Contestaţie la executare. Sentința nr. 2244/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2244/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 23-02-2015 în dosarul nr. 2244/2015
DOSAR NR._
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr. 2244
Ședința din Publică din data de 23.02.2015
INSTANȚA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. C.
GREFIER: M. F.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile formulată de contestatoarea A. NAȚONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu intimata N. M. având ca obiect: contestație la executare-suspendarea executării silite.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata prin avocat, lipsind contestatoarea.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-au depus la dosar copiile dosarului de executare nr. 1348/2014 .
Instanța în baza art. 104 alin 13 din Regulamentul de Ordine interioară al instanțelor judecătorești, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, față de lipsa contestatoarei.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata prin avocat, lipsind contestatoarea.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța, verificând din oficiu la prima zi de înfățișare competența acestei instanțe, potrivit art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, după care acordă cuvântul pe probe.
Apărătorul intimatei solicită proba cu înscrisurile de la dosar.
Instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisurile de la dosar si nemaifiind alte cereri de formulat sau incidente de soluționat, constata cauza in stare de judecata si acorda cuvântul pe fond.
Apărătorul intimatei solicită respingerea contestatiei la executare pentru motivele arătate in întâmpinare; să se aibă in vedere ca nu s-a respectat plata despăgubirilor, termenul de doi ani era pentru lipsa disponibilităților bănești. Termenul de 6 luni nu trebuie inteles ca un beneficiu acordat debitorului ci ca un intervel maxim in care legea pretinde instituției publice sa faca toate demersurile pentru plata benevolă. Dispozițiile OG 22/2002 nu sunt in concordanță cu prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil si ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la respectarea dreptului de proprietate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai solicită respingerea cererii de suspendare in raport de momentul soluționării contestației; cu cheltuieli de judecată depunând dovada in acest sens.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la data de 21.08.2014, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu intimata N. M., anularea tuturor actelor de executare emise de B. D. G., L. G. și M. P., în dosarul de executare nr. 1348/2014, anulare încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare și suspendarea tuturor actelor de executare.
În motivare, contestatoarea a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 18.alin.5 din HG 1120/2006 achitarea compensațiilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Contestatoarea a mai arătat că această interpretare trebuie corelată cu art. 22 alin.1 din Legea 500/2002, în caz contrar s-ar ajunge la angajamente de plată fără acoperire bugetară. Contestatoarea a arătat, de asemenea, că practica constantă de executare silită din ultimii ani a dus la blocarea conturilor ANRP, astfel încât au fost în imposibilitate să mai achite voluntar despăgubiri.
De asemenea, contestatoarea a mai arătat că executarea silită este suspendată conform OUG 10/2014 și că nu au fost respectate dispozițiile OG 22/2002.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 399 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 290/2003, HG 1120/2006.
La data de 25.08.2014 contestatoarea a depus precizare la acțiune prin care a solicitat anularea raportului de expertiză încheiat la data de 15.05.2014, suspendarea tuturor actelor de executare inclusiv a popririi.
Intimata a depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea contestație la executare ca neîntemeiată.
În cauză a fost încuviințată pentru părți proba cu înscrisuri.
Au fost atașate actele din dosarul de executare nr. 1348/2014 al B. D. G., L. G. și M. P. .
Analizând materialul probator administrat, instanța următoarele:
În fapt, prin Hotărârea nr. 1389 din data de 23.08.2012, emisă de Comisia municipiului București de aplicarea Legii nr. 290/2003, au fost acordate compensații bănești în valoare totală de_,69 RON către intimată.
La data de 24.04.2014, creditoarea a formulat cerere de executare silită adresată B. D. G., L. G. ȘI M. P., solicitând executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 1389 din data de 23.08.2012, emisă de Comisia municipiului București de aplicarea Legii nr. 290/2003, fiind format dosarul de executare nr. 1348/2014, dosar care a fost deschis prin încheierea din data de 25.04.2014.
Prin încheierea din data de 10.07.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._/4/2014, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite a titlului executoriu.
În cadrul dosarului de executare a fost întocmit Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară de către domnul expert B. F., prin care a fost calculată suma actualizată cuvenită creditorului pentru perioada 23.10.2012 – 30.04.2014, rezultând suma totală de_ RON.
La data de 05.08.2014, a fost emisă către ANRP somația, prin care aceasta a fost somată să dispună luarea tuturor măsurilor care se impun pentru îndeplinirea obligației care îi incumbă potrivit titlului executoriu.
Prin încheierea din data de13.08.2014, au fost stabilite cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite în cuantum de_,15 RON.
La data de 13.08.2014, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, prin care s-a dispus înființarea popririi până la concurența sumei totale de_,15 RON, reprezentând debit, conform titlului executoriu și cheltuieli de executare.
Pe fond, analizând criticile contestatoarei, instanța reține faptul că aceasta avea obligația conform art. 622alin. 1 C.pr.civ. de a-și executa de bunăvoie obligațiile stabilite prin titlul executoriu în sarcina sa, iar faptul că aceasta avea conturile blocate ca urmare a altor executări silite și nu avea disponibil pentru plata debitului nu poate constitui un motiv de anulare a executării silite, acest aspect nefiind imputabil creditorului, ci mai degrabă contestatoarei, instituție publică care avea obligația de a-și lua toate măsurile necesare pentru a asigura plata despăgubirilor la care a fost obligată prin titluri executorii.
Referitor la apărările contestatoarei privind modalitatea de plată a despăgubirilor, instanța constată că, potrivit art. 18 alin. 5 lit. c din H.G. nr. 1120/2006, astfel cum erau în vigoare atât la momentul emiterii Hotărârii nr. 373/17.04.2008, dar și la momentul începerii executării silite, plata compensațiilor trebuia efectuată eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
În raport de aceste dispoziții legale, instanța constată că, deși a expirat termenul de plată, contestatoarea nu și-a îndeplinit obligația de a achita despăgubirile. De asemenea, împrejurarea că nu au existat sume aprobate suficiente nu este nicidecum imputabilă creditorilor, ci chiar contestatoarei, care a rămas în pasivitate și nu a luat măsuri în acest sens pentru a obține creditele bugetare necesare realizării plăților.
Referitor la actualizarea creanței, instanța constată că, potrivit art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Analizând aceste prevederi legale, instanța apreciază că din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 reiese că acestea își aveau aplicabilitate numai în ipoteza în care despăgubirile ar fi fost plătite voluntar de către contestatoare, cu respectarea termenelor stipulate la art. 18 alin. 5 lit. c din H.G. nr. 1120/2006.
În caz contrar, așa cum reiese prin analogie și din considerentele deciziei nr. 21/19.03.2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța apreciază că, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, creditorii au dreptul de a obține actualizarea întregii sume stabilite cu titlu de compensații în raport cu indicele de inflație calculat începând cu momentul stabilirii acestora.
În raport de aceste considerente, instanța reține că actualizarea creanței s-a făcut în mod legal în cadrul dosarului de executare contestat.
În ceea ce privește invocarea OUG 10/2014, instanța reține că acestea nu sunt conforme cu jurisprudența CEDO .
De altfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și cea a Curții Constituționale au statuat asupra regulii că, de principiu, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului, într-o asemenea manieră, încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar, fiind încălcate prev. art. 6 din Convenție, în condițiile în care executarea silită face parte din proces, iar creditorii sunt în situația în care, deși au obținut un titlu împotriva debitorului, nu își pot valorifica drepturile astfel dobândite.
În interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenție, în cauzele Ouzounis vs. G. și Karahalios vs. G. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din aceste dispoziții decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, unul dintre aspectele dreptului la o instanță consacrat de acest articol îl constituie dreptul de acces, de a sesiza o instanță în materie civilă. Curtea reține în cauza Hornsby vs. Grecia (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.
În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.
În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
S-a reținut și faptul că în anumite circumstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).
De asemenea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).
În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).
Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
Deși jurisprudența invocată vorbește de o hotărâre judecătorească, situația din speță este similară, față de faptul că intimatele creditoare dețin un titlu executoriu împotriva unei instituții a statului.
În legătură cu somația de plată, instanța constată că potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, ,,Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Textul legal invocat prevede că doar în cazul lipsei de fonduri, care conduce la neînceperea sau la necontinuarea executării silite de bunăvoie, există un termen de 6 luni în care debitorul are obligația de a găsi resursele financiare necesare acoperirii debitului, termenul de 6 luni neavând natura juridică a unui termen de grație sau a unei proceduri prealabile.
În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitoarea avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului judecătoresc, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitoarea trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății.
Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor. Or, în dosarul de executare nr. 1348/2014 nu există niciun înscris care să dovedească faptul că debitoarea ANRP a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor sau că ar fi efectuat demersuri în vederea obținerii de fonduri pentru a executa obligația de plată stabilită prin titlul executoriu. Obligația de plată avută față de creditoare îi era cunoscută debitoarei câtă vreme hotărârea este din 2012.
Obligația stabilită printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, conform art. 622 alin.1 din C.p.civ. În cazul în care debitorul nu execută obligația, creditorul este îndreptățit să se adreseze organului de executare competent, conform alin. 2. Din acest moment se poate pune în discuție aplicabilitatea termenului de 6 luni, menționat de OG nr. 22/2002, și nu anterior formulării cererii de începere a executării silite.
În acest sens sunt și prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cărora: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Este de observat că legiuitorul nu folosește termenul notificare, comunicare sau unul echivalent, ci pe cel de „somație”, care are o semnificație distinctă, fiind un act de executare cu o importanță deosebită în faza executării silite.
Notificarea va fi comunicată de executor numai în cazul în care nu a fost pornită executarea silită, în acest caz urmând a fi calculate cheltuielile conform categoriei „notificare și alte acte de procedură”, la care debitoarea face referire.
În concluzie, prevederile OG nr. 22/2002 nu împiedică pe creditor să ceară începerea executării silite, ci doar amână emiterea formelor de executare pentru o perioadă de 6 luni, în condițiile mai sus enunțate. Debitorul poate evita plata cheltuielilor de executare numai în situația în care își îndeplinește de bunăvoie obligația, la momentul când hotărârea judecătorească a devenit executorie, anterior formulării de către creditor a cererii de începere a executării.
Însă, din momentul demarării procedurilor de executare silită, cheltuielile de executare vor fi stabilite în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000. Instanța constată că onorariu de avocat nu este prea mare față de munca depusă de acesta care constă în urmărirea dosarului de executare.
În ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin încheierea din dosarul 1348/2014, instanța constată că atât onorariul de expert cât și cel de avocat sunt proporționale cu munca depusă de aceștia, nefiind excesiv de mari, mai ales că munca avocatului constă și în urmărirea executării silite.
În ceea ce privește cerere contestatoarei având ca obiect suspendarea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 718, alin.1 NCPC ,, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.
Va obliga contestatoarea să achite intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, având în vedere faptul că este partea care a căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea A. NAȚONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR cu sediul in București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 în contradictoriu cu intimata N. M. cu domiciliul in București, ., ., ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Obligă contestatoarea să achite intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. CC/Dact. FM- 4 ex
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1207/2015. Judecătoria SECTORUL 4... | Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 27/2015.... → |
|---|
