Obligaţie de a face. Sentința nr. 2417/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2417/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 11-02-2016 în dosarul nr. 2417/2016
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2417
Ședința publică din data de 11.02.2016
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – A. BUȘULESCU
GREFIER – M. ELIANA L.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții B. D. și B. P. L. și pe pârâta S.C. P. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pârâta, prin avocat Voichin C. M., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind reclamanții.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 10.02.2016 a fost depusă de către reclamant cerere de judecare a cauzei în lipsă, după care,
Instanța pune în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu.
Pârâta, prin avocat, arată că a invocat excepția necompetenței teritoriale la A., având în vedere că judecătoria în circumscripția căreia aceasta are sediul este Judecătoria Sector 1, solicitând respingerea excepției. De asemenea, aceasta depune înscrisuri la dosarul cauzei.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A. la data de 22.09.2015 sub nr._/55/2015, reclamanții B. D. și B. P. L. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA S.A., - să se constate că art. 8.1 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 020002G_/05.02.2008 are caracter abuziv și este nulă absolut (în privința obligației reclamanților de a restitui creditul la valoarea monedei de referință de la data fiecărei rambursări); - să se dispună eliminarea din cuprinsul art. 8.1 din contract a mențiunii restituirii creditului la valoarea monedei de referință de la data fiecărei rambursări; - să se dispună, pentru viitor, rambursarea creditului la valoarea CHF de la data la care au încheiat contractul de credit, respectiv 2,23 lei /CHF – valoare variabilă pentru întreaga perioadă contractuală; - obligarea pârâtei să le restituie sumele de bani pe care le-a încasat lunar începând cu data încheierii contractului de credit și până la soluționarea definitivă a cauzei, și care exced parității de 2,23 lei/CHF și plata dobânzilor legale aferente acestora; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 05.02.2008 au încheiat cu P. B. România S.A. Contractul de credit nr. 020002G_. Banca le-a acordat un credit în valoare de 19.236 CHF, rambursabil în 120 de luni. Au menționat că articolul arătat are caracter abuziv și nu produce niciun efect, sens în care reclamanții invocă dispozițiile art. 3 din Legea 193/2000, art. 78 din Legea 296/2004, art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. 21/1992 și art. 80 din Legea 296/2004, art. 3 din Ordinul nr. 92/2007 a ANPC. Reclamanții au susținut caracterul abuziv al clauzelor litigioase și arată că au semnat contractul în condițiile agreate de bancă. Banca nu le-a oferit nicio informație în ceea ce privește riscul valutar pe care și l-au asumat odată cu contractarea creditului în CHF. Or, la momentul încheierii contractului de credit în CHF, banca cunoștea că CHF urma să se aprecieze considerabil atât în raport cu moneda europeană, cât și în raport cu moneda națională. În acest sens, reclamanții au anexat la dosarul cauzei două rapoarte ale FMI ambele publicate în perioada 2007-2008; Banca nu doar că nu i-a informat cu privire la riscul valutar derivat din preconizata apreciere a CHF (de cel puțin 20%, conform rapoartelor emise de FMI), aceasta nu i-a informat nici cu privire la riscul derivat din eventuale viitoare perioade de instabilitate economică mondială. Or, banca cunoștea că, în perioadele de criză, deținătorii de disponibilități bănești se refugiază în depozite în CHF, cu consecința valorizării acestei monede. Evoluția pieței financiare începând cu anul 2008 dovedește că luarea în calcul a unei astfel de ipoteze la data la care au decis să contracteze în împrumut în CHF, rambursabil în 30 ani, era esențială.
Reclamanții au învederat că la nivelul lor de înțelegere a domeniului financiar-bancar, hiper-valorizarea CHF a fost un evident total imprevizibil. În schimb, din perspectiva băncii hiper valorizarea CHF era, practic, o certitudine, fiind prevăzută de organisme internaționale care intervin activ și efectiv în politicele financiare bancare. În concluzie, banca nu le-a oferit nici una dintre informațiile pe care le deținea în ceea ce privește evoluția CHF în următorii ani, ci i-a încurajat să contracteze acest credit, oferindu-le o dobândă foarte scăzută, pentru a-i determina să accepte și să contracteze creditul. Încheierea contractului în condițiile prezentate a creat un grav dezechilibru între părțile contractante. Prin înțelegerea părților, ca creditul să fie rambursat în CHF la valoarea de la data rambursării fiecărei rate, în condițiile în care aprecierea considerabilă a monedei era certă, consecințele negative derivate din variațiile de curs valutar sunt în întregime în sarcina reclamanților, în timp ce banca este scutită de orice risc. Pentru motivele arătate, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 190/1999, 193/2000, 296/2004, OG 21/1992, OUG 50/2010, Ordinul ANPC 92/2007, art. 2 din Decretul 167/1958, art. 1182 raportat la art. 1206 și urm. Cod civil.
La data de 23.10.2015, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării, necompetenței instanței, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată. Referitor la excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A., pârâta invocă dispozițiile art. 13.5 din contract, respectiv, „orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a soluționat amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București.” Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 19 Cod procedură civilă (1865), în vigoare la data încheierii contractului, în baza acordului de voință exprimat, părțile au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege prin art. 113 pct. 8 Cod procedură civilă. Astfel, prin convenția atributivă de competență, părțile au stabilit ca în cazul declanșării oricărui litigiu născut în legătură cu contractul de credit, instanța competentă teritorial să judece litigiul este instanța din București. De asemenea, potrivit art. 107 alin. 1 Cod procedură civilă, regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului și care, în cazul de față, este situat în Sectorul 1 București.
Totodată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, considerând că temeiul de drept invocat este doar formal, învederând că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile conform dispozițiilor legii speciale (Legea 193/2000), motiv pentru care solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă. Pârâta a invocat excepția dreptului reclamanților de a solicita constatarea caracterului abuziv și înlăturarea clauzei pretins abuzive din contractul de credit, constatarea clauzelor presupus a fi abuzive se supune regulilor privind prescripția extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor pretins a fi încasate în plus de către Bancă în mod abuziv, sens în care arată că potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având ca obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art. 3 alin. 1 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani. Reclamanții au introdus acțiunea la data de 22.09.2015, prin urmare, perioada scursă de la data de 05.02.2008 (data încheierii contractului de credit) până la data de 22.09.2015, este prescrisă. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii promovate, ca neîntemeiate, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, precizându-se că au fost negociate de către părți clauzele contractului de credit.
Prin sentința civilă nr. 6828/08.12.2015, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A. și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.01.2016 sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 11.02.2016, instanța a reținut cauza spre soluționare asupra excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu.
Analizând înscrisurile aflate la dosar în vederea soluționării excepției necompetenței teritoriale, instanța reține următoarele:
Potrivit criteriului impus de dispozițiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța urmează a se pronunța cu prioritate asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de către reclamanți și de instanță, din oficiu.
În conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constituția României, precum și art. 3 și art. 4 din Codul de procedură civilă, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului) și, pe de altă parte, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară. Așadar, judecătorul național este chemat să asigure din oficiu atât aplicarea tratatelor referitoare la drepturile fundamentale, cât și a reglementărilor și jurisprudenței comunitare.
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Cauzele conexate C383/06-C385/06 că „Este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsură necesară, un act normativ național care i se depune”. În Cauzele reunite Océano Grupo Editorial SA contra Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA contra José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Viñas Feliú (C-244/98), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „Revine judecătorului învestit cu un litigiu ce ține de domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, ca atunci când aplică dispozițiile dreptului națională în vigoare la data faptelor, să le interpreteze, pe cât posibil, conform Directivei, în așa fel încât să fie aplicate din oficiu”.
În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor, și că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale (paragrafele 103 și 104 din Hotărârea pronunțată în cauza D. P. împotriva României).
În concluzie, având în vedere obiectul cererii formulate de reclamanți, instanța națională nu numai că se poate sesiza din oficiu, ci are obligația de a se sesiza pentru a înlătura normele interne sau modalitățile de interpretare a acestora care sunt contrare dispozițiilor comunicate sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.
Analizând excepția necompetenței teritoriale, din această perspectivă, instanța constată că reclamanții au sesizat în mod corect Judecătoria A., conform regulilor de competență alternativă prevăzute de art. 113 alin. 1 pct. 8 și pct. 3 Cod procedură civilă rap. la art. 126 alin. 2 Cod proc. civilă.
În conformitate cu prevederile art. 107 Cod proc. civilă, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit dispozițiilor art. 113 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.
Instanța mai reține că, atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial aparține reclamantului, potrivit art. 116 Cod procedură civilă, și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria A., competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.
Potrivit art. 126 alin. 2 Cod procedură civilă, „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă”, legiuitorul stabilind astfel caracterul nelegal al convențiilor atributive de competență încheiate înainte de nașterea litigiului, în materia protecției drepturilor consumatorilor.
Într-adevăr, instanța constată că prevederile art. 126 alin. 2 Cod procedură civilă sunt aplicabile doar contractelor încheiate după . Noului Cod de procedură civilă. Însă, instanța subliniază că se impune, în continuare, analizarea clauzei art. 13.5 din Contractul de credit nr. 020002G_/05.02.2008 prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, precum și prin raportare la reglementările și jurisprudența comunitară.
Astfel, stabilirea competenței teritoriale pentru soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contractul de credit nr. 020002G_/ 05.02.2008 nu se poate face prin raportare la clauza atributivă de competență prevăzută la art. 13.5 din același contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 11.11.2015 (filele 148-156 din dosarul nr._/55/2015), reclamanții au învederat caracterul abuziv al acestei clauze, făcând trimitere la Directiva 93/13/CEE și la hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Atunci când a invocat excepția necompetenței teritoriale, prezenta instanță a avut în vedere și concluziile și argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate și în jurisprudența ulterioară, precum cauza C-137/08. Prin hotărârea menționată, Curtea a stabilit că „O clauză atributivă de competență, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și care conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului, trebuie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante”. În argumentarea acestei soluții, Curtea a reținut că „o asemenea clauză, care are ca obiect atribuirea competenței exclusive, pentru toate litigiile decurgând din contract, numai instanței de la sediul profesionistului îl obligă pe consumator să se supună competenței exclusive a unui tribunal care poate fi îndepărtat de domiciliul său, ceea ce face să îngreuneze prezența sa în instanță. În cazul litigiilor privind sume mici, cheltuielile aferente prezentării consumatorului în instanță pot să-l determine să renunțe la orice apărare sau cale de atac. O asemenea clauză intră astfel în categoria acelora ce au ca efect să suprime sau să restrângă exercitarea acțiunilor în justiție sau a căilor de atac ce pot fi formulate de consumator, categorie vizată la pct. 1 lit. q din anexa Directivei nr. 93/13/CEE. În schimb, această clauză permite profesionistului să-și concentreze acțiunile la tribunalul de la sediul său, ceea ce îi ușurează în același timp organizarea participării sale în instanță, ducând la scăderea costurilor aferente.”
Situația din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în prezenta speță. În acest sens, instanța reține că, prin clauza cuprinsă la art. 13.5 din Contractul de credit încheiat cu reclamanții, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispozițiile art. 113 alin. 1 pct. 8 și pct. 3 Cod procedură civilă, stabilind o competență teritorială exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante.
Instanța reține că această clauză face parte dintr-un contract standard preformulat, în care sunt schimbate doar elementele privind numele împrumutatului, valoarea și destinația creditului, perioada de rambursare, dobânda și garanțiile. Este de domeniul evidenței că, dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamantul nu avea niciun interes să o accepte.
În mod similar cu situația din cele două cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, sus-citate, introducerea în contractul de credit încheiat cu reclamantul a clauzei de la art. 13.5 creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților, între drepturile și obligațiile părților contractante. Încălcarea bunei-credințe rezultă din forțarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanța de la sediul său, deși contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanțelor pe care banca le are în țară, iar competența alternativă permite consumatorilor să se adrese instanței de la locul domiciliului consumatorului sau de la locul încheierii contractului. Prin stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea instanțelor de la sediul său, banca își creează un avantaj față de clienți, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susținerea litigiilor și reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-și apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanță sau menținerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanță.
Judecarea dosarului de către o instanță situată la distanță de domiciliul reclamanților, în pofida faptului că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează competența teritorială, aceasta trebuia stabilită în favoarea instanței de la domiciliul reclamanților, conform art. 113 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă rap. la art. 126 alin. 2 Cod proc. civilă, reprezintă expresia dezechilibrului creat între părțile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noțiuni fiind principiul „egalității armelor”. Totodată, dacă se dă eficiență clauzei atributive de competență cuprinsă în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamanților, consfințit de art. 24 din Constituția României, care include posibilitatea părții de a participa personal la ședința publică de judecată, precum și de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Nu trebuie omis nici obiectul litigiului, reprezentat de constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul prin care s-a stabilit competența teritorială exclusivă, prezența sau reprezentarea reclamantului în instanță și formularea de concluzii orale fiind importantă în încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acțiunii.
Pentru toate aceste motive, instanța constată că este abuzivă clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 13.5 din Contractul de credit, contravenind art. 1 lit. q din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.
În mod evident, atâta vreme cât reclamanții și-au manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, prevăzut de art. 116 Cod procedură civilă, competența de soluționare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât prin aceasta se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al consumatorului.
De la momentul introducerii acțiunii nicio altă instanță nu mai este competentă să judece, chiar dacă anterior reclamanții puteau introduce acțiunea la mai multe instanțe, reclamanții nu mai pot reveni asupra alegerii realizate, iar pârâta nu poate solicita declinarea competenței teritoriale, deoarece instanța sesizată de către reclamanți este competentă teritorial.
Pentru aceste motive, văzând și prevederile art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă, cu referire la dispozițiile procedurale, constituționale și comunitare amintite în cuprinsul hotărârii, instanța apreciază întemeiată excepția invocată din oficiu, urmând să o admită și, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. 3 alin. 3 Cod procedură civilă, să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei A..
În temeiul art. 133 pct. 2 rap. la art. 134 Cod proc. civilă, având în vedere că Judecătoria A. a declinat la rândul său competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța constată ivit conflictul negativ de competență și va înainta dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului ivit.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu.
Declină, în favoarea Judecătoriei A., competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. D., cu domiciliul ales la S.C.P.A. V. & Asociații, în mun. A., .. 23, ., reclamanta B. P. L., cu domiciliul ales la S.C.P.A. V. & Asociații, în mun. A., .. 23, ., și pe pârâta S.C. P. B. ROMÂNIA S.A., cu sediul în .. 29-31, sector 1, București.
Constată existența unui conflict negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria A..
Suspendă judecata cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență.
Înaintează dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.02.2016.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. Bușulescu M. Eliana L.
Operator de date cu caracter personal nr. 4904
Red. A.B./ Dact. A.B., M.E.L.
5 ex./04.03.2016
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 3650/2016. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3328/2016. Judecătoria... → |
|---|
