faptul că art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000 nu permite cercetarea caracterului abuziv al unor norme legale, ci doar a unor clauze contractuale, în caz contrar urmând a fi modificat obiectul contactului de credit.
În continuare, pârâta a indicat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, în condițiile în care reclamanții nu au suferit un dezechilibru semnificativ efectiv care să fi fost prezentat în fața instanței și dovedit, iar banca nu a fost de rea credință nici la data încheierii contractului, nici ulterior, evoluția cursului de schimb nefiind determinată de bancă.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000.
Pârâta a invocat prin întâmpinare și excepția prescripției extinctive arătând ca în măsura în care cererea de chemare în judecată ar întruni condițiile unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale incriminate, o astfel de acțiune este prescrisă, în raport de dispozițiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin încheierea de la data de 01.07.2015 tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanți, și formarea dosarului nr._/3/2015.
Prin sentința civilă nr. 5254/30.09.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2015 s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, unde dosarul a fost înregistrat la data de 16.04.2016, sub nr._ .
Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosar și a respins proba cu expertiză și cu interogatoriul, apreciind că nu duc la soluționarea procesului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin contractul de credit nr. C2203/2110/_/03.10.2007, reclamanta a primit un credit în valoare de 11.300 CHF.
Conform art. 11.1 Rambursarea creditului și plata dobânzilor se va efectua de către împrumutat în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul.
Conform art. 11.2 Împrumutatul autorizează banca să debiteze contul său curent în valuta creditului sau în alte valute deschis la Banca cu sumele datorate conform contractului de credit, atunci când datoriile sale devin scadente.
Conform art. 11.3 Împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul limitelor datorate, orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale curente deschide în alte valute în moneda prezentului contract, la cursul O. BANK ROMANIA S.A.
Prin contractul de credit nr. C_ /03.10.2007 reclamantul a primit un credit de consum pentru suma de 44.500 CHF, contestând aceleași clauze abuzive ca și în contractul anterior.
În raport de data încheierii contractelor, 2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 și celor ale Codului comercial, precum și conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate, având în vedere situația de fapt menționată anterior, instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial și Solvat Editores și Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepție prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
4. Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie astfel să verifice următoarele condiții:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Aceste condiții sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce privește buna credință, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. D. urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj ușor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanța națională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerințe cumulative:
- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza să nu fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 42, excepției prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 49 și 50, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (pct. 51), cât și în hotărârea pronunțată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, M. și M. (pct. 53 și 72), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual” (pct. 51 din hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esențial al prestației debitorului și dacă aceasta a fost redactată în mod clar și inteligibil.
Clauzele denunțate de reclamantă ca având caracter abuziv referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligația de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deși sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolele din contracte care instituie obligația reclamantului, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligația principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanța nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Și, în măsura în care instanța ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reține următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speța de față, deprecierea este suportată de reclamant).
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, reclamantul fiind obligat la a depune un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca. Referitor la aprecierea cursului francului elvețian, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară. Astfel, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elvețieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elvețieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce privește solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanța va reține că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speță, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elvețieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății. Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat și tras efectiv în CHF, astfel încât și rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea reclamantului, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamantul (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante de bani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate în clauzele menționate, dar și obligația acesteia de a pune deîndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantei și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului, instanța apreciază că dispozițiile inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar. Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de R. față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor. De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
Celelalte clauze invocate reglementează un mandat dat pârâtei de către reclamantă de a debita orice cont în vederea efectuării plății parțiale scadente, precum și posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilitățile bănești ale reclamantei deținute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligație caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanție personală.
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanța poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanța a statuat că părțile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Invocarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanțele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reținerea caracterului abuziv al clauzelor indicate.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluție nu echivalează cu reținerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condițiile în care doar instanța națională învestită cu soluționarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunțată în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).
În cauza dedusă judecății, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a clauzelor, obligația de achiziționare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadență (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularul conturilor, a sumelor aflate în conturile curente ale acesteia, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de situația de fapt din cauza Kásler și Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele menționate din contractele de credit, care instituie obligația împrumutatului de a restitui creditul în CHF și totodată, implicit, și obligația de a suporta și diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remunerație pentru o prestație efectuată de Bancă, ci o prestație caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligația de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziționarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadență.
De altfel, clauzele din contractul de credit nu sunt aplicabile decât în subsidiar, în situația în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenței ratei, în contul curent suma necesară efectuării plății parțiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obțină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii și să alimenteze la scadență contul curent în această monedă, în vederea efectuării plății.
În absența altor argumente ale reclamanților cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din contract, instanța nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantului referitoare clauzele menționate.
D. urmare, constatând că pretențiile reclamanților nu sunt întemeiate, instanța va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta R. C., DOMICILIUL A. LA C.AV. C. ȘI ASOCIAȚII - sector 4, București, ȘOSEAUA V. BÂRZEȘTI, RIN GRAND HOTEL, nr. 7D, .. 4, . contradictoriu cu pârâta O. BANK R. SA., cu sediul în sector 1, București, CALEA BUZEȘTI, nr. 66-68.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2016.
PREȘEDINTE,GREFIER,
C.-M. ȘtefanAndra-M. D.
02.06.2016
Red./Teh.. C.M.S./ A.M.D. / ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 8593/2016. Judecătoria SECTORUL 1... | Plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de... → |
|---|
