Legea 10/2001. Sentința nr. 5365/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5365/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 5365/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5365
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 30.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTECLAUDIA C. Ș.
GREFIER E. S.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect despăgubiri Legea 10/2001, privind pe reclamanții G. I., M. O., T. M. C. și P. C., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 24.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru azi, 30.06.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.02.2015, reclamanții G. I., M. O., T. M. C. și P. C., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 672/02.07.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .. 45, sector 5, evaluat la suma de 50.000 lei;
- obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivare, reclamanții au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 672/02.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 4434, formulată în baza Legii 10/2001, au solicitat despăgubiri în natură pentru imobilul situat în București, .. 45, sector 5, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcție vândută în baza Legii nr. 112/1995, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 01.02.2007 au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, au revenit la PMB solicitând soluționare a notificării, fară nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de mine, au fost obligați să apeleze la justiție, pentru că instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011. Ulterior, a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/28.02.2012, drept pentru care acțiunea a rămas fară obiect, după cum reiese și din Sentința civilă nr. 1157/28.05.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 108A/15.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IlI-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/28.02.2012 li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 330 mp și construcția vândută în totalitate în baza legii 112/1995 (8 apartamente) situat în București, .. 45, sector 5.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.l din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
II. În temeiul celor expuse mai sus, a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
PREJUDICIUL MORAL suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanți, prin desconsiderarea la care au fost supusă ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat-o conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamanților.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările noastre care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Au menționat că au așteptat 13 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr,_/28.02.2012.
În plus, suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii reclamanților, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul lor, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
Î.C.C.J., Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, menționăm practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică Albă I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale". Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național “de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator.", idee ce izvorăște din art.4 și 5 C.civ.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252- 253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
Sub aspect probatoriu, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Au fost anexate cererii de chemare în judecată un set de înscrisuri (filele 5-59).
La data de 30.04.2015, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În motivare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 366/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 c.proc.civ. privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 27.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamant și în înaintat Comisiei interne în vederea analizării la data de 01.02.2007, acesta reprezentând începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe. Astfel că, potrivit art. 2.523, C.civ. prescripția începe să curgă de la dată când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Iar art. 2.524 alin (3) referitor la dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, că dacă este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la dată când s-a îndeplinit condiția. În speță, la 60 de zile de la data la care notificatoarea a completat dosarul administrative cu ultimele înscrisuri respectiv 01.02.2007.
Dosarul administrativ nr. 4434 a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/28.02.2012 de acordare măsuri reparatorii care împreuna cu Anexa nr. 488/05.09.2012 a fost înaintată Instituției Prefectului Municipiului București, în vederea exercitării controlului de legalitate.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantului, care a stat în pasivitate și nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casați și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanții s-au adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens abia la data de 31.05.2011 sub nr._/3/2011 la T.B. a IV-a.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumină și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de "prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
A considerat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 50. 000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlulu executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara". Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
A considerat că reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamanților. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturile lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Asfel, prejudiul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. art.205 și urm. Cod procedură civilă.
A solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a anexat adresa nr. RF/5488/16.04.2015.
La data de 29.05.2015, reclamanta G. I. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției invocate de pârât și a arătat că deși prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantei, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, considerăm că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietate conform art. 1. Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 461/12.02.2014.
Prin întâmpinare, pârâtul mai invocă faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamantei, pentru faptul că nu a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza legii nr. 10/2001.
A considerat că nu se poate considera că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea onoros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune instanța o va respinge ca neîntemeiată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamanti a notificării transmise prin executor judecătoresc sub nr. 672/02.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 4434, prin care au solicitat despăgubiri în natură pentru imobilul situat în București, .. 45, sector 5, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcție (apartamente) vândută în baza Legii nr. 112/1995, preluat în mod abuziv, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Pârâtul M. București s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 abia în anul 2012 prin emiterea Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._/28.02.2012 prin care li s-a constatat reclamantilor calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 330 mp și construcția vândută în totalitate în baza legii 112/1995 (8 apartamente) situat în București, .. 45, sector 5.
Reclamantii au invocat că faptul cauzator de prejudiciu moral a constat în soluționarea cu întârziere a notificării nr. 1643/_, formulată în temeiul legii nr. 10/2001, lege specială de reparație. În consecință, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este reprezentată de neemiterea deciziei administrative, faptă care a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantilor din perspectiva exercițiului efectiv al dreptului. Astfel, fapta ilicită a fost săvârșită prin inacțiune și s-a perpetuat în timp până la data de 28.02.2012 când pârâtul a emis dispoziția nr._, fapta cauzatoare de prejudiciu subzistând atâta timp cât pârâtul a fost în pasivitate în ce privește îndeplinirea obligației prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, aducând o atingere continuă dreptului subiectiv al reclamantilor, generând prescripții succesive în timp, o interpretare în acest sens fiind dată si de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia de speță nr. 461/12.02.2014.
Ca atare, instanța apreciază că prescripția a început să curgă la momentul emiterii dispoziției administrative, respectiv 28.02.2012, acesta fiind momentul obiectiv la care reclamantii au cunoscut „paguba”, respectiv prejudiciul moral invocat și întinderea acestuia, reclamantii invocând tocmai durata în timp a inacțiunii pârâtului ca faptă cauzatoare de prejudicii. Având în vedere că acțiunea de față a fost introdusă la data de 27.01.2014, rezultă că reclamantii au respectat termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 raportat la art. 2528 din codul civil.
Pe fondul cauzei, instanța reține că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/28.02.2012 li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 330 mp și construcția vândută în totalitate în baza legii 112/1995 (8 apartamente) situat în București, .. 45, sector 5.
Ca atare, notificarea inregistrata sub nr. 672/2001 a fost soluționată cu nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
În prezenta cauză, reclamantii au solicitat ca în temeiul răspunderii civile delictuale pârâtul M. București să fie obligat la repararea prejudiciului moral cauzat prin nesoluționarea în termen a notificării formulată în baza Legii nr.10/2001, evaluat de reclamanti la suma de 50.000 de lei.
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite în privința pârâtului condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 din codul civil respectiv: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamant, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamanta a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamante, fiind unitatea deținătoare a imobilului revendicat.
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Din actele depuse la dosar de reclamanti rezultă că acestia au depus acte in dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând demersuri pentru emiterea dispoziției în mod succesiv în anii 2007-2011, potrivit documentelor depuse de reclamant la filele 17-59 din dosar, cu toate acestea pârâtul a emis dispoziția la data de 28.02.2012, dupa ce anterior, la data de 31.05.2011 reclamantii au sesizat Tribunalul Bucuresti cu actiunea intemeiata pe dispozitiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, actiunea fiind ramasa fara obiect ca urmare a emiterii de catre parat a dispozitiei pe parcursul judecatii, in acest sens sentinta civila nr. 1157/28.05.2012 a Tribunalului Bucuresti sectia a IV a civila.
Instanța reține că notificarea formulată de reclamanti nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile de la expirarea celor de 27 luni de la . legii, dispoziția fiind emisă după aproximativ 11 ani de la momentul formulării notificării.
Pârâtul nu a invocat în cadrul acestui litigiu împrejurarea că nesoluționarea notificării s-ar fi datorat culpei reclamantilor, care nu ar fi depus toate actele necesare soluționării notificării, ceea ce ar fi atras prelungirea termenului conform modificării aduse articolului 22 prin Titlul I art. I pct. 51 din Legea nr. 247/2005 (prin care nu se mai stabilea un termen limită de depunere a înscrisurilor, ci prevedea că acestea pot fi depuse până la data soluționării notificării).
Prin urmare, în lipsa unor dovezi contrare, instanța prezumă că dosarul administrativ era complet și pârâtul este vinovat – vinovăție sub forma culpei – pentru nesoluționarea notificării în termen de 60 zile de la depunerea notificării de către reclamante.
Ori, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantilor ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
Cu privire la prejudiciul moral invocat de reclamanti, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului, în formele reținute anterior, s-a produs acestora o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, o stare de angoasă determinată de timpul lung de așteptare a soluționării notificării, de aproximativ 11 ani: 2001-2012, dar și de incertitudinea finalizării procedurii administrative.
Din probele administrate în cauză rezultă că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, impusă de art.1357 c.civ.
Cu privire la cuantumul prejudiciului moral, instanța reține din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele: P. c. împotriva României, D. c. României, Aharon Schwarz c. României, B. c. României, B. c. României), faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, judecând în echitate atunci când acordă despăgubiri morale, neexistând criterii de evaluare prestabilite.
În consecință, instanța, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul la plata către reclamanti a sumei de 10.000 lei daune morale, apreciind că suma este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs, ținând cont și de perioada lungă de timp în care s-a reținut de către instanță încălcarea de către pârât a obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii.
În conformitate cu prevederile art. 451 cod procedură civilă instanța va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în sumă de 300 lei reprezentând onorariu de avocat și 100 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții G. I., CNP_, M. O., CNP_6, T. M. C., CNP_5, și P. C., CNP_, toți cu domiciliul ales la sediul . SA în București, .-138, Corp B, parter, sector 5, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Obligă pârâtul să plătească reclamanților suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecata către reclamanți în suma de 300 lei reprezentând onorariu de avocat și 100 de lei reprezentând taxa judiciară de timbru.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.C.Ș./Thred.O.H.
7ex./
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 5735/2015.... | Încuviinţare executare silită. Sentința nr. 5849/2015.... → |
|---|
