Obligaţie de a face. Sentința nr. 9270/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 9270/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 12-11-2015 în dosarul nr. 9270/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 9270

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 12.11.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN

PREȘEDINTE M. D.

GREFIER O.-L. H.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act-clauze abuzive privind pe reclamantul D. A. D. în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termenul de judecată din data de 29.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da părților posibilitatea să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 12.11.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.04.2014, reclamantul D. A. D. și alții, în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

1. Constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- L. indicat în Anexa 1 coloana H;

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 78.750 Ron conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei (Anexa 5).

În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:

În temeiul art. 194 lit. c) NCPC, au precizat că valoarea cererii de chemare în judecată este cea indicată în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, coloana J, pentru fiecare dintre reclamanți. Valoarea indicată este rezultatul transformării valorii creditelor contractate de reclamanți în CHF, în lei, la cursul de schimb din ziua depunerii cererii de chemare în judecată, și anume 3,6528.

Prezenta cerere de chemare în judecată este scutită de la plata taxei de timbru conform prevederilor art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013.

Conform prevederilor art. 202 NCPC reclamanții și-au ales ca mandatar comun SCPA P. și Asociații, urmând ca toate comunicările și citațiile să fie trimise la avocații acestora, într-un singur exemplar, conform art. 149 alin. 1 NCPC.

În Anexa 7 la cererea de chemare în judecată reclamanții au atașat dovada faptului că procedura informării cu privire la avantajele medierii a fost parcursă, pârâta refuzând să ia parte la aceasta.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței să constate încălcarea drepturilor consumatorilor reclamanți, prin punerea pe piață în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice și să dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Efectul constatării caracterului abuziv al clauzelor identificate în Anexa 1 Coloana J, și a clauzelor din Condițiile Generale din Anexa 4 constă în eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților, risc impus consumatorilor prin contractarea creditelor în Franci elvețieni (CHF) în necunoștință de cauză, fără a beneficia de o informare prealabilă corespunzătoare din partea băncii pârâte.

Aceste produse de creditare fie nu trebuiau comercializate (fiind periculoase, toxice), fie trebuiau prezentate într-o manieră transparentă, care să asigure informarea asupra avantajelor și mai ales a dezavantajelor și a riscurilor pe care le implică.

Banca pârâta a încălcat dispoziții legale imperative care se referă la obligația de a pune pe piață produse sigure, de a informa consumatorii corect și complet asupra avantajelor și dezavantajelor acestora, de a nu insera clauze abuzive în contracte. Toate aceste încălcări au avut drept efect încheierea unor contracte de credit prejudiciabile, pe care consumatorii reclamanți nu le-ar fi încheiat dacă banca și-ar fi respectat obligațiile legale și i-ar fi avertizat în mod corespunzător asupra riscului valutar asumat raportat la moneda CHF.

Prezenta acțiune tinde la eliminarea acestui risc valutar din sarcina împrumutaților prin înghețarea cursului L./CHF la momentul semnării contractelor de credit, ca și consecință a constatării de către instanță a caracterului abuziv, respectiv a caracterului toxic al serviciilor defectuoase, după analiza tuturor obligațiilor încălcate de banca pârâtă. Înghețarea cursului valutar la momentul încheierii contractelor de credit este singura reparație posibilă de care consumatorii pot beneficia, pentru contractarea acestor produse financiare toxice. Această măsură a înghețării cursului valutar se poate pune în practică prin înlocuirea obligației de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația de restituire a acestuia în lei, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit în parte.

1. Conjunctura încheierii contractelor de credit analizate în perioada relevantă (2007-2008);

1.1. Conjunctura economică;

Prezenta cerere de chemare în judecată se referă la analiza unui portofoliu de credite în CHF, acordate de banca pârâtă consumatorilor reclamanți, în perioada 2007-2008.

Perioada relevantă este caracterizată de o creștere a consumului, o creștere fără precedent a pieței imobiliare, creștere susținută și încurajată de activitatea de creditare practicată mai mult sau mai puțin responsabil de instituțiile de creditare.

1.2. Gradul de informare a consumatorilor față de politicile de promovare a produselor bancare;

La aprecierea cauzei, trebuie avut în vedere atât comportamentul băncii, cât și comportamentul consumatorilor, raportat la această perioadă de referință 2007- 2008, întrucât în cei 6 ani care au trecut, profilul ambilor participanți la raportul juridic de creditare a suferit modificări importante. Obiectul cauzei îl constituie analiza comportamentului băncii față de consumatorii din 2007-2008, la nivelul informațiilor și cunoștințelor de atunci și față de legislația aplicabilă la momentul respectiv.

Consumatorul a dobândit, în perioada scursă de la momentul încheierii convenției de credit până în prezent, un bagaj important de informații cu privire la propriile drepturi și la modul în care se poate proteja în raport de profesioniști și a identificat modalități prin care poate pretinde respectarea acestor drepturi. Spre deosebire de consumatorul de atunci, cel de astăzi este mai informat, mai suspicios, mai puțin încrezător în instituțiile de credit, știe să ceară explicații, știe că se poate plânge și cum se poate plânge de abuzuri.

În perioada contractării creditelor, consumatorul avea încredere totală în instituțiile de credit, avea nevoie de un trai mai bun și era încurajat să se împrumute, prin lejeritatea (chiar agresivitatea) cu care instituțiile de credite acordau împrumuturi. Lupta dintre bănci pentru piață și clientelă, în această perioadă de boom economic, a dus la găsirea de soluții din cele mai ingenioase de prezentare a creditelor, soluții pe care reclamanții le acuză că fiind lipsite de transparență și onestitate.

Transparența totală (impusă și sancționată grav de legislația europeană) și informarea completă a consumatorilor, acordarea unui timp suficient de reflecție înainte de încheierea contractelor de credit, constituie obligații prevăzute de legislația națională în vigoare la momentul arătat, care au fost ignorate de banca pârâtă, întrucât veneau în contradicție cu politicile de marketing, promovare și vânzare a produselor de creditare.

Din analiza obligațiilor/drepturilor consacrate legal, ale celor două părți ale raportului juridic, raportat la circumstanțele faptice ale încheierii convențiilor de credit revelate de probele ce se vor administra, putem reconstitui modul în care consumatorii erau dez-informați și influențați să aleagă un produs de creditare sau altul.

Produsele de creditare erau prezentate, fiecare, în cele mai „atrăgătoare” maniere. Produsul „credit în CHF” era, însă, prezentat într-o manieră cert înșelătoare, înfrumusețată, în așa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs, în detrimentul creditelor în lei sau în euro. Mai mult, creditul în CHF era monetizat ca singură opțiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru credite în lei sau euro, pentru care se stabiliseră limite de îndatorare în raport de veniturile lunare ale clientului. Printr-o manipulare grosolană a regulilor legale și a statisticii, banca făcea ca acei clienți care nu se calificau pentru credite în lei sau în euro, să se califice, totuși, pentru creditul în CHF. Dacă a existat o „alegere” a creditului în CHF, atunci o astfel de „alegere” nu poate fi imputată clientului, ci băncii.

La aprecierea caracterului toxic al acestor produse și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare rațiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și la perioada de reflecție) de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului și previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului. 

1.3. publicitatea și promovarea agresivă a produselor de creditare în CHF;

În concret, obiectul cauzei îl constituie analiza creditelor acordate de banca pârâtă consumatorilor, în Fanci elvețieni (CFIF), produs de creditare care a apărut în 2007- 2008 și a cunoscut în perioada imediat următoare o creștere importantă.

Produsele de creditare în CHF destinate persoanelor fizice, au beneficiat de o campanie furibundă de promovare în perioada 2007-2008, acestea făcând parte din strategia activă de vânzare a băncii pârâte, dar și a altor instituții financiare. În Anexa 8 la cererea de chemare în judecată se regăsesc astfel de exemple de campanii agresive, atât din partea băncii pârâte cât și din partea altor bănci ce promovau creditele în CHF în anii 2007-2008.

Relevanța campaniilor publicitare derulate de alte instituții bancare în perioada în care și pârâta oferea astfel de produse financiare este extrem de mare în ceea ce privește modul defectuos în care pârâta și-a îndeplinit obligația de informare precontractuală. Consumatorii au fost induși în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituțiilor bancare din perioada 2007-2008, de această „eroare în care s-au aflat toți consumatorii” beneficiind inclusiv instituțiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare dar pe care îl aveau în ofertă. Cu alte cuvinte, trebuie reținut faptul că toți jucătorii de pe piața bancară (printre care se află și banca pârâtă) au format un cartel, o înțelegere profund ilicită, prin care au convenit să-și folosească în comun resursele pentru a induce în conștiința consumatorilor „beneficiile” și „avantajele” creditelor în CHF - dovedite ulterior adevărate produse toxice astfel încât ulterior să împartă piața consumatorilor de credite.

Contractarea acestui produs de creditare era prezentată ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat ca fiind o monedă foarte stabilă.

Consumatorii care adresau băncii o cerere de creditare erau direcționați către acest produs, prin prezentarea acestor avantaje care, în următorii ani, s-au dovedit a fi, fără excepție, înșelătoare. Alegerea acestui tip de credit, făcută de consumatori pe baza informațiilor primite de la bancă într-o manieră înșelătoare, a fost una prejudiciabilă, întrucât în scurt timp, avantajele s-au transformat în dezavantaje.

Astfel:

(i) chiar dacă dobânda era mai mică raportat la alte produse de creditare, creditele în CHF aveau costuri ascunse sau variabile în funcție de voința băncii;

(ii) suma mai mare acordată însemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile împrumutaților, rezultând un grad mai mare de îndatorare;

(iii) CHF a pornit de la un curs de 1.9 - 2.2 LEI/CHF în 2007, a depășit încă din 2010 nivelul de 3 LEI/CHF, ajungând în prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile împrumutaților, într-un mod imprevizibil și în pofida informațiilor privind așa-zisa stabilitate a CHF pe care aceștia le primiseră de la bancă cu ocazia contractării creditelor și care au stat la baza deciziei de a contracta creditul respectiv.

Deși conștientă de acest risc, Banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate că avea această obligație legală; dimpotrivă, produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de contractă.

Prin urmare, clauzele care instituie obligația de a restitui creditul în moneda „contractată” (CHF) sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fară o informare corespunzătoare. Acordarea produsului de creditare în CHF reprezintă o practică comercială incorectă, a cărei sancționare reclamanții o solicită prin prezenta acțiune.

Băncile au dus o politică intensă de promovare a creditelor în franci elvețieni în perioada 2007-2008, fără să avertizeze clienții de riscurile care le implică, deși materialele publicitare „promiteau” clienților „asistență adaptată nevoilor tale, pe care ți-o oferă Consultanții noștri specializați în împrumuturi pentru locuințe, dobânzi foarte atractive (...)”. Această politică de promovare s-a realizat prin sugestii referitoare la dobânda foarte favorabilă a creditelor în CHF (cu până la 2 puncte procentuale mai mică după cum reiese din înscrisurile atașate la cererea de chemare în judecată, Anexa 8), prin denaturarea informației referitoare la moneda de acordare (sau chiar prin omiterea acesteia) și prin absența oricărei informații referitoare la instabilitatea CHF, deși era cert pentru Bancă, un profesionist al afacerilor, că rata dobânzii aferente creditelor indexate în CHF era mai redusă și în considerarea evoluției viitoare a acestei monede. În cele mai multe campanii de acest tip, creditele în CHF au fost prezentate ca o opțiune mai bună, favorabilă împrumutatului, prin utilizarea sintagmelor „împrumutul pentru locuință. O dobândă senzațională! De la 4,85 %”, „în acest oraș există un loc menit să fie căminul tău”, „intimitate”, „căldura familiei tale (...) unde să îți vezi copiii jucându-se și crescând” . Alte campanii publicitare, unele din acestea chiar interzise de CNA pentru omiterea unor informații obligatorii, accentuau caracterul promoțional al dobânzii avantajoase „3,99% dobânda pe an. Promoție!", Promoție valabilă până la data de 1 iunie 2008”, asociind aceste condiții „excepționale” cu fotografii prezentând imobile de „vis”.

Această campanie de promovare a fost încurajată prin declarații de presă ale reprezentanților băncilor: „Evoluția stabilă din ultimii ani a francului elvețian ne permite aplicarea unei dobânzi inferioare prin compararea cu credite similare acordate în valute tradiționale, rezultând de aici un beneficiu pentru clienții care aleg de la P. B. această variantă de creditare” - declarație a dlui. C. P., Director General Retail Banking și Operațiuni P. B..

În concluzie, climatul general era în sensul că cea mai bună alegere la momentul respectiv era contractarea unui credit în CHF. Banca pârâtă nu a făcut notă discordantă față de celelalte instituții bancare care au pus în piață acest tip de credit, ba chiar a beneficiat din plin de promovarea într-un mod înșelător a creditelor în CHF. În afara informațiilor înfrumusețate la care consumatorii aveau acces din campaniile publicitare prezente în piață, banca pârâtă nu a oferit alte lămuriri cu privire la specificul creditului în CHF.

Materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitate „publicitatea trebuie să fie decentă, corectă și să fie elaborată în spiritul responsabilității sociale”, fiind o formă de publicitate înșelătoare și subliminală [art. 4 lit. b) și d din Lege, în forma în vigoare la momentul emiterii materialelor publicitare]. Acest tip de publicitate era interzis expres de art. 6 din acest act normativ, fiind de natură să atragă răspunderea pârâtei, conform art. 22 din lege.

2. Promovarea politicilor sănătoase în domeniul creditării și prevenirii abuzurilor instituțiilor de creditare față de particulari. Riscul valutar în contractele de credit în CHF.

2.1. Promovarea politicilor sănătoase în domeniul creditării și prevenirii abuzurilor instituțiilor de creditare față de particulari; 

Având în vedere impactul larg și potențial vătămător al politicilor de creditare utilizate de instituțiile autorizate, statele europene au manifestat un interes deosebit pentru reglementarea și monitorizarea comportamentului în piața al instituțiilor bancare. Unde legea nu era suficient de explicită, s-au emis de către organisme abilitate reglementări, îndrumări, ghiduri adiționale, scopul lor fiind dezvoltarea unor politici de creditare responsabilă, pentru protejarea, deopotrivă, a fondurilor administrate de instituțiile de credit și a drepturilor consumatorilor împrumutați.

În dreptul francez, a fost recunoscută expres existența unei obligații de avertizare a consumatorului asupra pericolului implicat de riscul valutar în ipoteza împrumuturilor contractate în monedă străină, aceasta făcând obiectul unei Recomandări a Autorității de Control Prudențial din cadrul Banque de France. Printre altele, Autoritatea reține existența unei obligații a băncilor de a sensibiliza consilierii aflați în contact cu clientela, prezentarea riscurilor aferente produsului de creditare oferit în monedă străină în toate materialele publicitare utilizate, explicații oferite Clientului înainte de încheierea contractului (ex.: avertizări asupra unei posibile evoluții a cursului, cu acordarea unei opțiuni împrumutatului de a-și converti creditul în moneda națională, conform unui mecanism descris cu claritate, în funcție de evoluția cursului).

Recomandarea CERS și Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezintă veritabile materializări ale obligației de informare revenind profesioniștilor în temeiul dreptului comun (principiul bunei-credințe, reglementat și de art. 970 C.civ. din 1864) și a actelor normative din legislația protecției consumatorilor. Practic, se poate vorbi de confirmarea, printr-un Regulament BNR, a unei obligații preexistente în sarcina băncilor, în temeiul dreptului comun.

În plus, aceste obligații puteau fi deduse și din Regulamente BNR anterioare (Regulamentul nr. 24/2011 și nr. 3/2007). Regulamentul nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice face vorbire despre realizarea activității de creditare în baza reglementărilor interne, care trebuie să cuprindă cel puțin următoarele: „procedura de clasificare a clientelei-țintă pe categorii de risc de nerambursare” (art. 4 lit. c). Or, la aprecierea riscului de nerambursare băncile au ignorat riscul valutar, componentă a riscului de nerambursare, prin neincliiderea în reglementările interne a unei obligații de informare a clienților cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat creditul sau, deși au inclus-o, aceste obligații legale nu au fost respectate. 

Această obligație generală este reținută expres de redactorii Anteproiectului de Cod european al contractelor (codul Gandolfi), art. 7 al acestuia purtând titlul „Obligația de informare”.

În Marea Britanie, The Office of Fair Trading (OFT) a întocmit Ghidul pentru creditori - Creditarea iresponsabilă, care are ca principal obiectiv evidențierea practicilor de creditare iresponsabilă în domeniul contractelor de credit reglementate. Acest ghid sintetizează principiile pe care creditorii ar trebui să le aibă în vedere pentru a acorda credite într-o manieră responsabilă.

Vorbind despre obligațiile creditorilor atât în etapa precontractuală, cât și în cea postcontractuală, OFT face o calificare, prin exemple, a practicilor iresponsabile pe care autoritatea din Marea Britanie le sancționează, în funcție de gravitatea lor, cu retragerea licenței de funcționare.

Ghidul prevede că informarea potențialilor debitori, în etapa precontractuală, trebuie să fie corespunzătoare, dându-i debitorului posibilitatea de a evalua dacă contractul de credit este adaptat nevoilor lui și situației lui financiare.

Printre practicile de creditare iresponsabile se numără practicile și procedurile nesatisfăcătoare ca de exemplu eșecul de a implementa proceduri care să le permită debitorilor să aibă acces la informații adecvate, la orice explicație prealabilă, să poată cere informații suplimentare, aceasta echivalând cu absența transparenței în procedurile de informare. Faptul că debitorul nu cere o anumită informație nu eliberează creditorul de obligația lui de informare.

Sunt practici de creditare iresponsabilă: promovarea unei politici de creditare care ar sugera că împrumutul este disponibil indiferent de circumstanțele financiare ale debitorului, oferirea unor sume fără să fie făcută în prealabil o analiză a capacității de rambursare a consumatorului, promovarea unui anumit tip de credit pentru un debitor deși creditorul știe că în mod vădit nu este potrivit pentru capacitățile sale financiare/nevoile sale (dacă acestea sunt cunoscute) sau că suma acordată depinde doar de valoarea în echitate a proprietății cu care este garantată.

De asemenea alte exemple de practici iresponsabile de creditare sunt promovarea unui credit omițând sau mascând informații despre riscurile cheie ale acestuia, încurajarea și incitarea neadecvate a debitorului să semneze un contract de credit rapid sau să facă un împrumut mai mare decât ceea ce a cerut el, fără să-i lase timp să studieze informațiile și explicațiile precontractuale.

Prin sentința pronunțată în data de 4.07.2013, Tribunalul Comercial din Zagreb sancționează „nerespectarea obligației de informare revenind băncilor croate care au acordat consumatorilor credite în franci elvețieni fără să îi avertizeze în mod adecvat cu privire la riscurile creditului contractat și „absența atenționării că francul elvețian s-ar fi putut aprecia ducând ratele la niveluri nesustenabile”. Prin această sentință s-a dispus „denominarea împrumuturilor în Kuna (moneda națională a Republicii Croate), la cursul de schimb de la momentul acordării creditelor”.

În concret, această hotărâre a constatat că băncile care au comercializat acest tip de produs nu au avertizat clienții de riscul denominării unui credit în franci elvețieni și de împrejurarea că Banca Centrală apără doar Kuna față de Euro, în comparație cu alte valute cursul nefiind corectat. Acest risc special trebuia atenuat prin avertizarea consumatorilor anterior contractării creditului, banca trebuind să cunoască, prin diligențe proprii unui profesionist din domeniul bancar, că moneda CHF se va aprecia în raport cu alte valute (aspect reținut în pct. 88, Concluziile avocatului general din 12.02.2014, cauza C-26/13).

În cuprinsul Concluziilor prezentate de avocatul general Niels Wahl la data de 12.02.2014 în cauza CJUE C-26/13 Arpăd Kăsler, H. Kăslerne Râbai împotriva OTP Jelzălogbank Zrt, se reține că „Diferența dintre prețul de cumpărare și prețul de vânzare ale unei valute („spread”), care este în mare măsură tributar numărului și calității intervenienților pe o anumită piață, se poate dovedi considerabilă. Aceste ultime informații, în general cunoscute bine de vânzătorii sau de furnizorii din sectorul bancar și financiar și din mediile interesate, nu sunt, în schimb, în mod necesar cunoscute de consumatorul mediu”. Avocatul general admite, în continuare, că „nimic din contract nu ar permite să se identifice în ce ar consta diferența exactă dintre cursul de cumpărare și cursul de vânzare al monedei străine”.

Alte state europene au introdus avertismente privind riscurile generate de împrumuturile în monedă străină din 2001 (Austria), 2004 (Ungaria), respectiv 2007 (Letonia).

2.2. Riscul valutar în contractele de credit în CHF;

Riscul cel mai mare implicat de creditele denominate în CHF era variația cursului valutar, aspect asupra căruia consumatorii nu au fost avertizați în nici un mod la încheierea contractelor deduse judecății. Acest tip de credit era practicat pentru prima în dată în România, în această perioadă, iar moneda elvețiană a fost utilizată tocmai pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a cărui sancționare se impune. Impresia de stabilitate era indusă prin diferența dobânzii practicate, față de creditele în EURO sau USD (o diferență de peste 2 puncte procentuale - aspect dovedit prin înscrisurile din Anexa 8).

În cazul creditelor de consum, profesionistul este obligat să administreze eficient riscul pe care activitatea sa îl implică, să asigure, prin modul cum își organizează activitatea, protecție împotriva acestui risc, atât din perspectivă proprie, cât și din perspectiva consumatorului. Punerea în piață a unor produse de creditare periculoase este în responsabilitatea exclusivă a instituției de credit. Produsele/serviciile comercializate trebuie să fie sigure pentru consumator, iar preocuparea autorităților statului trebuie să fie în sensul unui control strict al respectării legislației și al utilizării de practici corecte de către instituțiile de credit.

Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu; un astfel de contract nu permite împrumutatului aprecierea impactului economic al acestuia,

Art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 impune instituțiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului “să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.”

În perioada relevantă, în disprețul legii, băncile recompensau „performanța” salariaților în funcție de volumul creditelor acordate.

Scopul reglementărilor în domeniu și, în special, urmărirea prin organisme specializate, a respectării de către profesioniști a acestor reglementări, este acela de a asigura un climat de creditare sănătos, care profită atât activității bancare, dar și societății în general, inclusiv debitorilor. Acordarea de credite în condiții de siguranță este obligația profesionistului și a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate în piața a unui credit păgubos nu poate fi în niciun caz imputată consumatorului.

Preocuparea pentru asigurarea unui climat sănătos în domeniul creditării persoanelor fizice există în numeroase state europene. În țara noastră consacrarea unor obligații la nivel legislativ este singura măsură de protecție a consumatorilor, în special și a societății, în general. Lipsește, însă, urmărirea modului în care aceste obligații sunt îndeplinite de către profesioniști și implementarea procedurilor eficiente și transparente de control.

Clauza valutară inclusă în contractele de credit a prejudiciat și continuă să prejudicieze consumatorii români care au contractat împrumuturi, pentru că indexarea sumei pe care o aveau de rambursat s-a făcut la rata de schimb leu-franc elvețian, la un curs valutar care a „explodat” (aspect probat prin buletinele de schimb valutar din Anexa 3).

Potrivii Recomandării CERS/2011/1, împrumutații care au contractat un împrumut ipotecar în monedă străină la un curs de schimb mai favorabil tind să aibă rate mai mari de nerambursare a datoriilor. Acest lucru demonstrează în continuare că unii dintre împrumutați nu sunt conștienți de riscurile pe care și le asumă atunci când contractează un împrumut în monedă străină.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu clienții, pârâta încălcându-și obligațiile de informare care îi reveneau potrivit dreptului comun și potrivit legislației specifice din domeniul protecției consumatorilor.

Evoluția cursului CHF a adus prejudicii consistente debitorilor și a avantajat băncile care obțin un profit suplimentar consistent.

Acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” în legislația franceză, întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micșorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în contrapartidă unui risc reportat asupra anuităților ulterioare (viitoare). De asemenea, acest produs se caracterizează prin suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordării creditului. „Stabilitatea” indusă a cursului leu-franc elvețian nu s-a materializat, existând o apreciere de peste 100% a acestei monede față de moneda națională, în condițiile în care francul elvețian a fost prezentat de Bancă drept o monedă stabilă. Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat, așa cum reclamanții au arătat anterior, prin politici de publicitate înșelătoare sau agresivă din partea Băncii.

În România această problemă a devenit una economică și socială, numărul debitorilor care au contractat astfel de împrumuturi fiind foarte mare. Potrivit Recomandării CERS/2011/1, peste 60% din portofoliul de credite acordate în România a fost reprezentat de creditele în monedă străină. O fracțiune de 12% din PIB-ul României a fost reprezentat de credite în monedă străină acordate populației.

Astfel cum se arată în Recomandarea CERS/2011/1, ponderea ridicată a împrumuturilor în monedă străină este justificată atât de factori pe partea cererii, cât și de factori pe partea ofertei, inclusiv, printre altele, de diferențialele de dobândă pozitive și de accesul la finanțarea acordată de băncile-mamă: „datorită disponibilității împrumuturilor în monedă străină și prin transferarea riscului valutar asupra împrumutaților, instituțiile au putut oferi produse de împrumut cu dobânzi semnificativ inferioare celor bonificate la împrumuturile în monedă națională”. Consecința: banca este întotdeauna la adăpost de suportarea riscului valutar, realizând profituri substanțiale, pe când împrumutatul suportă tot riscul devalorizării monedei.

Reclamanții nu au fost informați despre volatilitatea cursului de schimb valutar și nu aveau cum să anticipeze riscurile aferente unui contract de credit denominat în CHF. Pârâta trebuia să îi avertizeze asupra riscurilor potențiale pentru motivele prezentate mai sus, dar și pentru următoarele motive:

În primul rând, contractele de credit denominate în CHF sunt diferite de contractele de credit în Euro. Euro și leul sunt puternic corelate din moment ce BNR protejează rata de schimb valutar împotriva Euro, pe cât de mult posibil, și până în momentul de față acest aspect s-a dovedit a fi posibil, în timp ce francul elvețian fluctuează în mod deliberat pe piața bancară internațională. Se poate observa că în ultimii doi ani Banca Națională Elvețiană limitează într-o oarecare măsură francul în interesul economiei naționale, însă aceasta nu a împiedicat o dublare a cursului de schimb leu- franc elvețian în perioada 2008-2010. De asemenea, este cunoscut că brokerii pariază pe o anumită monedă, cumpărând acea monedă la valori minime, urmând să o vândă atunci când acea monedă înregistrează valori ridicate. Această practică există în toate țările lumii, cu excepția celor în care nu există valută.

În al doilea rând, francul elvețian este o monedă puternică însă foarte instabilă din cauza fluctuaților de capital valutar pe timp de criză. Fondul Monetar Internațional a avertizat 90 de țări „să fugă” de capitalul în CHF, ceea ce s-a întâmplat în Franța, care a interzis autorităților locale să contracteze credite în această monedă, calificată drept un produs „toxic” și a limitat acordarea acestui tip de credite persoanelor fizice.

Francul elvețian reprezintă o „monedă de refugiu” pe timp de criză. Profesioniștii din sistemul fmanciar-bancar cunosc că, în perioadele de criză financiară, criză de materii prime sau conflagrație, francul elvețian se apreciază brusc că efect al creșterii ofertei de cumpărare de monedă și de tezaurizare în băncile elvețiene.

Francul elvețian nu era și nu este nici în prezent o monedă curentă de schimb; clienții băncilor nu au văzut nici măcar o singură bancnotă în materialitatea ei înainte de a „beneficia” de credit în franci elvețieni, iar în prezent trebuie să se programeze la casele de schimb valutar cu o săptămână înainte de data scadenței, în speranța că se va putea aduna suma necesară plății ratei lunare.

Împrumutații nu aveau nici un interes special pentru a solicita un credit în franci elvețieni de vreme ce nu realizau venituri în această monedă, nu utilizau această monedă și nu cunoșteau aproape nimic despre ea, decizia de a contracta un credit în franci elvețieni fiind indusă de bancă, printr-o promovare insistentă și prin neîndeplinirea obligației de informare doar în scopul de a atinge o anumită cotă de piață. Această împrejurare este recunoscută de CERS îm cuprinsul Recomandării precitate: „Bîncile care acordau împrumuturi în franci elvețieni și în yeni japonezi puteau concura pentru o cotă de piață oferind costuri asociate rambursării datoriei mai scăzute decât băncile care acordau împrumuturi în euro” (p. 13, pct. 1.2.1.3. Presiunile concurențiale). În final, victimele concurenței acerbe dintre bănci au fost consumatorii, băncile având reprezentarea deplină a riscului suportat de aceștia.

În al treilea rând, la momentul oferirii de împrumuturi, francul elvețian se afla la pragul minim istoric înregistrat ceea ce însemna că urmează o creștere în valoare a acestei monede în comparație cu alte monede. În timp ce această împrejurare era total necunoscută consumatorilor, banca, în calitate de profesionist, cunoștea prea bine acest aspect, motiv pentru care a urmărit contractarea creditelor în CHF.

În al patrulea rând, nu este logic și nici economic justificat ca un stat european să ofere credite în orice altă monedă străină în afară de euro, cu excepția situațiilor în care consumatorul face dovada unor venituri constante în altă monedă străină. Acest fapt ar fi trebuit prevenit inclusiv de către Banca Națională, însă aceasta a rămas pasivă prin neregularea pieței financiare, eșuând să protejeze securitatea financiară și monetară a consumatorilor români.

3. Obligațiile legale ale băncii pârâte, în faza pre-contractuală;

Înainte de a intra în analiza obligațiilor băncii pârâte din faza pre-contractuală și a modului cum acestea au fost îndeplinite, se impune precizarea pe scurt a premiselor reglementărilor în materia protecției consumatorilor, premise de la care trebuie să plece orice analiză a comportamentului băncii, a bunei-credințe, a transparenței, a caracterului abuziv al clauzelor utilizate în contractele cu consumatorii.

Premisă incontestabilă de la care se pornește în analiza prezentei cauze este aceea ca împrumutații sunt total neacoperiți față de riscurile produselor financiare, în special față de riscurile contractării creditelor în moneda străină. Aceștia pot fi atrași de ratele nominale mai scăzute ale dobânzilor la împrumuturile în monedă străină comparativ cu cele la împrumuturile în monedă națională, tinzând să subestimeze riscul deprecierii monedei naționale sau neînțelegând efectele unei astfel de deprecieri asupra costurilor asociate rambursării datoriei și asupra sumei totale datorate.

Normele de protecția consumatorilor au fost edictate pornind de la constatarea că simplul particular (consumatorul), la momentul încheierii contractului, se găsește într- o situație de triplă inferioritate față de profesionist:

(i) tehnică, întrucât profesioniștii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puțin sau deloc;

(îi) economică, pentru că profesioniștii dispun în această privință de o forță economică disproporționată față de cea a consumatorilor;

(iii) juridică, deoarece consumatorii se găsesc privați de orice posibilitate de negociere și se văd constrânși să adere la propunerile ce le sunt făcute.

Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, re-instaurând echilibrul contractual. Tocmai de aceea, dreptul protecției consumatorilor este în esența sa in-egalitar, el aducând limite legitime libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Pârâta a încălcat ambele obligații, atât cea de informare, cât și cea de a nu insera clauze abuzive în contracte.

În primul rând, sunt reglementate în sarcina instituțiilor de credit obligații pozitive, de informare, avertizare și consiliere, obligații care sunt plasate anterior încheierii contractului de credit. Momentul îndeplinirii lor este esențial, deoarece numai așa își pot atinge scopul în vederea căruia ele au fost reglementate, respectiv acordarea unui termen de reflecție, în care impactul economic al produsului de creditare să poată fi analizat de consumator, astfel încât decizia de a contracta să fie luată în cunoștință de cauză.

Nerespectarea de către Bancă a obligațiilor de informare, consiliere și avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu reclamanții reprezintă o încălcare a legii și circumstanțiază săvârșirea, de către această, a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligația împrumutatului la restituirea creditului în franci elvețieni (CHF) la paritatea leu-franc elvețian de la data achitării fiecărei rate, precum și a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul-consumator.

Comercializarea unui astfel de produs și introducerea în contract a unor astfel de clauze, enumerate în petitul cererii de chemare în judecată, coroborate cu nerespectarea obligațiilor prcamtractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În plus, produsul de creditare în franci elvețieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000], respectiv capacitatea de a înțelege și anticipa o evoluție a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului, aspect ignorat în mod culpabil de Bancă la momentul încheierii contractelor de împrumut .

3.1. Obligația precontractuală de informare. Termenul de reflecție;

Instituirea unei obligații precontractuale de informare are drept scop asigurarea unui consimțământ valid, neviciat al părților contractante, în special în ipoteza contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, care presupun, prin natura lor, o informare corespunzătoare, preventivă și, implicit, anterioară încheierii contractului.

Protecția în amonte a consimțământului prezintă cel puțin două calități:

(i) evită vicierea ulterioară a acestuia;

(îi) evită apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, fiind un veritabil remediu al dezechilibrelor contractuale specifice includerii de clauze abuzive în contractele de credit. 

Respectarea de către profesionist a obligației de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenție înainte de încheierea unui contract și asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv înțelegerea deplină a produselor de creditare de către consumatori. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile: „ne punem întrebări cu privire la evaluarea de către consumatorul respectiv a consecințelor economice ale clauzei” (pct. 86, Concluziile avocatului general din 12.02.2014, cauza C-26/13).

Un produs de creditare într-o monedă volatilă (franc elvețian), implicând riscuri semnificative, incontrolabile impunea respectarea de către Bancă a acestei obligații precontractuale de informare, precum și a obligațiilor de consiliere și avertizare.

Potrivit doctrinei, obligația generală precontractuală de informare există independent de o prevedere expresă a legii. Temeiul juridic general al existenței obligației de informare rezidă în interpretarea extensivă a art. 970 alin. (1) C.civ. din 1864: „Ele (convențiile) trebuie executate cu bună-credință”, acest text fiind unanim interpretat în sensul în care se aplică și în perioada precontractuală.

Exigența respectării cerințelor bunei-credințe este cuprinsă și în legislația protecției consumatorilor, fiind unul dintre indiciile caracterului abuziv al unei clauze [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 79 Codul consumului].

În cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice, se regăsesc texte exprese cu privire la obligația băncii de informare a consumatorilor în etapa precontractuală, cum ar fi art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, art. 8 din Lege 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (creditul acordat pentru achiziția de imobile sau care refinanțează un astfel de credit).

Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune băncii obligația informării fiecărui client în parte cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de:

(i) materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care acestea se produc în defavoarea împrumutaților) sau

(îi) creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.

Directiva 2008/48/CE prevede obligația generală în sarcina creditorului de a-i indica consumatorului, în etapa precontractuală, anumite informații. Această informare a consumatorului, încă din etapa publicității, are o importanță esențială; aceasta contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare, iar pe de altă parte, permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale, respectiv impactul economic al contractării creditului.

Așadar, indiferent de destinația sau tipul de credit (ipotecar sau de nevoi personale), banca avea reglementări exprese cu privire la modul cum și la momentul când trebuia să facă informarea clienților.

În domeniul dreptului protecției consumatorilor pot fi identificate mai multe acte normative care consacră obligația profesionistului de a informa consumatorul cu privire la toate aspectele relevante ale contractului prefigurat de părți.

Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor cuprinde un capitol dedicat „Informării și educării consumatorilor”. Cele mai relevante texte de lege cuprinse în Ordonanță sunt art. 3 lit. b) „de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor”, art. 18 „Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici (evoluția cursului de schimb este o astfel de caracteristică), astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate”, art. 19 și art. 20 alin. (4) „Vânzătorii și prestatorii de servicii trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului său despre tariful serviciului prestat (...)”.

Aceste drepturi ale consumatorilor sunt reiterate în Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (art. 27 lit. b, art. 45, art. 47). Art. 48 din Lege prevede obligația profesionistului de informa consumatorul „despre riscurile la care sunt supuși prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor”, acest text fiind deopotrivă aplicabil și serviciilor, aceasta fiind rațiunea întregii reglementări. Riscurile la care sunt supuși consumatorii nu vizează doar riscurile imediate, ci și pe cele mediate, respectiv posibilitatea suportării unui risc valutar care se poate dovedi excesiv atunci când se află exclusiv în sarcina împrumutatului.

În mod evident, dreptului consumatorilor îi este corelativă obligația de informare aflată în sarcina profesionistului, adică a acelor instituții de credit care au pus la dispoziția consumatorilor un produs de creditare riscant. Trebuie subliniat că, în temeiul obligației avertizare, consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior de a contracta un serviciu sau de a cumpăra un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale.

Scopul acestei protecții vizează o mai bună informare a consumatorilor și asigurarea respectării principiului bunei-credințe și a legislației speciale din materia protecției consumatorilor.

Obligația de infonnare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă (art. 44, 45 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), clară (art. 44, 47 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), neechivocă, corectă și actualizată.

Jurisprudența CJLJE a reținut explicit, în sarcina profesioniștilor, existența unei obligații precontractuale de informare în cauza C-415/11Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya.

„44. trebuie amintit, de la bun început, că sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă (Directivei 93/13/CEE) se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. 

45. Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți”.

Prin decizia nr. 4418/2012, ICCJ reține, în sarcina profesionistului, o obligație de infoimare întemeiată pe inferioritatea consumatorului în privința nivelului de informare: „instanța notează că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant”, reținând că banca „a lăsat ca toate riscurile modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților fără ca ea să suporte parte din acestea”.

S-a reținut existența, în sarcina profesionistului, a unei veritabile obligații pozitive de informare, în corelație cu obligația negativă de a nu înșela.

Buna-credință, cooperarea și loialitatea se manifestă, în perioada precontractuală, prin respectarea întocmai, de către profesionist, a acestei obligații de informare.

Aceste coordonate conferă obligației de informare o dublă natură juridică - morală și juridică - rezultată din nevoia de cooperare și din abordarea economică care dă conținut obligației și pornește de la analiza microeconomică care conduce la minimizarea costurilor operațiunii juridice și la maximizarea utilizării serviciului oferit.

Această soluție este motivată de constrângerile inerente societății de consum, consumatorii fiind considerați incapabili, oricât de bine ar fi informați, să tragă toate concluziile ce se impun din complexitatea tehnică a bunurilor și serviciilor care constituie obiectul contractelor a căror încheiere este propusă sau din subtilitatea juridică sau economică a clauzelor care alcătuiesc cuprinsul convențiilor ce le sunt impuse.

În concret, obligația de informare constă în îndatorirea Băncii de a aduce la cunoștința subsemnaților un summum de date și informații necesare în scopul executării întocmai a contractului în așa fel încât serviciul prestat să fie corespunzător și potrivit așteptărilor reclamanților. Intensitatea acestei obligații variază: aceasta poate fi mai pronunțată în ipoteza unor servicii sau produse de creditare implicând un risc valutar astfel cum este cazul creditelor acordate în moneda franc elvețian. Conținutul obligației de informare este, de asemenea, variabil, incluzând elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului de creditare oferit"".

În dreptul european, există o preocupare susținută în ceea ce privește obligațiile de informare și avertizare ce revin instituțiilor financiar-bancare cu privire la riscul valutar aferent unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute. Obligația di informare se referă la impactul pe care deprecierea severă a monedei de acordare a creditului o poate avea asupra obligațiilor de plată periodice ale împrumutatului.

Îndeplinirea acestei obligații ar fi impus Băncii o conduită proactivă în explicarea riscului valutar aferent încheierii unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar și fără legătură cu moneda în care consumatorul își realiza, respectiv își realizează veniturile.

3.2. Obligațiile de consiliere și avertizare a consumatorului neavizat;

Obligațiile de consiliere și avertizare ale împrumutatului la momentul acordării creditului sunt reprezentate de îndatorirea Băncii de a atrage atenția cocontractantului său asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate. Această obligație este cu atât mai conturată în materie de împrumut acordat unui consumator neavizat atunci când se referă la explicarea riscurilor implicate de un credit în franci elvețieni, fiind reglementată expres de legislația protecției consumatorilor. Un astfel de produs intră în sfera produselor considerate speculative - obligația de informare cu privire la aceste produse este mai conturată, obligând Banca să-și avertizeze clientul referitor la riscurile inerente încheierii unui contract de acest tip.

Obligația de consiliere a Băncii se desprinde din principiul enunțat mai sus, respectiv executarea cu bună-credință a convențiilor, atât în faza precontractuală cât și pe parcursul executării propriu-zise a contractului [art. 970 alin. (1) C.civ. din 1864].

Aceste obligații includ obligația de informare, fiind mai complexe și vizând inclusiv sfătuirea, orientarea și îndrumarea potențialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii unui anumit contract.

Se apreciază, prin urmare, că obiectul obligației de consiliere este mai profund decât cel al informării obișnuite, întrucât debitorul nu se poate limita la enunțarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie să evidențieze clientului oportunitatea, în plan tehnic și/sau pecuniar, a încheierii contractului preconizat. Pentru o bună executare a datoriei de consiliere nu este suficientă simplă atenționare a cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnic ale unui echipament sau altul ci, este necesară asigurarea că profanul (consumatorul) a achiziționat un bun corespunzător trebuințelor sale concrete.

De altfel, asumarea unei astfel de obligații de către Bancă este expresă, acordarea unui credit fiind precedată în toate cazurile de analiza dosarului și îndrumarea potențialului client/împrumutat de un consilier de credit. Consilierii de credite, care au acționat în conformitate cu indicațiile și training-ul oferite de Bancă, nu și-au respectat obligațiile de consiliere și avertizare a împrumutaților asupra riscurilor inerente unui produs de creditare volatil, într-o monedă a cărei evoluție defavorabilă consumatorului ar fi trebuit să fie previzibilă pentru un profesionist de acest tip. Predictibilitatea cursului fiind explicabilă prin împrejurarea ca la momentul contractării creditelor, CHF se afla la un nivel minim istoric, fapt cunoscut și exploatat de banca pârâtă.

Această obligație este consolidată în cazul statelor cu un regim de curs de schimb flotant, fiind binecunoscut că fluctuațiile cursurilor de schimb, mai accentuate pe astfel de piețe, afectează imediat solvabilitatea împrumutaților.

Recomandarea CERS/2011/1 admite posibilitatea „ca unii împrumutați să nu fi fost conștienți de riscurile pe care și le-au asumat contractând un împrumut în monedă străină. Chiar și cei care au fost informați s-ar putea să fi optat pentru poziții în monedă străină neacoperite față de riscuri, întrucât au presupus că acestea erau implicit garantate de regimul valutar existent”. Prin urmare, CERS admite existența unei obligații de consiliere și avertizare a împrumutatului, informarea asupra riscului de depreciere fiind insuficientă.

În schimb, Banca s-a asigurat, anterior încheierii contractului de credit, că reclamanții, potențiali clienți la acel moment, își îndeplinesc obligația precontractuală de informare, solicitând o situație patrimonială amănunțită a acestuia, detalii referitoare la solvabilitatea acestuia, a angajatorului său, veniturile sale previzionate etc. Ar fi injust și discriminatoriu ca obligația de informare să fie unilaterală, exclusiv în sarcina reclamanților, profesionistul fiind exonerat de astfel de obligații.

Existența obligației de avertizare este recunoscută expres de Curtea de casație franceză prin decizii recente. Astfel, obligația de avertizare presupune ca banca să atragă atenția clientului cu privire la riscurile și pericolele unei operațiuni determinate, cum ar fi contractarea unui credit. În viziunea Curții, această obligație intervine chiar dacă „împrumuturile nu conțineau elemente excesive sau imprudente la momentul acordării”. Obligația de informare se activează cu precădere în ipoteza consumatorilor, persoane fizice neavizate cu privire la riscurile aferente unui produs speculativ și implicând riscuri importante.

Prin urmare, trebuie acceptată existența unei obligații a Băncii de a orienta decizia consumatorului spre un produs de creditare/serviciu sigur și nu spre un produs care s-a dovedit, în final, a fi profitabil exclusiv pentru Bancă.

3.3. Sancțiunea nerespectării obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare;

În cauza CJUE C-26/13, Concluziile avocatului general Niels Wahl menționează că instanțele naționale trebuie să determine dacă clienții puteau înțelege că ar putea plăti în plus din cauza diferențelor de curs valutar (pct. 88-91).

Pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, obligație consacrată prin norme legale imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestei obligații sunt lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în franci elvețieni, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate (conform Anexei 1 coloana K La cererea de chemare în judecată).

Răspunderea civilă delictuală a băncii se va materializa prin suportarea riscului valutar de către Bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului reclamanților, suportat în urma nerespectării de către Bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare și stabilirea obligației reclamanților de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării, pentru fiecare convenție de credit în parte.

4. Creditul în CHF este un produs financiar toxic (defectuos). Pârâta a apelat la practici comerciale înșelătoare.

4.1. Constatarea faptului că pârâta a vândut, în ceea ce îi privește pe reclamanți, produse financiare toxice bancare defectuoase (toxice) și obligarea pârâtei la înlocuirea produsului defectuos.

Având în vedere riscul valutar al monedei CHF, care nu a fost administrat corespunzător de către banca pârâtă și în absența oricărei informări, consilieri și avertizări a reclamanților cu privire la acest risc, este evident că au contractat un serviciu/produs defectuos. Din înscrisurile depuse la dosar (Anexa 8) rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoștință, ci din contră, le-au fost ascunse cu viclenie.

Pentru acest motiv, reclamanții au solicitat onoratei instanțe înlocuirea obligației acestora de restituire a creditului în CHF, cu obligația de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Reclamanții au solicitat aceasta în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele și serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, în extenso, în legislația privind protecția consumatorilor. Astfel: Art 25 din Codul consumului enumeră obligațiile prestatorilor de servicii, la lit. b) a acestui text de lege fiind menționată obligația: „să presteze numai servicii care nu afectează viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora”, Art. 27 din Codul consumului enumeră drepturile consumatorilor de servicii, la lit. a) a acestui text de lege fiind reglementat dreptul: „de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime”. În același sens sunt și prevederile art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) din OG nr. 21/1992.

Din câte se poate lesne observa, reclamanții, în calitate de consumatori, sunt protejați prin lege împotriva riscului de a achiziționa un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor și intereselor lor legitime, protecție care nu a funcționat în cazul creditelor ce fac obiectul analizei. Produsul achiziționat de la Bancă (creditul), în forma ce le-a fost propusă, anume în franci elvețieni (CHF) aduce grave atingeri intereselor lor legitime, provocându-le pierderi semnificative față de faptul că, deși la momentul contractării creditul în CHF, acesta era promovat ca fiind un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere față de leu insignifiant, la acest moment, reclamanții se văd în situația în care trebuie să achite rate de două ori mai mari, față de faptul că leul s-a depreciat în raport cu francul elvețian cu peste 100%.

Întrucât au demonstrat lipsa conformității serviciilor/produselor achiziționate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanții au solicitat onoratei instanțe să facă aplicarea prevederilor legare care impun, în aceste cazuri repararea, respectiv înlocuirea produselor/serviciilor contractate. În acest sens, lămuritoare sunt următoarele texte de lege: art. 17 din Codul consumului, art. 12 din OG nr. 21/1992, art. 15 din OG nr. 21/1992-

Textele de lege mai sus indicate stabilesc în mod clar obligația pe care o au profesioniștii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, anume de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.

În cazul de față, întrucât reclamanților le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din OG nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator – aceștia au solicitat onoratei instanțe să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din OG nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului și, odată constatat faptul că pârâta ne-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligația de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în L., conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit (conform Anexei 1 coloana K la cererea de chemare în judecată).

Restituirea în L. a sumei creditului, la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligației de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaților, respectiv a înghețării cursului valutar L./CHF la momentul semnării contractului de credit.

Pentru a dispune astfel, reclamanții au considerat că instanța trebuie să aibă în vedere argumentele expuse la punctele 1,2 și 3 ale prezenței cereri de chemare în judecată, respectiv conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare și încălcarea obligațiilor de informare, consiliere și avertizare de către banca pârâtă.

Față de această argumentație, reclamanții au solicitat instanței să aprecieze că, în situația îndeplinirii corespunzătoare de către bancă, a obligațiilor legale, consumatorii nu ar fi încheiat aceste contracte de credit profund vătămătoare.

În acest sens, hotărârea CJUE pronunțată în cauza C- 415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya, menționează în considerentele sale, la punctul 69, faptul că: „... instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.”

În aceste condiții, reclamanții au solicitat onoratei instanțe să dispună în sarcina pârâtei repararea, înlocuirea sau refacerea produselor toxice livrate prin înlocuirea obligației de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în L., conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit (conform Anexei 1 coloana K la cererea de chemare în judecată).

4.2. Pârâta a apelat la practici comerciale înșelătoare în vederea determinării reclamanților să achiziționeze serviciile bancare în valută CHF.

În egală măsură cu cele susținute la pct. anterior 4.1., fapta pârâtei se circumscrie și prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înșelătoare.

În scopul definirii și identificării practicilor comerciale înșelătoare, art. 6 din Legea nr. 363/2007 stabilește că: „O practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, [...], capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificațiile,[...];

d) prețul sau modul de calcul al prețului ori existența unui avantaj specific al prețului”.

Hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C- 453/10, Perenicova vs. . la punctul 40: „În sfârșit, astfel cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, o practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu cu privire la unul sau mai multe dintre elementele enumerate la acest articol 6 alineatul (1) și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situație.”

În speța de față, întrucât pârâta a promovat creditarea în valută CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, aspect care s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp după încheierea contractelor de credit, leul devalorizându-se în raport cu CHF cu peste 100% în numai 3 ani (2007-2010), sunt aplicabile prevederile mai sus citate, în sensul că modalitatea în care pârâta a promovat creditele în CHF (ceea ce a determinat convingerea noastră să achiziționăm creditele ce fac obiectul prezentului litigiu) este o practică comercială înșelătoare.

Spre deosebire de consumatori, banca pârâtă a putut prevedea că evoluția CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, banca pârâtă a folosit în interes propriu informații pe care le deținea și le putea interpreta exclusiv și a anticipat cu ajutorul acestora astfel evoluția viitoare a CHF, păstrând însă pentru sine aceste informații, respectiv:

(i) CHF se afla în 2006-2007 la un minim istoric, evoluția în sensul valorizării fiind de așteptată;

(ii) Creditarea în CHF, urmată de obligarea împrumutaților de restituire a ratelor în această monedă era evident că va determina creșterea cererii de CHF și, implicit valorizarea acesteia într-o anumită măsură;

(iii) Criză economică care amenința Europa, o dată instalată în Statele Unite prin falimentul celor 3 bănci în anul 2007; în anul 2007, indicele de risc de creditare perceput în economia generală (TED spread") a explodat;

(iv) CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză, ceea ce însemnă o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.

În aceste condiții, produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piață, la momentul respectiv, iar dacă totuși ele au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective. Cunoașterea de către consumatori a împrejurărilor amintite și a efectelor acestora asupra cursului valutar, era esențială la momentul anterior contractării creditelor; niciun consumator nu ar fi contractat în aceste împrejurări, aspect pe care instanța va trebui să îl stabilească în cadrul acestui litigiu.

Instanța trebuie să stabilească în primul rând că punerea pe piață a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă, prejudiciabilă, pusă în practică prin utilizarea de către banca pârâtă a unei politici de creditare în mod obiectiv iresponsabile (aspect probat prin înscrisurile din Anexa 8).

În al doilea rând, instanța trebuie să stabilească dacă, acționând în mod corect și echitabil față de consumator (fata de obligațiile legale arătate până acum în prezența cerere), profesionistul se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta să accepte o asemenea clauză.

În mod evident, reclamanții nu ar fi contractat un credit care presupunea riscurile amintite, previzibile în condițiile în care banca ar fi promovat produsele respective într-o manieră adecvată și transparentă.

5. Caracterul abuziv al clauzelor care instituie obligația împrumutaților de a restitui în CHF suma creditului, respectiv suportarea riscului valutar de consumatori

Întreaga argumentație prezentată anterior duce la concluzia că sunt abuzive toate clauzele care împreună stabilesc obligația reclamanților de a rambursa în CHF creditul acordat și de a suporta riscul valutar pe care produsul bancar pus în piață de către banca pârâtă îl implică. Astfel, clauzele contractuale menționate în Anexa 1 coloana J și în condițiile generale din Anexa 4 la cererea de chemare în judecată intră atât sub incidența definiției generale a clauzelor abuzive, menționate în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și sub incidența alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, ceea ce determină, potrivit art. 6 din același act normativ, consecința lipsirii de efecte a respectivelor clauze asupra consumatorilor reclamanți.

Aplicarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (care transpune prevederile Directivei nr. 93/13/CEE) este condiționată de stabilirea calității de consumator în persoana reclamanților, respectiv a calității de profesionist în persoana pârâtei. În ceea ce privește calitatea de consumatori a reclamanților, în accepțiunea legislației privind protecția consumatorilor, aceasta rezultă din faptul că reclamanții sunt persoane fizice, au încheiat și execută contracte de credit cu pârâta în scopuri aflate în afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale [fiind îndeplinite, astfel cerințele impuse de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000]. În ceea ce privește calitatea de profesionist a pârâtei, aceasta rezultă din faptul că pârâta este o persoană (juridică) autorizată să presteze un serviciu (financiar) consumatorilor acționând în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000].

5.1. Cu privire la incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

În sensul prevederii legale menționate, o clauză inserată într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator este calificată ca fiind abuzivă dacă întrunește în mod cumulativ următoarele condiții:

5.1.1. Clauza să nu fi fost negociată în mod direct cu consumatorul;

5.1.2. Clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului; 

5.1.3. Clauza să fie contrară cerințelor bunei-credințe

5.1.1. Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor atacate

Condiția este îndeplinită întrucât contractele încheiate de reclamanți cu pârâta sunt contracte de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaților.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da consumatorului posibilitatea să influențeze natura ei.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

De altfel utilizarea de modele de contracte pre-formulate este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare. Prin urmare utilizarea contractelor de adeziune în sine, nu este o măsură ilicită, ci constituie doar premisa pentru verificarea celorlalte condiții ale clauzelor abuzive.

Tocmai pentru că instituția de credit utilizează acest gen de contracte, face ca îndeplinirea celorlalte obligații (dezvoltate în cuprinsul acestei cereri) să fie esențială pentru formarea valabilă a contractului. Preocuparea legiuitorului este evidentă pentru reglementarea detaliată și în numeroase acte normative a comportamentului corect al profesionistului față de consumatori; în aplicarea legii, este evidentă necesitatea monitorizării comportamentului profesioniștilor de către organismele abilitate (inclusiv instanțele de judecată) și sancționarea drastică în cazul constatării încălcării legii de către profesioniști.

Jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în interpretarea prevederilor Directivei 93/13/CEE în considerarea aceleiași situații premisă conform căreia contractele încheiate de consumatori sunt, de principiu, contracte de adeziune în care consumatorii nu au posibilitatea reală de a exercita vreo influență asupra clauzelor conținute, stabilește că „sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora” (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito SA, C-618/10, dispozitiv, nepublicată, Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R.., p. 1-4941, punctul 25, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R.., p. 1-_, punctul 25, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 29).

5.1.2.Cu privire la existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului

Potrivit contractelor de credit, principala obligație a băncii este aceea de a pune la dispoziția reclamanților suma împrumutată, iar principala obligație a reclamanților este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligații ar fi trebuit să existe o relație de echilibru, dat de situația juridică corectă în care ambele părți ar fi trebuit să se afle.

CJUE stabilește câteva criterii de determinare a dezechilibrului semnificativ, tratându-l împreună cu condiția „contrar bunei-credințe”, respectiv în Cauza C- 415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya la punctul 69, se arată că: “În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună-credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al directivei (93/13 n.n.) și astfel cum a subliniat, în esență, avocatul general la punctul 74 din concluzii, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.”

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Concluzia Curții este în sensul că pentru a ști dacă dezechilibrul este creat „în contradicție cu cerința de bună-credință”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauză în discuție în urma unei negocieri individuale”.

Așadar, condiția dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credințe, se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară decât cea prevăzută în legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate. Prin încălcarea de către banca pârâtă a obligațiilor legale arătate la punctele 2, 3 și 4 din prezența cerere, acest dezechilibru este incontestabil, poziția juridică a consumatorului, garantată de legea română, fiind una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile și riscurile contractului în care se pregătește să intre. Modul în care profesionistul a acționat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia.

În plus față de cele arătate, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea reclamanților în calitate de consumatori a fost indus prin raportarea sumei de restituit la o monedă - francul elvețian, CHF - care:

(i) era necunoscută reclamanților la momentul încheierii contractelor de credit, reclamanții neavând niciun fel de informații cu privire la stabilitatea acestei monede, evoluția sa anterioară, accesibilitatea ei din perspectiva obținerii în vederea achitării ratelor lunare;

(ii) nu era utilizată ca instrument de plată sau ca element de referință în contractele încheiate pe teritoriul României. Este un fapt notoriu că pe teritoriul României singurele valute utilizate pentru efectuarea de plăți (alternativ cu leul, atunci când legea o permite) sunt euro și USD. De altfel, în cazul acelora dintre reclamanții care au încheiat contractul de credit în vederea achiziționării unui imobil, prețul contractului de vânzare cumpărare era stabilit în euro, iar nu în CHF; și atunci, și acum, această monedă - CHF - se califica în categoria monedelor „exotice”;

(iii) le-a fost prezentată de către bancă drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de fluctuații, garanția stabilității fiindu-le indusă prin referințele făcute de bancă la emitentul acesteia - statul elvețian (asociat de reclamanți, în calitate de consumatori nespecialiști ai domeniului economico-fmanciar, cu un simbol al stabilității în domeniul menționat). Este notorie încrederea de care se bucură, în percepția colectivă comună, sistemul financiar și bancar elvețian;

(iv) le-a fost prezentată de către bancă drept element care, la același rating, le permite să se împrumutăm mai mult decât s-ar fi „calificat” în cazul în care moneda creditului ar fi fost leul, euro sau dolarul. În raport de posibilitatea de a obține, la aceleași venituri și la același rating, un credit de o valoare mai mare, este evident lipsa vreunei opțiuni alternative a reclamanților cu privire la moneda creditului, moneda CHF fiindu-le prezentată ca unica opțiune pentru a obține suma solicitată;

(v) se găsea pe piața din România într-o cantitate insuficientă, fapt ce a condus inevitabil la o explozie a cursului ca urmare a numărului mare de contracte de credit încheiate în această monedă.

În contractele încheiate de subiecte de drept din România cu parteneri străini nu este uzuală plata prețului în CHF, ci în euro sau USD. Chiar și în aceste cazuri, moneda CHF este considerată una exotică. Spre deosebire de euro și dolar, monede prezente în cantități suficiente pe piața românească în calitate de contraprestație a exportului de mărfuri și servicii, francul elvețian era și este puțin prezent pe piața românească. În condițiile menționate, acordarea de credite în CHF:

(i) pe de-o parte nu a condus la o infuzie de CHF pe piață (în concret banca virând, prin conversie valutară, lei sau euro în funcție de monedă în care era stabilit prețul contractelor de vânzare-cumpărare pentru plata cărora se încheiaseră contractele de credit);

(îi) pe de altă parte a condus la o creștere explozivă a cererii de CHF pentru rambursarea ratelor de credit, cerere nesustenabilă în condițiile absenței acestei monede de pe piață. Singură consecință a fenomenului descris a fost aceea a creșterii explozive a cursului de schimb de la aproximativ 1 CHF = 1,8-2 lei la momentul încheierii contractelor de credit la 1 CHF = 3,8 lei în prezent, deci o dublare a cursului de schimb.

Ca atare, punerea în piață a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate în finalul punctului 4.2, făcea evoluția cursului valutar perfect previzibilă din perspectiva băncii, și, în același timp, imposibil de anticipat de către subsemnații, pe baza nivelului de cunoaștere și de înțelegere. 

În final dovada cea mai clară a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este dat de faptul că numai reclamanții sunt obligați să suporte riscul valutar. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului față de francul elvețian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.

În raport cu toate aceste aspecte, reclamanții au considerat că este evident și semnificativ dezechilibrul creat prin obligarea consumatorilor la rambursarea în CHF a creditului și la suportarea de către aceștia a unui risc valutar uriaș și previzibil pentru un profesionist, asumat în necunoștință de cauză de reclamanți și care, materializat, a dus la dublarea cuantumului ratelor reclamanților în mai puțin de 3 ani de la semnarea unor contracte de credit încheiate pe o perioadă de peste 20 de ani.

5.1.3 Cu privire la reaua-credință a băncii

Conceptul de bună-credință în sensul Directivei 93/13/CEE și implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit acesteia, „este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”. Dezechilibrul și principiul bunei-credințe sunt tratate împreună de aquisul comunitar.

În raport cu această cerință, este evident faptul că pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă și completă și pe consultarea și avertizarea reclamanților de către bancă asupra implicațiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca reclamanții să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

În susținerea celor de mai sus stau toate indiciile pe care banca pârâtă le avea (detaliate la punctul 4.2. și 5.1.2) și care toate duceau la concluzia că CHF se va valoriza în perioada imediat următoare nu puteau fi ignorate de către bancă; aceasta era în măsură și obligată să prevadă creșterea explozivă a cursului. În executarea obligației de administrare eficientă a riscului creditelor puse în piață, banca pârâtă trebuia fie să nu comercializeze produsul respectiv (fiind toxic ), fie să avertizeze consumatorii în mod adecvat și responsabil asupra riscurilor și să acorde acest tip de credit în mod selectiv, nu unei mari mase de consumatori. În loc de administrarea corespunzătoare a riscului, banca a profitat de perioada premergătoare valorizării CHF, exploatând pentru sine și într-un mod total iresponsabil oportunitatea acordării creditelor într-o monedă ce avea să îi aducă profit uriaș numai din variația cursului valutar.

Raportat la perioada 2007 - 2014, leul s-a depreciat mai puternic în raport cu CHF decât în raport cu euro sau USD. O asemenea evoluție diferită este cauzată în mod evident de caracteristicile acestei monede raportat la conjunctura economică prezentată, favorizată și de creșterea presiunii pe CHF în Romania, prin creșterea cererii de monedă.

În perioada 2007-2014 cursul EUR-leu a crescut cu 30%, cursul USD-leu a crescut cu 40%, iar cursul CHF-leu a crescut cu 100%.

În perioadă anterioară anului 2007, cursul CHF-leu a avut o tendință descendentă susținută, ajungând la un minim istoric, ceea ce, pentru un observator avizat, așa cum era banca, indică o apreciere ulterioară a acestuia. Altfel spus, prin acordarea creditului în CHF, întregul risc valutar a fost transferat de către bancă asupra reclamanților, în raport cu nivelul scăzut al cursului la momentul acordării creditelor singura tendință realistă a cursului CHF-leu fiind una ascendentă.

Neexecutarea obligațiilor arătate în cuprinsul prezentei cereri, ce reveneau băncii anterior momentului încheierii contractului, a făcut imposibilă înțelegerea la acel moment de către reclamanți a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta pentru aceștia, element ce evidențiază reaua-credintă cu care a acționat bancă la momentul la care le-a impus acordarea creditului în CHF.

5.2. Cu privire la incidența alin. (1) Ut. b) din Anexa Legii nr. 193/2000

Potrivit alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Astfel cum a arătat, pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de administrare a riscului și nici cea de informare ce îi reveneau în raport cu reclamanții în perioada anterioară încheierii contractului. Ca atare, reclamanții au fost privați de posibilitatea de a cunoaște riscurile pe care produsul contractat (credit în CHF) le presupune pentru aceștia. În absența acestor informații și a cunoștințelor de specialitate în domeniul financiar bancar, reclamanții nu puteaau cunoaște că o monedă ce le fusese prezentată ca fiind cea mai stabilă putea evolua într-o perioadă de 2-3 ani către dublarea cursului.

6. Efectul încălcării de către banca-pârâtă a obligațiilor legale arătate este constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligația restituirii în CHF a creditului și de a suporta riscul valutar raportat la această monedă.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, consecința calificării ca abuzive a clauzelor contractuale atacate constă în lipsirea acestora de efecte în raport cu reclamanții în calitate de consumatori.

În concret, întrucât art. 6 are un efect „chirurgical”, întrucât lipsirea de efecte juridice privește numai componența acestor clauze cu privire la care se stabilește caracterul abuziv, deci numai acea parte a clauzei prin care s-a instituit obligația de rambursare în CHF, respectiv clauzele care menționează riscul valutar, în mod necorespunzător, întrucât raportarea la CHF a jucat rolul unei clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare (calificată ca abuzivă prin modalitatea de impunere de către bancă a etalonului CHF - instabil, necunoscut de către părți anterior încheierii contractului și fără vreo legătură cu rațiunea pentru care reclamanții au încheiat contractele de credit, în condițiile în care nu aveau nevoie de CHF, ci de lei sau de euro după caz), prin înlăturarea față de reclamanți a acestei raportări la CHF, contractele de credit urmează să producă efecte în continuare fără a mai conține vreo asemenea clauză valutară, cu dubla consecință a: (i) denominării plăților în lei, și nu în CHF; (ii) fixării („înghețării”) cursului leu - CHF la nivelurile din momentul contractării.

Lipsirea de efecte a acestor clauze, prevăzută expres de art. 6 din Legea (prin care se transpune art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13), se traduce în dreptul nostru prin sancțiunea nulității absolute, deoarece dispozițiile legale încălcate au caracterul de norme de interes public; potrivit jurisprudenței CJUE instanța este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii.

În Cauza C-472/11 Banif Plus B. vs C. Csipai, Hotărârea Austurcom Telecomunicaciones, punctul 59, Curtea a reținut în considerente că: „în ceea ce privește obligația de a garanta efectivitatea protecției prevăzute de directivă (93/13 n.n.) în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul unei clauze abuzive, Curtea a apreciat deja că instanța națională trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pentru a asigura că respectiva clauza nu creează obligații pentru consumator.”

Răspunderea băncii pârâte este una de natură delictuală, constând în încălcarea unor obligații legale imperative anterioare încheierii contractelor de credit, iar reparația prejudiciului cauzat consumatorilor prin aceste încălcări se poate obține numai prin lipsirea totală de efecte a clauzelor prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligația restituirii în CHF a creditului și de a suporta riscul valutar raportat la această monedă.

Momentul la care se stabilește cursul pentru efectuarea conversiei nu poate fi altul decât momentul încheierii contractului de credit, întrucât acela a fost momentul la care suma ce putea fi creditată a fost stabilită (prin raportare la cursul de schimb CHF- leu de la acea dată). Soluția „înghețării” cursului la momentul contractării se justifică pe considerentul ca acela era singurul curs pe care îl putea percepe și accepta conștient consumatorul. Ulterioara creștere a cursului depășește, în mod evident, „posibilitatea reală” a consumatorului de a lua cunoștință de ea la momentul încheierii contractului (ceea ce face aplicabile dispozițiile alin.l lit.b) din anexă la Legea nr. 193/2000, care stabilesc o prezumție absolută de caracter abuziv al unei clauze care obligă consumatorul să se supună unor clauze contractuale de natura a-i mări obligațiile dar de care nu a avut cum să ia cunoștință la momentul contractării).

Față de cele învederate, reclamanții au solicitat onoratei instanțe, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații: 

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-L. indicat în Anexa 1 coloana H;

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 78.750 Ron conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei (Anexa 5).

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.

Pârâta P. B. Romania SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții și apărări:

a) Disjungerea cererilor de chemare în judecată și formarea unor dosare individuale, pentru fiecare reclamant sau grup de reclamanți (titular de credit și coplătitori sau garanți semnatari ai aceluiași contract de credit) în parte, raportat la fiecare contract de credit contestat;

b) Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor, în funcție de valoarea obiectului fiecărei cereri individuale (care nu este echivalentă cu valoarea contractului, contrar susținerilor reclamanților);

c) Excepția necompetenței teritoriale a instanțelor din Bihor în principal prin aplicarea alegerii convenționale a instanței competente (instanțele din București) și în subsidiar în considerarea regulii sesizării instanței de la domiciliul fiecărui reclamant indicat în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la fondul cauzei pârâta a solicitat:

d) Respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată;

e) Obligarea Reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.

I. Aspecte preliminare. Se impune precizarea cererii de chemare în judecată

A. Sub aspectul temeiului de drept al fiecărui capăt de cerere

Pârâta a solicitat instanței să pună în vedere Reclamanților să precizeze cu exactitate temeiul de drept pe care se întemeiază fiecare capăt al cererii de chemare în judecată.

Deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt invocate diverse dispoziții normative, temeiul de drept al cererii nu reiese cu certitudine. Reclamanții fac vorbire atât de răspunderea civilă delictuală, cât și de încălcarea obligației de executare cu bună-credință a contractelor, reglementată de art. 970 C.civ 1864.

De asemenea, Reclamanții solicită constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a Clauzelor contestate în temeiul Legii nr. 193/2000 și, în același timp, sugerează existența unor manopere dolosive în perioada precontractuală, ca motiv de a solicita anularea Clauzelor contestate, potrivit Codului civil 1864. Or, dacă se invocă dolul ca viciu de consimțământ, acesta trebuie dovedit de Reclamanți (conform art. 953, art. 960 alin. (2) și art. 961 C.Civ. 1864). în această situație, s-ar pune, de asemenea, problema prescripției (contractele de împrumut fiind încheiate în perioada 17.10._08) și problema taxei de timbru.

Precizarea este așadar necesară pentru a putea determina din ce perspectivă trebuie analizate condițiile de constatare/declarare a nulității solicitate și consecințele acesteia.

II.Valoarea obiectului cererii. Excepția necompetențel materiale a tribunalului bihor șl necesitatea disjungerii cererilor de chemare în judecată în raport de fiecare contract de credit contestat

Potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) NCPC, reclamantul are obligația de a indica obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea sa.

Indicarea valorii obiectului cererii are o deosebită importanță, căci în funcție de acesta în cauză se determină competența materială a instanței, calea de atac și taxa de timbru,

Prin cererea de chemare în judecată, Reclamanții au indicat valoarea cererii ca fiind „rezultatul transformării valorii creditelor contractate (...) în CHF, în lei, la cursul de schimb din ziua depunerii cererii de chemare în judecată, și anume 3,6528”. în concret, Reclamanții susțin că valoarea cererii de chemare în judecată, pentru fiecare Reclamant, ar consta în suma primită cu împrumut, calculată la cursul de schimb din ziua formulării cererii.

O asemenea valoare a obiectului cererii ar fi fost corectă numai în cazul în care Reclamanții ar fi solicitat instanței anularea obligației lor de restituire a debitului (principalul, fără dobândă). Din analiza obiectului cererii de chemare în judecată se poate observa însă că obiectul cererii este cu totul altul și, prin urmare, valoarea obiectului cererii este alta decât cea indicată de Reclamanți - a se vedea în acest sens chiar susținerea Reclamanților, potrivit cu care „prezenta acțiune tinde la eliminarea acestui risc valutar din sarcina împrumutaților prin înghețarea cursului L./CHF la momentul semnării contractului de credit.

D. fiind faptul că acțiunea reclamanților urmărește modificarea contractelor de credit în sensul că rambursarea sumei împrumutate să nu se facă în CHF, așa cum prevăd contractele, ci în lei, la cursul de schimb CHF/RON din data încheierii fiecărui contract de credit, rezultă că valoarea cererilor Reclamanților este în realitate dată de diferența dintre:

a) valoarea ratelor lunare plătite de Reclamanți (până la data introducerii cererii de chemare în judecată) potrivit mecanismului contractual - care prevede obligația rambursării unei anumite sume de CHF, incluzând o parte din principal și dobândă și

b) valoarea ratelor lunare pe care le-ar fi plătit Reclamanții dacă în contracte s-ar fi prevăzut că aceștia restituie o sumă de CHF formată din principal și dobândă, calculată ia cursul de schimb din momentul contractării.

Pârâta a atașat prezentei întâmpinări o situație centralizatoare a valorii obiectului cererii pentru fiecare Reclamant în parte, calculată potrivit mențiunilor anterioare (Anexa nr. 1).

Din analiza sumelor indicate, rezultă că numai pentru reclamantul C. D. valoarea obiectului cererii este peste pragul de 200,000 RON, respectiv 557.390,31 RON.

Din analiza coroborată a art. 94 pct. 1 lit. j) cu art. 95 pct. 1 NCPC rezultă că cererile evaluabile în bani având o valoare de până la 200.000 lei inclusiv sunt de competența materială a judecătoriei, iar cererile care au o valoare de peste 200.000 lei sunt de competența materială a tribunalului.

Desigur, în cauză se pune problema litisconsorțiului, care, sub aspectul determinării valorii obiectului cererii reclamă verificarea aplicării dispozițiilor art. 100 alin. (1) NCPC, potrivit cu care „dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neafiate într-o legătură care să facă necesară judecarea ior împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte".

Așadar, în cauză se pune problema dacă la stabilirea valorii cererii se are în vedere valoarea indicată mai sus la pct. 9, raportată la fiecare contract de credit în parte sau valoarea cumulată pentru toate contractele de credit în discuție.

Primo, sub aspectul celei dintâi condiții, este cert că suntem în prezența mai multor raporturi juridice distincte, determinate de încheierea mai multor contracte de credit și nu de un singur raport juridic.

Apoi trebuie stabilit dacă între toate aceste raporturi juridice există sau nu „o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună". Sub aspectul necesității, în doctrină s-a reținut că necesitatea judecării împreună a mai multor raporturi juridice este dată de o mai bună administrare a justiției, facilitatea administrării probelor și a rezolvării unitare a unor aspecte ce interesează deopotrivă pe toți reclamanții.

În cauza dedusă judecății reclamanții susțin că Banca pârâtă s-ar face vinovată de încălcarea unor obligații precontractuale, respectiv a nerespectării obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, a obligației de a nu pune în vânzare servicii financiare defectuoase, obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare. De asemenea, Reclamanții susțin că anumite clauze contractuale ar fi clauze abuzive în considerarea comportamentului Băncii pârâte în legătură cu obligațiile anterior indicate.

Mai mult, potrivit art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, partea are dreptul la un proces echitabil garantat care include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt real „ascultate", adică în mod corect și concret examinate de instanța sesizată. Instanța trebuie deci să realizeze o examinare completă a chestiunilor de fapt și de drept ridicate, în caz contrar partea fiind prejudiciată prin necercetarea fondului, care să permită exercitarea controlului ierarhic judecătoresc, în condițiile legii.

Toate aceste chestiuni presupun administrarea unui probatoriu cu privire la relația dintre Bancă și fiecare Reclamant anterior momentului încheierii contractului de credit, respectiv modul în care personalul Băncii a prezentat fiecărui Reclamant în parte serviciile de creditare deținute de bancă în portofoliu. îndeplinirea concretă a obligațiilor Băncii trebuie stabilită deci în raport de fiecare reclamant în parte.

De asemenea, analiza pe care trebuie să o facă instanța de judecată se va raporta la categoriile de contracte de credit încheiate (contract de credit nevoi personale cu/fără garanție, credit ipotecar, contract de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum), regimul juridic al acestora fiind diferit. De exemplu, în căzui contractelor de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, legislația prevede anume cerințe particulare.

Pentru demonstrarea tuturor acestor aspecte, va fi necesară prezentarea dosarului de creditare pentru fiecare contract în parte, audierea fiecărui Reclamant în cadrul unul interogatoriu, precum și audierea unor martori.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată vizează situația a 105 contracte de credit și 151 de consumatori, este cert că o bună administrare a probatoriului nu se poate face decât individual și nu global. Prin urmare, este necesar ca judecarea situației fiecărui contract să se facă separat și nu împreună.

Sub aspectul valorii cererii în vederea stabilirii competenței materiale, legiuitorul a avut în vedere și anumite cazuri speciale, pentru care a instituit reguli concrete. Astfel, dispozițiile art. 101 NCPC stabilesc:

„(1) în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății.

(2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic".

Cu privire la aplicarea acestui text, în doctrină s-a explicat ca „în cazul în care se cere anularea sau rezoluțiunea unei clauze cuprinse într-un act juridic patrimonial, valoarea obiectului cererii se va stabili prin raportare la valoarea prestațiilor ce au fost, respectiv ar fi trebuit executate de către reclamant în temeiul respectivei clauze”.

În concluzie, ca urmare a aplicării dispozițiilor art, 98, 100 și 101 NCPC se impune stabilirea valorii obiectului cererii în funcție de valoarea bănească urmărită de Reclamanți ca urmare a eliminării riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb CHF/RON la momentul contractării, pentru fiecare contract în parte.

În urma stabilirii corecte a valorii obiectului cererii de chemare în judecată în raport de fiecare contract contestat, se va constata că (i) pentru Reclamantul C. D. a cărui cerere are o valoare de peste 200.000 RON, instanța competentă este tribunalul, (ii) pentru restul Reclamanților (Anexa 1), a căror cerere are o valoare sub 200.000 lei, instanța competentă este judecătoria. Astfel, după disjungere și stabilirea competenței materiale aferente fiecărei cauze, urmează ca acestea să fie declinate către judecătoriile/tribunalele competente teritorial.

Secundo, prin reducere la absurd, în ipoteza în care instanța ar aprecia că în cauză sunt incidente prevederile art. 59 NCPC, în sensul că, între drepturile Reclamanților ar exista o strânsă legătură, instanța ar urma să constate că valoarea obiectului litigiului este dată de valoarea cumulată a cererilor Reclamanților.

Astfel, prin interpretarea per a contrario a prevederilor alin. (1) al art. 100 NCPC, literatura de specialitate a statuat că în cazul raporturilor juridice dintre reclamanți și pârât, care au cauze diferite dar se afla într-o strânsă legătură, care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente (și implicit a valorii obiectului litigiului) se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor.

III. Excepția necompetenței teritoriale

A. Regulă generală privind stabilirea competenței teritoriale

Potrivit prevederilor art. 107 aiin. (1) NCPC, regula generală o constituie competența teritorială de ia sediul pârâtului.

B. Competența teritorială convențională

La data încheierii Contractelor de credit, părțile au stabilit o competență teritorialaă convențională, după cum reiese din analiza următoarelor clauzelor contractuale:

a) pe de o parte, potrivit dispozițiilor art. 8.2 din unele Contracte de credit „orice litigiu în legătură cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București.",

b) iar pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 13.5 din celelalte Contracte de credit „litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă se soluționează de instanțele de judecată competente din București”

Prin urmare, prin Contractele de credit, părțile, având în vedere prevederile art. 19 C.proc.civ. 1865 (în vigoare la data încherii Contractelor de credit), în baza acordului de voință exprimat, au stabilit competența teritorială în favoarea instanțelor de judecată din București.

În cauză nu produc efecte dispozițiile art. 126 alin. (2) NCPC care stabilesc posibilitatea stabilirii convenționale a competenței numai după nașterea dreptului la despăgubire întrucât acest text de lege nu poate avea un efect retroactiv, adică nu poate conduce la invalidarea unor clauze contractuale care au fost agreate de părți anterior adoptării textului indicat. Dacă s-ar proceda în acest sens, atunci s-ar aduce atingere principiului nereteroactivității legii civile consacrat constituțional prin art. 15 alin. (2) din Constituția României potrivit cu care „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penate sau contravenționale mai favorabile".

În consecință, având în vedere că părțile au stabilit convențional că toate litigiile având legătură cu contractele de credit sunt de competența instanțelor din București, se impune declinarea cauzelor formate în urma disjungerii solicitate în secțiunea anterioară către instanța competentă material din București.

O asemenea soluție a fost deja dispusă în jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare (în cadrul unor litigii inițiate de consumatori împotriva P. B. România ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor NCPC).

În concluzie, (i) atât stabilirea convențională de competență, cât și (ii) competența teritorială de drept comun, indică instanțele competente material de la sediul social al pârâtei P. B. România S.A. drept singurele instanțe competente teritorial să judece litigiile.

Pentru aceste considerente, pârâta a solicitat declinarea către Tribunalul București a cauzei avându-l ca Reclamant pe C. D. (în cazul căruia valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON) și către Judecătoria sector 1 a tuturor celorlalte cauze.

C. În subsidiar, competența teritorială alternativă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC

În cazul în care instanța de judecată nu va face aplicarea dispozițiilor contractuale care atrag competența instanțelor din București, în ciuda argumentelor invocate de pârâtă în cadrul secțiunilor anterioare, aceasta a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC potrivit cărora cererea de chemare în judecată poate fi introdusă și la instanța domiciliului consumatorului.

În temeiul acestui text, se impune declinarea cauzelor rezultate în urma disjungerii către instanțele competente material (judecătorii sau tribunale, raportat la valoarea obiectului cererii indicate în Anexa nr. 1 la prezența întâmpinare) de la domiciliul reclamanților.

Din totalul de 151 de Reclamanți, 46 au domiciliul în București, 15 în județul C., 8 în județul Prahova, câte 6 reclamanți în județele Ilfov, Călărași, G. și Satu M., câte 5 reclamanți în județele lași, B. și B., câte 3 reclamanți în județele O., Bistrița, Cluj, S., V., iar în celelalte județe câte 2 reclamanți sau chiar unul singur, cum este cazul județului Bihor. Prin urmare, reprezentantul convențional al Reclamanților în mod nefondat a apreciat că Tribunalul Bihor ar fi competent să soluționeze cererile celor 151 de Reclamanți, doar pentru faptul că unul dintre aceștia își are domiciliul în județul Bihor.

În acest context, pârâta a solicitat instanței de judecată să aplice pentru identitate de rațiune un raționament similar celui avut în vedere de legiuitor prin art. 112 alin. (2) NCPC coroborat cu art. 59 NCPC: „dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". Scopul textului citat este de a înlătura situațiile create în mod deliberat în vederea atragerii competenței unei anumite instanțe. Pentru identitate de rațiune, instanța trebuie să verifice dacă în cazul dedus judecății s-a avut în vedere un anumit reclamant pentru a atrage competența Tribunalului Bihor, deși în mod firesc reclamanții ar fi trebuit să se adreseze unor instanțe diferite.

Din analiza situației reclamanților, instanța va constata că dintre cei 151 din reclamanți, numai unul are domiciliul în județul Bihor, toți ceilalți reclamanți având domiciliile în razele altor instanțe de judecată. Mai mult, avocații reclamanților au sediul în București. O analiză a costurilor de realizare a procedurii din prezența cauză ar fi condus mai degrabă la alegerea instanțelor de judecată din București și nu la alegerea Tribunalului Bihor.

În plus, pentru a verifica dacă în cauză suntem în mod real în fața unei coparticipări subiective active sau, dimpotrivă, dacă s-a recurs în mod artificial la crearea unei asemenea situații în scopul manipulării normelor de competență, instanța este chemată să analizeze și dispozițiile art. 59 NCPC potrivit cărora „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comunădacă drepturile sau obligațiile tor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. În cauza de față, nu este însă incidentă niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor întrucât drepturile reclamanților la a căror valorificare se tinde prin cererea de chemare în judecată sunt drepturi individuale distincte, născute în urma încheierii unor contracte de credit diferite. Verificarea cauzei invocate de reclamanți prin cerere impune administrarea unui probatoriu compiex, care vizează verificarea circumstanțelor concrete ale fiecărui raport juridic în parte.

Textul indicat își găsește aplicare, spre exemplu, atunci când avem de-a face cu o cerere a mai multor coproprietari care cheamă în judecată pe terțul care le încalcă dreptul de proprietate, nu și în cazul de față când 151 de consumatori având caracteristici diferite și nevoi diferite au contractat tipuri diferite de credite de la o singură bancă.

În cauza de față, scopul urmărit de reclamanți, respectiv manipularea normelor de competență, pe calea unui abuz de drept procesual, rezultă din chiar neîndeplinirea condițiilor cerute de iege pentru coparticiparea procesuală activă, în doctrină, s-a reținut că nu este necesară o dovadă distinctă a relei credințe a reclamanților, ci această rezultă ex re, din circumstanțe obiective, intenția abuzivă, ca element subiectiv, nici nu poate fi dovedită în mod direct, rezultând pe calea unei prezumții, din circumstanțele cauzei care trebuie să aibă un caracter suficient de univoc. În aceste condiții, este evident că nu din rațiuni de reducere a costurilor sau pentru o bună administrare a justiției a fost aleasă că instanță Tribunalul Bihor, ci din rațiuni pur speculative.

IV. Succintă prezentare a stării de fapt relevante pentru soluționarea cauzei

A. Tipuri de credite oferite de bancă

A1. Prezentare generală a tipurilor de credite oferite de Bancă în perioada relevantă

Tipurile de credite pe care le oferea Banca în perioada 2007 - 2008 erau variate și erau oferite în mai multe valute. Acestea puteau consta în credite ipotecare, credite pentru investiții imobiliare, credite de nevoi personale garantate cu ipotecă, împrumuturi de nevoi personale, refinanțări ale oricăror astfel de credite. Acestea sunt prezentate în Anexa 4 la întâmpinare, așa cum acestea au fost reglementate de normele interne ale Băncii și incluse în materialele informative (pliante, postere, etc) disponibile la sediile Băncii, precum și pe pagina de internet a pârâtei.

Descrierea acestor tipuri de credite, condițiile de acordare a acestora, atât din perspectiva condițiilor pe care împrumutații trebuie să le îndeplinească pentru a le putea obține, cât și din perspectiva veniturilor luate în considerare pentru a se calcula valoarea maximă ce poate fi acordată și a cotei eligibile a acestora, gradul maxim de îndatorare permis, se regăsesc în normele interne ale Băncii (detaliate în secțiunea IV.A.2.1 de mai jos - Anexa 5 la prezența întâmpinare).

Toate aceste tipuri de credite au fost transmise spre avizare Direcției Supraveghere a BNR în temeiul art. 3 din Regulamentul Băncii Naționale a României („BNR") nr. 3/2007 (Anexa 6).

Din compararea tipurilor de credite prezentate în Anexa 4 supra rezultă că Banca propunea condiții similare de creditare în iei, euro sau franci elvețieni.

A.2. Modalitatea concretă de acordare a creditelor de către Bancă. Creditele au fost acordate în CHF, și nu indexate în CHF

A.2.1. Normele interne ale Băncii în perioada 2007 - 2008

Activitatea unei instituții de credit este intens monitorizată, reglementată și standardizată. Ca urmare, activitatea Băncii în toate domeniile este supusă unor reguli și proceduri interne pe care toți salariații Băncii trebuie să le respecte și pentru cunoașterea cărora se organizează sesiuni de pregătire internă. Scopul este crearea unui cadru uniform de comportare în toate sucursalele și agențiile Băncii, precum și a unui standard de desfășurare a activității privind comercializarea serviciilor oferite de Bancă, inclusiv în ceea ce privește informarea clienților cu privire la acestea.

Ca urmare, anterior semnării oricărui contract de credit, Banca derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare, întocmite și transmise Direcției Supraveghere a BNR potrivit Regulamentului BNR nr. 3/2007.

Normele interne ale Băncii conțin reglementări privind cadrul juridic potrivit căruia se acordă creditul, descrierea tipurilor de credite, rata dobânzii aplicabilă acestora și variațiile aplicabile, dacă este cazul, contractele de asigurări ce trebuie semnate dacă este cazul (spre exemplu, în cadrul creditului ipotecar pentru investiții imobiliare), veniturile eligibile pentru acordarea creditului și proporția în care acestea sunt luate în considerare, procesul de analiză, aprobare și acordare a împrumutului.

Aceste norme au fost și sunt emise pentru fiecare credit de un anume tip ~ credit ipotecar, credit pentru investiții imobiliare, credit de nevoi personale, credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă - indiferent de monedă în care acesta era acordat. Ca urmare, regulile aplicabile obținerii unui credit în CHF nu erau diferite față de regulile aplicabile altor tipuri de credit, așa cum tendențios se susține în cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor Reclamanților, din analiza normelor interne relevante anexate rezultă că veniturile eligibile, procentul de ajustare a acestora, procedura de informare, stabilirea aradului maxim de îndatorare erau aceleași pentru un tip de credit, indiferent de moneda acordării sale.

În concret, venitul total net pe care potențialul împrumutat și coplătitorii/garanții săi trebuiau să îl justifice trebuia să fie echivalentul în CHF, respectiv RON a minim 300 EUR pentru creditele garantate cu ipotecă și de minim 70 EUR (în echivalent RON sau CHF, în funcție de moneda acordării creditului) pentru împrumutul de nevoi personale.

În probațiune, pârâta a depus atașat întâmpinării Normele interne aplicabile acestor tipuri de credite în perioada relevantă (2007 - 2008) .

Dacă unii dintre Reclamanți s-au calificat numai pentru un credit în CHF și nu unul în RON sau în altă monedă străină, acest lucru nu s-a datorat cu siguranță unei "manipulări grosolane a regulilor legale și a statisticii”, așa cum tendențios se susține în cererea de chemare în judecată (pag 6). Din contră, aceleași venituri puteau justifica acordarea tuturor tipurilor de credite, însă gradul de calificare pentru un credit în lei sau în monedă străină putea fi justificat și de nivelul total al dobânzii, spre exemplu, sau de durata contractuală posibilă. Or, această diferență posibilă între dobânda aplicabilă creditelor era explicabilă și prin variația și valoarea diferită a indicilor de referință luați în calcul (BUBOR, LIBOR, EURIBOR, spre exemplu) cât și prin valoarea diferită a dobânzilor obținute de Bancă pe piața interbancară, aspect ce va fi detaliat în secțiunea IV.B.2 infra.

Creditele erau acordate în urma unui proces de informare desfășurat conform acestor norme interne, constând în următorul flux de lucru pus în aplicare de Serviciul Clienți:

a) Se prezentau solicitantului informațiile cu privire la oferta Băncii, cum ar fi, dar fără a se limita la, condițiile de creditare și criteriile de eligibilitate solicitate pentru împrumutat (soț/ soție), co-plătitor și garant. Folosind Calculatorul rate credit, se ofereau solicitantului informații cu privire !a suma maximă care poate fi împrumutată, venitul minim necesar pentru contractarea sumei dorite, rata lunară și avansul solicitat; ca regulă, aceste informații erau puse ia dispoziția consumatorului la primul contact al acestuia cu personalul Băncii;

b) în condițiile în care, pe baza datelor declarate de către solicitant, acesta se încadra în criteriile de eligibilitate ale Băncii, i se oferea acestuia o Listă cu documentele necesare împreună cu formularul Cerere de credit și o ofertă indicativă, conform declarațiilor solicitantului și discuțiilor purtate cu Serviciul Clienți; practica a fost aceea de a oferi tuturor potențialilor clienți oferte indicative care conțineau condițiile esențiale ale contractării de credite, deși legislația specifică prevedea această obligație numai pentru creditul ipotecar; motivul pentru care Banca a procedat în acest sens era tocmai acela de a-și promova toate tipurile de credite;

c) solicitantul era apoi informat cu privire la modul de completare a documentelor, precum și la etapele necesare în vederea obținerii creditului (aprobare, tragere, perfectarea contractelor necesare);

d) în cazul creditelor destinate refinanțării unui/unor credite, solicitantul era informat despre toate documentele ce trebuie completate și înregistrate la banca unde este contractat creditul a cărui refinanțare se dorea, și cu privire la procedura efectivă de efectuare a refinanțării;

e) se stabilea următoarea întâlnire cu solicitantul, pentru eventuale lămuriri în legătură cu creditul dorit după ce acesta analiză în prealabil informațiile puse la dispoziție în cadrul întâlnirii/întâlnirilor anterioare.

Normele interne prevedeau, de asemenea, obligații privind analiza riguroasă a cererilor de creditare. De altfel, scopul reglementării clare a veniturilor eligibile și a gradului de îndatorare era tocmai acela de a permite analiza acestor cereri din perspectiva riscului de nerambursare datorat unei multitudini de factori. Aceste norme interne de creditare, avizate de BNR, au fost respectate cu strictețe în analizarea fiecărei cereri de creditare. O astfel de activitate era de asemenea necesară pentru a permite o analiză și raportare corectă a tuturor riscurilor către BNR, conform Regulamentului BNR nr. 22/2006,

Contrar alegațiilor Reclamanților, aceste norme de creditare și procedurile aplicate demonstrează că Banca nu a aplicat politici de creditare iresponsabile și nici nu a ascuns vreun cost din cele aplicabile contractelor de credit în CHF.

După analizarea cererii de credit și a veniturilor justificate de solicitant din perspectiva eligibilității acestuia și a garanțiilor propuse în cazul în care acordarea creditului presupunea astfel de garanții, Banca îi comunică solicitantului suma aprobată spre creditare, în moneda solicitată de acesta.

Pentru tragerea creditului, împrumutatul deschidea un cont la Bancă, în moneda în care urma să se acorde creditul. Dacă acesta era acordat în CHF, contul era deschis în CHF. Desigur, dacă împrumutatul folosea creditul pentru achiziția unui imobil iar contul vânzătorului era deschis în altă monedă, Banca putea efectua, exclusiv la cererea împrumutatului, o operațiune de schimb valutar pentru a vira banii vânzătorului în monedă în care era deschis contul său. Această operațiune era însă distinctă de contractul de credit și avea loc numai la cererea împrumutatului, fiind independentă de acesta.

Esențial pentru soluționarea prezentului litigiu este faptul că toate creditele acordate de Bancă reclamanților au fost acordate în CHF, puse la dispoziție în CHF, astfel că în mod firesc s-a stipulat restituirea acestora tot în CHF, în confomitate cu art. 1578, art. 1584 și 1585 C.civ, 1864 (dreptul comun în materia contractelor de împrumut, aplicabil în lipsa unei dispoziții contrare convenționale sau din legea specială) .

Prin urmare, este falsă susținerea Reclamanților în sensul că “dezechilibrul semnificativ [..] a fost indus prin raportarea sumei de restituit la o monedă - francul elvețian, CHF”.

Contrară realității este și alegația Reclamanților potrivit căreia „clauza valutară indusă în contractele de credit a prejudiciat pentru că indexarea sumei pe care o aveau de rambursat s-a făcut la rata de schimb leu-franc elvețian. Creditele nu au fost indexate prin raportare la o monedă străină, ci au fost acordate direct în monedă străină, astfel că suma de restituit a fost exprimată în monedă în care a fost acordat creditul.

Conform normelor interne ale Băncii, chiar și după semnarea contractului de credit, împrumutatul mai era încă o dată avertizat asupra obligațiilor asumate, în special asupra celor ținând de rambursarea împrumutului, de notificare a oricăror modificări ale datelor de contact, precum și privind posibilitatea de modificare a dobânzilor și notificarea acestor modificări și comunicarea noului grafic de rambursare.

A.2.2. Clauzele contestate de Reclamanți șl formularea acestora

Reclamanții apreciază că anumite clauze din contractele de credit semnate ar avea un caracter abuziv și le-ar fi prejudiciat drepturile. Aceste clauze sunt menționate în tabelul anexat cererii de chemare în judecată și se referă, în esență (a) la obligația împrumutaților de a restitui creditul în aceeași monedă în care a fost acordat, respectiv în CHF, fie prin depunerea acestei sume lunar în cont, fie prin debitarea automată a contului de credit, (b) la posibilitatea Băncii de a debita un alt cont deschis de împrumutați la Bancă cu sumă necesară acoperirii ratei, iar în cazul în care acest cont ar fi deschis într-o altă monedă, la posibilitatea Băncii de a debita o sumă suficientă pentru a cumpăra cantitatea necesară de CHF pentru acoperirea raței, și (c) posibilitatea împrumutaților de a solicita Băncii convertirea monedei creditului, cu perceperea unui comision de conversie în cuantum de 3% din soldul creditului, în cazul acceptării acestei solicitări de către Bancă.

Pentru simplitatea referinței, aceste clauze vor fi denumite în continuare "Clauzele contestate".

Referitor la clauza Condiții speciale art. 1.3 lit c) potrivit căreia „în cazul în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei ... banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului”. Așadar, încă de la început s-a oferit posibilitatea împrumutaților să schimbe moneda de creditare din CHF în EUR sau RON, în măsura în care ar fi apreciat că această conversie le este favorabilă, caz în care banca era îndreptățită să perceapă un comision. Niciunul dintre reclamanți nu a exercitat însă dreptul conferit de acesta clauză, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu indică în niciun fel în ce constă pretinsul caracter abuziv al clauzei. Instanța va avea în vedere că ulterior, odată cu alinierea la OUG 50/2010, banca a renunțat și la comisionul prevăzut pentru această situație, în prezent existând un comision unic pentru orice servicii. Cu privire la aceasta, instanțele au stabilit irevocabil că aceasta nu are un caracter abuziv.

Reclamanții contestă chiar și această clauză, fără a indica măcar un motiv pentru care ar aprecia că aceasta ar avea un caracter abuziv.

În realitate. Reclamanții doresc obligarea Băncii la asumarea unui contract nou, total diferit de cel încheiat, prin menținerea nivelului dobânzii reduse specifice contractelor acordate în CHF, dar cu obligația restituirii sumei împrumutate în lei, știut fiind faptul că dobânzile la creditele în lei sunt mult mai mari datorită instabilității leului. Practic, se solicită instanței de judecată să modifice obiectul contractului încheiat între părți, înlocuind obligația principală asumată de împrumutat cu o nouă obligație și silind Banca să primească alt lucru decât acela care i se datorează.

O asemenea imixtiune în contractul părților, în mod forțat prin intermediul instanței de judecată, nu este însă posibilă, întrucât în acest fel s-ar aduce atingere principiului libertății contractuale a părților și principiilor statuate în materia plății, prin încălcarea dispozițiilor art. 969 și art. 1100 din Codul civil în vigoare ia momentul contractării.

B. Factori care au determinat populația să aleagă creditele în CHF

B.1. Factori generali

Crediteie în monedă străină acordate în Europa (în țări precum Croația, B., Ungaria, Austria, Cehia dar cu precădere în țări ale Europei Centrale și de Est) au fost inițial solicitate de societăți comerciale, dar s-au răspândit ulterior foarte mult și în rândul populației și au dobândit o pondere tot mai mare față de creditele în monedă națională datorită avantajelor pe care consumatorii le percepeau la alegerea acestora.

În acest context, francul elvețian nu este nici pe departe o monedă atât de "exotica" pe cât pretind Reclamanții, clasându-se pe locul 5 în topul celor mai tranzacționate monede din lume, potrivit datelor publicate de Banca Reglementelor Internaționale.

Motivele pentru care în unele țări aceste credite au avut mai mult succes decât în altele sunt diverse. Printre acestea, cele mai importante sunt:

a) Rata de inflație și deprecierea cursului de schimb;

b) Volatilitatea acestor doi indicatori;

c) Accesul băncilor la finanțare externă;

d) Posibilitatea obținerii unor dobânzi mai mici;

Acești factori determinanți pot fi atribuiți către 3 canale majore: cerere, ofertă și portofoliu (credibilitate monetară). Impactul anumitor factori poate fi ambiguu, deoarece aceștia joacă roluri diferite în cadrul fiecărui canal, iar acest aspect combinat cu lipsa de date a generat o imposibilitate a determinării unor statistici privind impactul fiecăruia dintre acești factori asupra proporției creditelor în monedă străină în sectorul domestic.

Studiile și sondajele de opinie au relevat că și în cazul unei deprecieri enorme a monedei naționale riscul perceput asociat cu deținerea unor credite în monedă străină poate fi mai mic decât cel asociat cu deținerea de credite în moneda națională. Acest răspuns surprinzător la sondaje de opinie efectuate a fost generat de reacția împrumutătorilor față de deprecierilor cotațiilor de schimb valutar. Când credibilitatea politicii monetare naționale este la un nivel scăzut (în raport de tensiuni între obiectivele pe termen scurt și pe termen lung), împrumutătorii sunt forțați să se împrumute în monedă străină, ca metodă de protecție față de instabilitatea monedei naționale.

B.2. Creditul în franci elvețieni avea un cost mai redus decât alte credite din motive obiective, justifícate economic

B.2.1. Precizări preliminare privind cadrul obținerii finanțărilor de către bănci

Pentru a înțelege mecanismul acordării creditelor bancare, câteva explicații privind sursa fondurilor de creditare sunt necesare.

Acordarea oricărui credit presupune anumite cheltuieli pe care banca este nevoită să le facă și care variază În funcție de perioada pentru care acesta este stabilit. într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienții săi. în această situație pur ipotetică, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată cu titlu de credit ar fi reprezentat de dobânda pe care banca ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul băncii.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute ia rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, ia rândui lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci.

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate - rata la care băncile se pot împrumuta în euro pe piața interbancară - este publicată zilnic de către European Banking Association) sau LIBOR (London Interbank Offered Rate - rata la care băncile se pot împrumuta CHF pe piața interbancară din Londra - este publicată zilnic de către British Banking Association), în funcție de moneda creditului. Banca a contractat astfel de contracte de împrumut de pe piața interbancară pentru a susține cererea de credite în monede străine. În ceea ce privește creditele în CHF, Banca a putut oferi o dobândă mai mică față de creditele în EUR sau RON deoarece ea însăși plătea o dobândă mai mică pentru creditele în această monedă băncilor de la care se împrumută. Această dobândă mai mică era generată de stabilitatea monedei CHF, pe care toate băncile au avut-o în vedere în perioada relevantă.

În atare condiții, alegațiile Reclamanților potrivit cărora „impresia de stabilitate era indusă prin diferența dobânzii pacticate (la creditele în CHF - n.ns), față de creditele în EUR sau USD (o diferență de peste 2 puncte procentuale)" sunt nefondate și vădit tendențioase.

B.2.2. C. general al evoluției CHF raportat ia indicele UBOR

Graficui LIBOR pentru CHF în perioada 1990 - prezent (atașat ca Anexa 7 arată că după o perioadă cu dobânzi relativ „mari" în anii 1990 (peste 5% și cu un maxim la 9.875%), începând cu anul 2000 dobânda interbancară internațională a CHF a depășit foarte rar și cu foarte puțin plafonul de 3%, tranzacționând în principiu în cea mai mare parte a intervalului 2000 - 2008 chiar sub plafonul de 2%. în prezent, CHF are o rată de dobândă interbancară extrem de scăzută, tranzacționând sub 0.5% per annum începând cu 2009, și foarte aproape de o (zero) % în prezent.

În acest context, declarațiile de presă din luna decembrie 2006 ale dlui. C. P. (la acea dată. Director General Retaii Banking și Operațiuni P. B. Romania S.A.), la care fac trimitere Reclamanții erau în deplină concordanță cu situația factuală, motiv pentru care alegațiile Reclamanților potrivit cărora pârâta ar fi recurs la „promovarea în mod înșelător a creditelor în CHF” sunt vădit nefondate.

Spre comparație, pârâta a atașat în Anexa 8 un grafic care reprezintă evoluția EURIBOR în aceeași perioadă.

Din analiza acestor grafice se pot distinge evoluții ale dobânzii pentru EUR (moneda unică europeană ECU) foarte asemănătoare cu CHF pe toată perioada de studiu (1990 - 2014). Deosebirea majoră începând cu anul 2000, este că, deși au dinamica foarte similară, mișcările dobânzii EURIBOR se desfășoară pe paliere cu aproximativ 2% (2 puncte procentuale) mai ridicate în medie decât media pentru CHF, cei puțin până la sfârșitul anului 2009. În intervalul 2010 - 2012, rata EURIBOR a fost în continuare mai ridicată decât CHF LIBOR, cu aproximativ 1% (un punct procentual). Abia în prezentul recent, în urma acțiunilor de scădere de rată de dobândă ale Băncii Centrale Europene („BCE"), ratele celor două valute au convers către valori foarte similare, fără o diferență semnificativă între ele (aproximativ 0.25 %, un sfert de punct procentual).

Pentru a demonstra mecanismul de evoluție a valutelor, analizăm în continuare și graficul evoluției LIBOR pentru moneda USD. Se poate observa că, pe lângă mișcări de mai mare amplitudine, în intervalul anilor 1990 USD a avut în general dobânzi de piața interbancară între aproximativ 3 și 8.5%, cu o medie de aproximativ 6.5%. în ultima parte a intervalului, între anii 1995 - 2000, diferența este seminificativă, USD tranzacționând în general peste 5% în timp de CHF a tranzacționat în general sub 3%, deci cu o diferență de peste 2 puncte procentuale în minus față de USD.

Deși ambele rate de dobândă (atât pentru USD, cât și pentru CHF - ambele raportate la LIBOR) au înregistrat scăderi masive în intervalul 2001 - 2004, pentru a crește din nou simultan în intervalul 2004 - 2009, se observă că pe toată durata acestei perioade rata de dobândă a USD a menținut un ecart pozitiv față de CHF între 1 și 3% (1 -3 puncte procentuale).

În urma analizei celor trei rate de dobândă (EUR/USD/CHF) într-un un interval de timp de cel puțin 20 de ani se poate concluziona fără urmă de îndoială că:

a) ratele de dobândă la care participanții la piața monetară internațională s-au putut împrumuta în CHF au fost aproape tot timpul mai mici decât cele la USD și EUR, cu un ecart cuprins în general între 1 și 3%;

b) deși finanțarea în cele 3 monede analizate disponibilă băncilor din România mai depinde de mulți alți factori (riscul propriu, riscul de țară, disponibilitatea finanțării la banca mamă - pentru băncile străine, evenimente macroeconomice și/sau geo-politice etc - aspecte care sunt luate în considerare la stabilirea marjei de dobândă a fiecărei bănci), baza de plecare a prețului aceste finanțări este reprezentată de LIBOR USD/CHF sau EURIBOR (pentru EUR);

c) un nivel mai scăzut al dobânzii la creditul în CHF și deci al întregului cost pentru un credit în CHF este justificat de un nivel mai scăzut al dobânzii interbancare obținute de Bancă pentru CHF.

B.2.3. Creditele în CHF acordate de Bancă erau mai avantajoase decât creditele în altă monedă (străină sau națională)

Având în vedere nivelul rezervelor obligatorii stabilite de BNR, de 40% la valută și 20% la RON în perioada 2006 - 2008, costul Băncii cu menținerea acestora era de cca 2.5% pentru valută și 1.25% la RON.

În schimb, rata de dobândă interbancară (la termen 3 luni) medie pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2008 era aproximativ 4.5% pentru EUR, 2.65% pentru CHF, 4.30% pentru USD și 9.3% pentru RON. Este important de menționat că volatilitatea ratei de dobândă la CHF în această perioadă era cea mai redusă (minim 2.11% și maxim 2.955%), comparativ cu EUR (minim 3.725% și maxim 5.277%), USD (minim 2.54% și maxim 5.725%) și RON (minim 7.05% și maxim 13.71%).

Influența ratei de dobândă în rața lunară a creditului este semnificativă, mai ales dacă maturitatea creditului este lungă. Astfel, ecartul dintre dobânda la CHF și dobânda la EUR (sau USD) din piață avea un impact important în rața finală lunară ce urma să fie plătită de client. Regulamentul BNR nr. 3/2007 menționa gradul maxim de îndatorare (40% până în august 2008 și 35% după modificăriie din august 2008), iar acordarea creditului în valută CHF la momentul respectiv permitea încadrarea clienților în obținerea unei sume a creditului mai mare ca urmare a dobânzii mai mici a acestui produs de creditare.

Pentru exemplificare, atașăm în Anexa 10 o simulare de credite în diverse monede, raportat la ratele de dobândă practicate de Bancă la creditele acordate clienților persoane fizice, indicând sumele ce ar fi putut fi accesate de clienți dacă ar fi luat credite în diverse valute.

Din tabelul atașat ca Anexa 10 rezultă că în anul 2007, clientul avea de ales între un credit în RON, EUR sau CHF, prețul (marja Băncii peste EURIBOR sau LIBOR CHF) fiind similar pentru creditele în valută și diferit pentru cei în RON. Astfel, Banca nu a promovat prețuri mai competitive pentru creditele în CHF, ci pur și simplu acestea au fost preferate de clienți deoarece suma pe care o obțineau era mai mare, aspect ce avea justificare economică, așa cum a arătat supra, și rata agregată era mai mică datorită diferenței între EURIBOR șt LIBOR,

Un client cu venit mediu de 300 EUR (salariul mediu pe economie în 2007) ar fi obținut suma cea mai mare în echivalent EUR (având în vedere faptul că prețurile imobiliare se exprimau în EUR, datorită alinierii economiei și a cursului de schimb la euro) dacă ar fi tras creditul în CHF, atât în cazul creditelor de consum, cât și în cazul creditelor ipotecare (8821 EUR pentru credit de consum și_ EUR echivalent pentru credit ipotecar).

Similar, în anul 2008, înainte de criză, un client cu venit mediu de 400 EUR (puțin peste salariul mediu pe economie în 2008) ar fi obținut suma cea mai mare în echivalent EUR dacă ar fi tras creditul în CHF, atât în cazul creditelor de consum.cât și în cazul creditelor ipotecare (_ EUR pentru credit de consum și_ EUR echivalent pentru credit ipotecar).

Prin urmare, în considerarea celor expuse supra, susținerile Reclamanților potrivit cărora Banca ar fi recurs la o „manipulare grosolană a regulilor legale și a statisticii" întrucât creditele în CHF doar „aparent, aveau costuri mai mici decât creditele în altă monedă“ sunt vădit nefondate.

C. Pentru aceleași considerente sunt nefondate și alegațiile Reclamanților potrivit cărora „dacă a existat o alegere a creditului în CHF, atunci o astfel de alegere nu poate fi imputată clientulul. Riscul valutar ca și componentă esențială a oricărui contract de credit în monedă străină

C.1. Regula de drept comun privind restituirea împrumutului în bani

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță. 

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C.civ. 1865 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială). Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate. Potrivit art. 1578 C.civ. 1865, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

C.2. Regula firească a suportării riscului valutar de către împrumutat

Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care, în contextul comercial, îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (t) lit. g) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003, riscul de credit, ca principal risc bancar, este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndepiinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există și alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul, astfel cum acestea sunt definite în Norma BNR nr. 17/2003.

Unul dintre aceste riscuri este riscul valutar, definit în art. 3 alin. (i) lit. I) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.

Riscul de piață este definit în art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/2003 ca „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar”. Factorii care influențează acest risc sunt în afara controlului Băncii, care poate doar să se asigure că acesta este gestionat prin intermediul contractelor semnate și că acesta nu este suportat în integralitate de Bancă.

D. fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 din Codul civil de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobândă și comisioane prevăzute în contract. Același principiu se aplici în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul și își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie. De asemenea, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate. Debitorul obligației imposibil de executat - aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare - este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți în contract în căzui neîndeplinirii obligațiilor esențiale.

În ceea ce privește suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut. Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele: "Fără a asigura depozitele în lei pentru obținerea valutei necesare ramburării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiilor (sic!) art. 4 din convenție. Este adevărat că lipsa disponibilităților valutare a determinat banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voință a! părților. De altfel, riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera riscului, reparația este determinată, prin interpretarea convenției. în funcție de natura contractului.

Riscul valutar a fost gestionat printr-o analiză a veniturilor solicitanților raportat la condițiile de creditare și la gradul de îndatorare stabilit de bancă, precum și prin solicitarea de garanții reale pentru a securiza creditul. În această manieră, Banca a minimizat riscul ca împrumutații să nu restituie creditele luate și a dat dovadă de aplicarea unei politici prudente de acoperire a riscurilor. Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei și impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumutat în parte.

În acest context, și date fiind explicațiile anterioare privind proveniența fondurilor din care Banca a acordat împrumuturile, rezultă că Banca, contrar alegațiilor Reclamanților, nu realizează "un profit suplimentar consistent" din evoluția cursului de schimb valutar, ci pur și simplu și-a acoperit propriul risc valutar. Astfel, prin solicitarea rambursării creditelor acordate în monedă străină în aceeași monedă, Banca își acoperă riscul valutar în contractele de împrumut interbancare, semnate cu alte bănci pentru a obține fonduri în vederea creditării. Ca urmare, ideea de speculație pe care Reclamanții tind să o acrediteze este profund eronată.

D. Banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutați

D.1. Succinte explicații relevante cu privire la modul de stabilire a cursului de schimb CHF/RON și a motivelor economice ale variațiilor acestuia

Spre deosebire de cursul EUR/RON, care se formează pe baza cererii și ofertei din piață și este direct tranzacționabil între bănci, cursul CHF/RON este format printr-o cotație încrucișată, ținând cont atât de cotația EUR/RON, cât și de cea EUR/CHF. CHF/RON nu este o expresie a cererii și ofertei de CHF în funcție de RON din piață, ci este strict un calcul matematic ce are la bază cotațiile la un moment dat ale cursurilor EUR/RON și EUR/CHF. BNR oferă pe pagina sa cotații oficiale pentru principalele valute contra RON, însă singura valută direct tranzacționabilă în piață este EUR, restul fiind formate pe baza altor perechi față de EUR.

Cursul CHF/RON este calculat ca EUR/RON împărțit la EUR/CHF, USD/RON este calculat că EUR/RON împărțit la EUR/USD. De exemplu, la un curs EUR/RON de 3.2000 (curs întâlnit în anul 2007) și un curs EUR/CHF 1.6000 (de asemeni din 2007), cursul rezultant CHF/RON este 3.2000/1.6000 = 2.0000. Spre comparație, cursul de piață curent la 12.05.2014 este 4.4300 (EUR/RON) /1.2200 (EUR/CHF) = 3.6311 (CHF/RON). Cursul BNR pentru CHF/RON valabil pentru data de 12.05.2014 este 3.6342, deci cotațiile interbancare reflectă corect evoluția cursului de schimb CHF/RON.

În perioada 2007 - 2012, cursul EUR/RON a oscilat între un minim de 3,0870 (2007) și un maxim de 4,6505 (2012), astfel că leul s-a depreciat pe parcursul perioadei în fața monedei unice europene. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 50,65%.

În aceeași perioadă EUR/CHF a oscilat între un maxim de 1,6828 (2007) și un minim de 1,0094 (2011), cu o tendință clară, francul elvețian apreciindu-se în fața EUR. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 66,7%.

În același timp, EUR/USD a avut o evoluție relativ statică față de celelalte două perechi, cu maxim de 1,6038 (2008) și un minim de 1,1875 (2010). în perioada analizată, mișcările cursului EUR/USD nu au avut o direcție clară, evoluția fiind laterală. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 35%.

Putem observa astfel cum leul românesc s-a depreciat în fața monedei unice europene în același timp cu deprecierea euro în fața francului elvețian. Cum rezultanta cursurilor EUR/RON și EUR/CHF este cursul CHF/RON, cele două mișcări ale monedelor în fața EUR au dus la dubla mișcare a leului românesc în fața francului elvețian. Deprecierea cu peste 50% a RON și aprecierea cu peste 65% a CHF în fața EUR a dus la o amplitudine a evoluției cursului CHF/RON de 125,91%, între minimul de 1,8738 (2007) și maximul de 4,2331 (2011). În schimb, leul a pierdut doar 71,02% între minimul de 2,2480 din 2007 atins pe USD/RON și maximul de 3,8445 atins în 2012, deoarece evoluția cotației EUR/USD nu a avut o amplitudine la fel de mare ca și cea a EUR/CHF.

În concluzie, este esențial a se reține următoarele:

a) cotația CHF/RON este o proporție matematică între cotația EUR/RON și cotația internațională EUR/CHF: astfel, influența asupra cursului CHF/RON vine din două direcții distincte, una internă și una internațională;

b) odată cu izbucnirea crizei financiare la nivel internațional, ambii factori (de împărțitul) a crescut, iar EUR/CHF (împărțitorul) a scăzut.

Variația cursului de schimb CHF/RON nu se află sub controlul Băncii, care nu poate influența factorii care îi afectează cotațiile, așa cum vom detalia în continuare.

D.2. Evoluția cursului de schimb CHF/RON și CHF/EUR anterior acordării creditelor demonstrează că francul elvețian era o monedă stabilă

Atât graficul CHF/RON (Anexa 16) cât și graficul EUR/CHF (Anexa 17) demonstrează clar stabilitatea CHF ca monedă, în perioada acordării creditelor, până la declanșarea crizei financiare.

Conform datelor Reuters, cursul CHF/RON a evoluat între 2003 și 2006 în intervalul aproximativ 2.2000 și 2.7000 (o variație de aproximativ 20%). Mai departe, în anii 2007 - 2008 evoluția s-a desfășurat în intervalul 1.8800 - 2.3500, din nou cu aproximativ 20% între minim și maxim.

De asemenea, conform aceleiași surse, cursul EUR/CHF a evoluat între 1994 și 2008 în intervalul 1.4400 - 1.4700, din nou un interval de variație de aproximativ 20%, ceea ce pentru o perioadă de observație de 15 ani, sugerează o stabilitate ridicată a francului elvețian.

Pentru considerentele învederate supra, alegațiile Reclamanților potrivit cărora „politica de promovare s-a realizat prin sugestii referitoare la o dobândă foarte favorabilă a creditelor în CHF prin absența oricărei informații referitoare la instabilitatea CHF” sunt nefondate.

În contrast, perioada 2009 - 2011 aduce o volatilitate extremă, fără precedent, a celor două cursuri de schimb, atât EUR cât și RON depreciindu-se semnificativ în fața CHF. Astfel, EUR pierde aproximativ 40% (scădere de la 1.7000 la 1.1000) în fața CHF într-un interval de numai doi ani, dublul volatiiîtății observate în perioadă anterioară de 15 ani. În același interval de timp, RON se depreciază în fața CHF de la 2.35 la 3.87, aproximativ 65%, o volatilitate de trei ori mai mare decât în intervalele anterioare de observație.

Amplitudinea acestor mișcări este extraordinară și nu putea fi prevăzută de către Bancă pe baza datelor din trecut. Predicția mișcărilor de curs valutar este o disciplină cu un istoric foarte bogat, dar care și în prezent rămâne totuși cu un grad de acuratețe foarte scăzut.

D.3. Banca nu putea prevedea variațiile de curs de schimb CHF/RON

Magnitudinea mișcărilor de curs valutar și mișcările în prețul activelor sau mărfurilor au fost fără precedent din cauza crizei financiare mondiale, și au surprins inclusiv autoritățile regulatoare și băncile centrale, atât ale țărilor dezvoltate, cât și a celor în curs de dezvoltare.

Un exemplu ce justifică această afirmație este dat de evoluția prețului aurului, ce a înregistrat o creștere de ia 700 USD în 2009, la un maxim de peste 1900 USD atins în 2012. Această mișcare de 1200 de USD în termeni absoluți reprezintă o creștere de peste 170% (o sută șapte zeci de procente) în mai puțin de 4 ani, în timp ce până în 2009 aurul a fost tranzacțional timp de 3 decade într-un interval de 400 USD, între 250 și 650 USD.

În concluzie. Banca nu putea prevedea evoluția viitoare a cursului CHF/RON în sensul unei aprecieri a CHF și deci magnitudinea riscului asumat de clienții cu împrumuturi în CHF, pe baza datelor din trecut. Acestea în fapt sugerau că CHF este o monedă foarte stabilă, aspect pe care și Banca însăși l-a avut în vedere când a contractat împrumuturi în această monedă.

P. B. România S.A. este totodată un simplu participant la o piață interbancară locală, nu internațională, iar în condițiile crizei financiare, chiar și o bancă centrală cum este Banca Centrală a Elveției nu a prevăzut aceste mișcări și nici nu a reușit prin mijloace specifice și măsuri de politică monetară să le împiedice sau să le micșoreze amplitudinea.

În atare condiții, susținerile Reclamanților potrivit cărora „pârâta a putut prevedea că evoluția CHF va fi în sensul valorizării acestei monede" sunt vădit nefondate.

D.4. Factori exteriori voinței Băncii și imprivizibili care au contribuit la aprecierea CHF ulterior acordării creditelor

În anii de dezvoltare economică intensă, începând cu 2004 și terminând cu 2007, leul românesc a câștigat teren pe seama fundamentelor economice bune și a intrării de capitaluri străine odată cu liberalizarea contului de capital. Cursul EUR/RON a înregistrat o scădere de peste 25%, de la peste 4.1000 în 2004 la 3.1000 pe seama vânzărilor de moneda străină pentru a se obține monedă locală (apreciere a monedei locale).

Odată cu începerea deteriorării situației economice în țările dezvoltate prin apariția crizei imobiliare din SUA (la sfârșitul anului 2007) care s-a răspândit în anii următori în întreaga lume, tot mai mulți investitori străini au decis să lichideze investițiile în țările emergente (nu doar în România, fapt vizibil și prin deprecieri severe în aceeași perioadă și a monedelor regionale HUF, PLN sau CZK). Ca urmare, au început să retragă profiturile obținute în anii de dezvoltare economică intensă, cumpărând astfel moneda străină. Acest lucru a dus la o inversare a mișcării pe cursul EUR/RON, la o depreciere a monedei locale. În doar un an și jumătate, leul a pierdut peste 40% din valoare în fața Euro.

În ceea ce privește CHF, în perioade de criză, investitorii internaționali caută atât monede, cât și active care să le conserve capitalul. Dolarul, francul elvețian, aurul sunt instrumente tradiționale folosite de investitori drept refugiu în aceste perioade. Având în vedere că declanșarea crizei s-a petrecut în Statele Unite, francul elvețian și aurul au jucat un rol mai important decât dolarul american de această dată.

Altfel, CHF a avut de câștigat atât în fața EUR, cât și în fața USD deoarece a fost privit de către investitori ca o monedă sigură, având în spate o economie mai puțin expusă situației globale. Dacă înainte de izbucnirea crizei cursul EUR/CHF prezenta o evoluție relativ stabilă, o dată cu apariția crizei imobiliare și răspândirea ei în economiile din întreaga lume, mulți jucători au încercat să găsească active în țări ferite de criză.

Fondurile de investiții, de pensii, investitori privați și alții au inundat economia elvețiană cu valute (EUR, USD, GBP, etc.) în schimbul francilor, pentru a putea învești în active din Elveția (obligațiuni guvernamentale, imobiliare, depozite bancare). Cum economia Elveției nu a putut susține o intrare atât de mare de valută într-un interval relativ scurt, cursul EUR/CHF a marcat o scădere de aproape 40% între maxim și minim.

Trebuie menționat că nici măcar Banca Centrală a Elveției nu a anticipat această mișcare a francului și, ulterior, a încercat să o stopeze, intervenind în piața valutară și cumpărând EUR sau USD împotriva CHF. Cu toate acestea, fluxurile de capital câte Elveția au fost atât de mari, încât însăși banca centrală elvețiană nu a reușit să le absoarbă. După ce aceasta s-a retras de la cumpărare, cursul EUR/CHF s-a prăbușit abrupt (vizibil pe grafic) de la 1.5 la 1.1 franci per euro.

Numai impunerea unui prag de minim 1.2, coroborat cu severe și extraordinare măsuri de politică monetară ale băncii centrale elvețiene (precum impunerea de dobânzi negative la depozitele în franci) au reușit să stabilizeze în final cursul EUR/CHF, care evoluează fără mare ampiitutlde în ultimii 2 ani, ușor peste pragul de 1.2.

E. Acordarea creditelor în CHF nu a influiențat variațiile cursului de schimb și nu au contribuit la aprecierea CHF

Susținerile reclamanților în sensul că acordarea creditelor în CHF ar fi contribuit la o destabilizare și mai accentuată a cursului de schimb RON/CHF sunt nefondate.

Valoarea maximă a portofoliului de împrumuturi în CHF a P. B. România a fost de aproximativ 900 milioane CHF (aproximativ 600 milioane EUR ia cursul de schimb 1.5000). Acest portofoliu a fost acordat pe parcusul unei perioade de 2 ani, fiind compus din credite de consum cu maturitate 10 ani, și credite ipotecare cu maturitate 30 de ani.

Conform statisticilor BNR, volumul tranzacțiilor de schimb valutar realizate de către participanții locali și clienții lor a avut o medie lunară de aproape 30 miliarde EUR (aprox 1.5 miliarde EUR pe zi) în 2007 și de aproape 39 miliarde (aprox 1.85 miliarde EUR pe zi) în 2008.

De asemenea, conform statisticilor Băncii Centrale a Elveției, tranzacțiile valutare ce includ CHF au avut în 2007 un volum zilnic de peste 100 miliarde USD echivalent.

Având în vedere că întregul portofoliu de credite în franci elvețieni al Băncii, acordat gradual pe o perioadă de 2 ani, nu se apropie nici măcar de media zilnică de tranzacționare a pieței locale, și nu reprezintă nici măcar 1% din media zilnică de tranzacționare raportată de către Banca Centrală a Elveției, influența creditelor în CHF acordate de P. B. România asupra cursului CHF/RON nu poate fi decât absolut neglijabilă, sau chiar nulă.

Sunt de asemenea eronate și susținerile privind existența unei pretinse influențe asupra cursului la nivel sistemic. Conform declarației dlui Viceguvernator BNR C. P., din data de 18.08.2011, ponderea creditelor în franci elvețieni în total credite contractate de către sectorul privat (persoane fizice și juridice ) la nivelul lui iunie 2011 era de 6.8%. Astfel, dintr-un total de 213 miliarde RON echivalent, total credit neguvernamental, 14.5 miliarde RON echivalent (aproximativ 4.15 miliarde CHF la un curs de 3.5000) aparțineau creditelor în CHF.

Chiar și considerând diferențele mari de curs de schimb, și posibilele rambursări și intrări în incapacitate de plată (creditele în CHF la nivel de 2011 sunt foarte probabil mai mici decât la nivel de sfârșit de 2008), totalul creditelor în CHF ia nivel de sistem, acordat pe parcursul mai multor ani, acoperă doar volumul pentru câteva zile de tranzacționare pe piața locală sau reprezintă un procent neglijabil din volum pieței internaționale a CHF.

Astfel, și la nivel sistemic, influenta acestor produse (credite în CHF) asupra cursului CHF/RON este nesemnificativă în comparație cu influența altor factori, în special cei externi.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr._, reclamanții solicită:

a) constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, indicate în Anexa 1 coloana „J" a cererii de chemare în judecată (care vizează restituirea creditului în aceeași valută în care a fost contractat, posibilitatea Băncii în cazul neplății ratei la scadență de a folosi disponibilul bănesc dintr-un alt cont al debitorilor pentru a achiziționa suma de franci elvețieni necesară plății ratei și perceperea unui comision de conversie în cazul convertirii creditului într-o altă valută);

b) obligarea Băncii la conversia creditelor în franci elvețieni („CHF") în lei la cursul de schimb valabil la data încheierii fiecărui contract de credit și emiterea unui nou grafic de rambursare conform acestei modificări, aferent fiecărui contract de credit (practic, înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutați de a restitui capitalul împrumutat, cu o obligație de a restitui o sumă în lei);

c) obligarea Băncii la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea acestei cereri, Reclamanții pretind că ar trebui angajată răspunderea civilă delictuală a Băncii deoarece aceasta:

a) nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior semnării contractelor de credit, încălcând astfel prevederile art. 970 C.civ.1864 (invocate ca fiind aplicabile chiar și în perioada precontractuală, deși textul face parte din capitolul 3 - Despre efectul convențiilor), art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Lege nr. 190/1999, art. 3 lit. b), art. 18, art. 19, art. 20 alin. (4) din OG nr, 21/1992 precum și art. 27 lit. b), art. 44, art. 45, art. 47 din Legea nr. 296/2004;

b) nu și-ar fi îndeplinit obligația de a nu pune în vânzare un produs financiar defectuos (toxic), încălcând astfel art. 17, art. 25, art. 27 dn Legea nr. 296/2004, art. 1 pct. 12, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c), art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992;

c) nu și-ar fi îndeplinit obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare,încălcând astfel art. 5 din Legea nr. 148/2000, art. 4 lit. b) și d), art. 6 din Legea nr. 148/2000 și atrăgând răspunderea Băncii conform art. 22 din Legea nr. 148/2000;

d) nu și-ar fiîndeplinit obligația de a nu introduce clauzeabuzive în contractele de credit, încălcând astfel art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și alin. (1) din Anexă la Legea nr. 193/2000;

Cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Se cuvine a fi precizat de la bun început că în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanții recunosc că creditele în CHF contractate au fost avantajoase la momentul contractării acestora și pentru o perioadă după aceea. Ca urmare, deși reclamanții nu admit explicit acest fapt, esența acestui litigiu ține de schimbarea circumstanțelor executării contractelor - deci de aplicarea teoriei impreviziunii în contracte și a remediilor disponibile, și nicidecum de existența vreunei cauze de nulitate precontractuale sau contemporane semnării contractelor.

VI. Aplicarea principiului neretroactivității legii

Cu titlu preliminar, obligațiile Băncii trebuie raportate la cadrul legal aplicabil la data semnării contractelor de credit și analizate din perspectiva acestor dispoziții legale. Or, în susținerea poziției lor, reclamanții invocă, cu precădere, acte normative, directive și recomandări adoptate după momentul încheierii contractelor de credit. Ar fi însă contrară legii o analiză a comportamentului și obligațiilor Băncii în funcție de acte normative ulterioare semnării acestor contracte, chiar dacă astfel de acte normative ar fi mai favorabile consumatorilor.

De asemenea, instanța nu poate efectua o analiză post factum. raportându-se la aspecte ce țin de executarea contractelor de credit din perspectiva modificărilor de curs valutar și a modificărilor legislative ulterioare, ci trebuie să se raporteze numai la contextul leaal și socio - economic în care au fost semnate contractele de credit. Ca urmare, în analizarea cererii de chemare în judecată instanța nu va ține cont de prevederile OUG nr. 50/2010, de cele ale Recomandării CERS 2011/1, de cele ale Regulamentului BNR nr. 11/2008 și de cele ale Rezoluției Parlamentului European din 18.11.2008. În acest sens, instanța va avea în vedere că prevederile OUG nr. 50/2010 (după modificarea acesteia prin legea de aprobare nr. 288/2010} nu sunt aplicabile contractelor de credit pe durată determinată în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare.

Prevederile art. 4¹ și urm. din Regulamentul BNR nr. 3/2007 (capitolul II¹ - Dispoziții privind practici de creditare sănătoase, introdus prin Regulamentul BNR 11/2008) nu sunt aplicabile marii majorități a contractelor de credit semnate de Reclamanți, căci acestea au intrat în vigoare numai în 19 august 2008, și oricum, Regulamentul BNR 3/2007 nu conține nicio dispoziție de natura celor invocate de reclamanți. Or, din cele 105 contracte de credit supuse analizei în prezentul dosar, numai unele au fost încheiate ulterior datei de 22.08.2008 - dată la care au intrat în vigoare modificările aduse prin Regulamentul nr. 11/2008. Oricum, Banca a avut o activitate de creditare prudențială față de toate dosarele de credit analizate, nu numai față de acestea.

Tot astfel, nici prevederile Directivei 2008/48 nu sunt aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a actelor de transpunere a acestei directive. Potrivit art. 30 alin. (1) din Directiva 2008/48 dispozițiile acesteia "nu se apiică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naționale de punere în aplicare". Soluția este logică, având în vedere că aceasta nu face parte din categoria actelor comunitare care au aplicabilitate directă în dreptul național, ci trebuie să fie transpusă. Cu titlu de excepție, particularii se pot prevala de dispozițiile unei directive doar atunci când aceasta nu a fost transpusă corect, sau nu a fost transpusă deloc deși termenul în care Statul Membru trebuia să adopte actul normativ de transpunere a expirat. Această situație nu este însă incidență în speță.

Situațiilor ivite anterior modificărilor legislative menționate nu le poate fi opus regimul juridic ulterior. În acest sens, încheierea contractelor de credit a avut loc în perioada 17.10._08.

În aceste condiții, pârâta a solicitat instanței să constate că:

a) în momentul încheierii contractului de către împrumutați, situația de fapt existentă corespundea întru totul prevederilor legale aplicabile, neexistând nicio obligație a băncilor de a include anumite prevederi obligatorii în conținutul contractelor de credit;

b) abia în 2011 BNR a transpus o parte dintre Recomandările CERS prin Regulamentul BNR nr. 24/2011, prin care se pune în sarcina împrumutătorilor obligația de a pune la dispoziția "persoanelor fizice care solicită acordarea unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute broșuri editate conținând avertizări cu privire la posibilitatea și consecințele creșterii costului creditului în cazul materializării riscului valutar, precum și recomandări asupra nivelului gradului de îndatorare acceptabil pentru diferitele categorii de clientelă" (art. 14) și obligația de schimb valutar (art. 15);

c) relevant este și faptul că, în căzui încălcării acestor obligații, sancțiunile aplicabile nu sunt în niciun caz nulitatea absolută a clauzelor care prevăd rambursarea creditului în valută în care a fost acordat (a se vedea art. 17 din Regulamentul nr. 24/2011); 

d) reglementarea ulterioară, expresă, a obligației de a include anumite mențiuni în cuprinsul contractelor de credit sau în materialele de prezentare a produselor de creditare (explicații cu privire la impactul economic al contractării unui credit în monedă străină în cazul neacoperirii naturale a riscului valutar prin realizarea veniturilor în moneda creditului) demonstrează inexistența unei astfel de obligații tacite, implicite, anterioare;

O interpretare contrară ar putea conduce la concluzia că Banca ar fi trebuit să se conformeze în anii 2007 - 2008 unor obligații intrate în vigoare abia ulterior, ia nivelul anilor 2010 - 2011. Or, o astfel de interpretare este, în mod evident, incorectă.

În acest context, reclamanții încearcă să suplinească lipsa unor temeiuri de drept și a unei argumentații juridice coerente în susținerea celor invocate printr-un exces de detalii relevante sau străine cauzei, utilizarea de stridente retorice, sofisme (argumentații ad misericordiam, apeluri la autoritate și generalizări pripite), precum și prezentarea cu titlu de adevăr absolut a unor considerații subiective de ordin economic. La acestea se adaugă doctrina franceză, jurisprudența croată, citate din Cicero și alte surse care nu constituie izvoare de drept în sistemul juridic românesc, într-un melanj menit să impresioneze, și să distragă atenția de la lipsa fundamentului juridic.

În speță există un număr de 151 de reclamanți, persoane fizice, fiecare dintre aceștia intrând în raporturi juridice separate cu banca, și având o situație de fapt distinctă, diferită de la caz la caz. Ca exemplu de generalizare defectuoasă, în acțiune sunt postulate o . afirmații cu privire la "încrederea totală" pe care un "consumator" generic o avea în instituțiile de credit în perioada 2007-2008 și la bagajul de informații dobândit de acesta în ultimii ani. Aceste afimații nu sunt dovedite, fiind postulate cu titiu de adevăr absolut și utilizate apoi ca premise în susținerea argumentației.

VII. Netemeinicia cererii de chemare în judecată. Argumentația în drept

A. Precizări preliminare. Banca nu poate răspunde pentru faptele altor bănci, nu există faptă ilicită

În preambulul cererii de chemare în judecată Reclamanții fac o prezentare a modalităților de promovare a creditelor în CHF în anii 2007 - 2008, cu referire la mai multe campanii de promovare a astfel de produse. Niciuna din aceste campanii publicitare nu aparține pârâtei. De altfel, niciuna din afirmațiile Reclamanților nu se referă în concret la pârâtă, deși se pretinde existența unui comportament ilicit al acesteia raportat la promovarea și comercializarea portofoliului de credite în CHF. Solicitarea pârâtei de precizare a temeiului de drept pentru fiecare capăt de cerere are în vedere inclusiv clarificarea limitelor învestirii instanței din perspectiva afirmațiilor Reclamanților privind pretinsa relevanță a campaniilor publicitare desfășurate de alte instituții bancare produselor de creditare în CHF.

Răspunderea civilă delictuală invocată în alte secțiuni ale cererii de chemare în judecată este personală, astfel că Banca nu poate răspunde pentru comportamentul altor bănci, ci numai pentru propriul comportament. Ca urmare, pârâta a solicitat instanței să excludă din analiza sa afirmații de tipul „consumatorii au fost induși în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituțiilor Bancare din perioada 2007 - 2008", eroare de care ar fi beneficiat „inclusiv instituțiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare dar pe care îi aveau în ofertă ", care ar fi format „un cartel, o înțelegere profund ilicită, prin care au convenit să își folosească în comun resursele pentru a induce în conștiința consumatorilor „beneficiile“ și „avantajele" creditelor în CHF căci comportamentul altor bănci nu poate face obiectul prezentului litigiu.

Potrivit regulii actori incumbit probatio, Reclamanții sunt cei care trebuie să demonstreze întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, vinovăție, raport de cauzalitate și existența unui prejudiciu. Dacă se susțin în continuare afirmațiile privind existența unui cartel, pârâta a arătat, în primul rând, că acestea sunt nefondate/nedovedite, sunt simple speculații menite să impresioneze instanța, și în al doilea rând, că instanța investită cu soluționarea prezentei cauze nu are competența de a verifica existența unei pretinse înțelegeri anticoncurențiale.

În acest context, o astfel de acuzație extrem de gravă (formarea unui cartel de către instituțiile de credit, inclusiv pârâta) - faptă prevăzută de art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996 - nu are suport în realitatea factuală, neexistând vreo decizie a Consiliului Concurenței sau vreo investigație în curs privind existența unei înțelegeri a băncilor în sensul celor susținute de Reclamanți.

În contextul în care deciziile Consiliului Concurentei și informațiile despre investigațiile declanșate de acesta sunt publice, devine evidentă reaua-credintță a Reclamanților, care impută pârâtei fapte neadevărate, extrem de grave, ce constituie ulterior premisele argumentației. Este de neconceput un astfel de cartel al băncilor, despre care nicio autoritate în domeniul concurentei nu a fost sesizată în ultimii 7 ani, însă pe a cărui existență (afirmată, însă nu dovedită de Reclamanți) instanța este solicitată să își întemeieze o eventuală decizie. Mai mult, chiar Reclamanții par să renunțe la teoria „cartelului"" când aceasta nu le mai servește propriilor interese, invocând în schimb existența „concurenței acerbe între bănci" în justificarea altor susțineri.

Se impun a fi de asemenea respinse afirmațiile lipsite de fundament ale Reclamanților în sensul că produsele de creditare în CHF ar fi fost monetízate ca unică opțiune pentru obținerea unui credit în monedă străină și că ar fi fost promovate de o manieră cert înșelătoare. În concret, așa cum reiese din secțiunea IV.A. supra, privind tipurile de credite oferite de Bancă, precum și din însăși Anexa 8 depusă de Reclamanți - copii ale unor pliante de prezentare a creditelor oferite de Bancă - categoriile de credit oferite erau prezentate în aceeași manieră, în mod egal, indiferent de monedă, cu indicarea condițiilor specifice de accesare pentru fiecare și a altor informații relevante. De asemenea, din cuprinsul înscrisurilor depuse în Anexa 8 la cererea de chemare în judecată reiese și disponibilitatea Băncii de a oferi informații suplimentare în legătură cu orice produs de creditare, printr-o varietate de mijloace.

Așadar, comportamentul altor instituții bancare și modul în care acestea au promovat creditele în CHF nu are relevanță pentru soluționarea prezentului litigiu, fiind relevant numai comportamentul pârâtei. Or, Banca a avut un comportament transparent și de bună credință față de consumatorii săi. Alegerea consumatorilor privind un tip de credit sau altul a fost ghidată de criterii de apreciere proprii, și a fost influențată de diverși factori, printre care și cei prezentați în secțiunea IV.B supra.

B. Obligațiile de informare, consiliere și avertizare au fost îndeplinite de bancă

B.1. Reglementarea legală a obligației de informare și de consiliere aplicabilă la momentul semnării contractelor de credit

Pentru soluționarea cererii de chemare în judecată sunt relevante numai prevederile legale prin care sunt stipulate obligații concrete de informare în sarcina Băncii. Față de prevederile legale invocate de Reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată sunt necesare următoarele observații:

a) Sursele indicate de Reclamanți (art. 970 C.Gv.1864 și interpretarea acestuia în doctrină), nu vizează informarea cu privire la riscul valutar. Mai mult, art. 970 CCiv.1864 vizează executarea contractului, și nu privește momentul anterior încheierii acestuia. În plus, Reclamanții înșiși admit că răspunderea Băncii e una de natură civilă delictuală, fapt în evidentă contradicție cu invocarea prevederilor care reglementează executarea cu bună-credință a contractelor (art. 970 C.Civ. 1864).

b) Legea nr. 289/2004 se aplică numai creditelor de consum, deci exclude în mod expres din aria sa de aplicare creditele ipotecare și pentru investiții imobiliare [art. 3 alin. (1) lit. a)], creditele cu valori mai mari de 20.000 credite ipotecare, de investiții imobiliare sau destinate renovării unei proprietăți imobiliare [art. 3 alin. (1) lit I)] și nu prevede obligația de informare cu privire la riscul valutar. Prevederile Leaii nr. 190/1999 se aplică numai creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare și nu impun obligația de informare cu privire la riscul valutar, iar dispozițiile art. 8 din acest act normativ au fost respectate, așa cum reiese din cuprinsul contractelor de credit ipotecar supuse analizei, clauza 9.12 din contractele de credit ipotecar, asumată de Reclamanți;

c) Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și Legea nr. 296/2004 prevăd obligații generale de informare a consumatorilor, care privesc în esență caracteristicile esențiale ale produselor și nu prevăd obligația de informare cu privire la riscul valutar;

d) Contrar susținerilor Reclamanților, la momentul acordării creditelor bancare (în perioada 2007-2008), Banca nu avea nicio obligație legală de a informa consumatorii cu privire la consecințele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variațiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor și moneda creditului.

În acest context, articolul 47 din Legea nr. 296/2004 la care fac referire Reclamanții pentru susținerea tezei potrivit căreia Banca avea obligația legală de a informa consumatorii cu privire la riscul valutar, are în vedere riscurile generate de „bunuri", adică de obiecte fizice achiziționate;

De altfel, normele generale invocate de Reclamanți în domeniul protecției drepturilor consumatorilor au în vedere analiza noțiunii de „risc" în conexiune cu bunuri achiziționate și cu protejarea sănătății și integrității personale a consumatorilor; simpla omonimie între această noțiune și cea folosită în domeniul financiar - bancar, de „risc valutar" nu înseamnă că art. 47 din Legea nr. 296/2004 și prevederile similare se aplică seriviciilor, în primul rând, și serviciilor financiare, în speță analizei contractelor de credit, în al doilea rând. Aceste noțiuni au arii de acoperire distincte: risc pentru sănătate și integritate corporală, respectiv riscul variației cursului de schimb.

Oricum, Banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a consumatorilor anterior încheierii contractelor de credit, aplicabile la momentul la care au fost acordate creditele pentru Reclamanți, așa cum rezultă din:

a) prevederile Normelor interne aplicate de Bancă pentru fiecare produs de creditare (a se vedea Anexa 5);

b) toate Contractele de credit semnate - în care „Împrumutatul confirmă faptul că Banca i-a furnizat o copie a prezentului Contract cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării“ (a se vedea penultima frază a tuturor contractelor de credit) și în care „împrumutatul confirmă că Banca i-a pus la dispoziție o ofertă scrisă cuprinzând toate condițiile prezentului contract, oferta având un termen de valabilitate mai mare de 10 zile (clauza 9.12 din contractele de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, asumată de Reclamanți). Mai mult, potrivit prevederilor art. 9.1 din contractele de împrumut pentru nevoi personale, Reclamanții recunoșteau că înainte de încheierea contractelor de credit, le-au fost aduse la cunoștință de către Bancă: (i) contractele de împrumut pe care le oferea bancă: tipul contractelor: avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și (îi) informații exacte și complete privind încheierea contractului de credit;

c) proba testimonială și interogatoriul a căror administrare pârâta o solicită în vederea îndeplinirii acestor obligații, printre alte aspecte.

În ceea ce privește argumentarea de către Reclamanți a existenței pretinselor obligații de consiliere și de avertizare (asupra riscului valutar), deciziile Curții de casație franceze nu au nicio înrâurire asupra speței dedusă judecății și nici nu au vreo relevanță pentru judecătorul român, întrucât nu constituie un izvor de drept.

În ceea ce privește solicitarea de informații de către Bancă cu privire la situația patrimonială a reclamanților, în prealabil acordării fiecărui credit, aceasta era obligatorie pentru Bancă în temeiul legii și necesară pentru a evalua riscul de nerambursare i.e., neîndeplinire a obligației principate a împrumutatului decurgând din contract. La rândul său, Banca și-a îndeplinit obligația esențială decurgând din contract (punerea la dispoziție a sumei împrumutate chiar la momentul încheierii contractului, neexistând vreun risc pentru reclamanți decurgând din insuficienta informare care ar fi periclitat îndeplinirea obligației Băncii). Mai mult, solicitarea de către Bancă de informații referitoare la bonitatea reclamanților nu năștea vreo obligație corelativă, constând în obligația Băncii de a informa Reclamanții cu privire la consecințele asumării riscului valutar, după cum în mod greșit reclamanții sugerează. În final, majoritatea temeiurilor invocate de reclamanți în susținerea pct. 2.1. și 2.2. din cererea de chemare îri judecată nu constituie izvoare de drept, aceștia apelând mai degrabă la argumentul apelului la autoritate și nu la temeiuri de drept care ar fi apte să confirme justețea poziției procesuale a acestora.

B.2. Înțelegerea riscurilor presupuse de semnarea unul contract de credit de către consumatori

Pentru a aprecia și mai bine asupra întinderii obligațiilor precontractuale de informare puse în sarcina unui profesionist este extrem de relevant gradul de înțelegere și de identificare a informațiilor de către partea protejată. Este cert că un consumator profan va avea nevoie de un grad mai intens de protecție, pe când față de unul mai informat și obligațiile profesionistului vor trebui apreciate ca fiind mai flexibile. De asemenea, este esențial pentru aprecierea îndeplinirii obligațiilor profesionistului standardul consumatorului luat în considerare în jurisprudența CJUE: „un consumator mediu, normai informat și suficient de atent și de avizat“ .

Invocarea unei totale ignoranțe a reclamanților (un număr semnificativ din cei 151 de reclamanți în cauză având studii superioare, unii chiar în domeniul economic sau juridic) în ceea ce privește moneda în care au contractat un credit pe o perioadă îndelungată nu poate fi reținută de către instanță, în condițiile unei epoci în care accesul la informație (ex. internet) este atât de facil; la fel de bine s-ar putea pretinde că acești consumatori, la achiziția unui produs de folosință îndelungată (ex. un automobil care nu este fabricat în România) nu s-ar interesa de niciuna dintre performanțele sau caracteristicile tehnice acestuia.

În altă ordine de idei, consumatorul „profan" este cel protejat prin obligațiile precontractuale ale co-contractantului său privind informarea și subsecvent consilierea. În măsura în care consumatorul este în măsură să cunoască, în afara îndeplinirii acestei obligații, riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligația nu își mai găsește justificarea. Practic, existența obligației de consiliere în sarcina creditorului este condiționată de lipsa de informații și de competențe a consumatorului în gestionarea utilă a propriilor interese prin încheierea contractului de credit de consum.

Or, din analiza dosarelor de creditare ale Reclamanților se constată că aceștia nu pot fi considerați consumatori profani, raportat la profesia acestora, la domeniul în care activează sau la numeroasele informații și referiri publice, din perioada 2007-2008, la creditele bancare și la impactul fluctuațiilor de cursul valutar asupra acestora.

Astfel, din cererile de creditare și adeverințele de venit atașate ca Anexa 21 rezultă că 58% din Reclamanți au studii universitare și postuniversitare, ceea ce le asigură un nivel ridicat de informare și înțelegere. În plus, pe lângă pregătirea profesională, aceștia au acces la informații economice pe o bază constantă, constând în știri și programe cu conținut economic, alte mijloace de informare în masă, inclusiv acces la internet (foarte facil în mediul urban din care fac parte Reclamanții).

Mai mult, din informațiile rezultate din Anexa 21 rezultă că aproximativ 25% din reclamanți aveau profesii de tip avocat, șef serviciu juridic, contabil, director economic, inspectori ai Direcțiilor Generale a Finanțelor Publice, sau făceau parte din top managementul unor societăți comerciale.

Ca urmare, Reclamanții sunt pe de o parte persoane cu studii superioare, cu un grad suficient de adecvat al culturii economice, și pe de altă parte o un sfert din aceștia activează în profesii juridice și economice. Față de aceste aspecte și față de împrejurarea că regula restituirii împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat și existența riscului variației cursului de schimb sunt informații care au fost aduse la cunoștința Reclamanaților, instanța națională, în acord cu jurisprudența CJUE, va trebui să constate că:

a) Banca nu a înserat în contract o clauză cu un grad ridicat de tehnicitate și care să necesite cunoștințe speciale pentru a fi înțeleasă, ci a concretizat în contract o prevedere a Codului civil;

b) împrumutații puteau să evalueze de la bun început consecințele economice ale semnării contractelor de credit și să înțeleagă că restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă și deci suportarea costurilor generate de variația cursului de schimb.

Probele ce vor fi administrate în dosar vor dovedi că informarea oferită de Bancă în perioada precontractuală a fost una corectă, legală, completă raportat la caracteristicile produselor de creditare oferite și ia elementele esențiale ale acestora, cuprinzând informații privind consecințele economice ale semnării Contractelor de credit. Pe lângă explicațiile oferite de Serviciul Clienți conform normelor interne ale Băncii, prezentările fiecărui produs de creditare (cuprinzând toate informațiile relevante pentru ca un consumator să poată compara diversele produse și să poată alege în cunoștință de cauză) erau afișate la sediile sucursalelor și agențiilor Băncii.

De asemenea, așa cum reiese din Contractele de credit, cu suficient timp înainte de semnarea contractelor de credit împrumutaților le-a fost pusă la dispoziție o ofertă cuprinzând caracteristicile produsului de creditare dorit de aceștia, personalizat în funcție de veniturile acestora și de celelalte caracteristici dorite, sau o copie a contractului de credit astfel încât aceștia să poată face o alegere informată.

Din argumentele mai sus prezentate rezultă că Banca și-a îndeplinit obligațiile legale de informare și a avut pe tot parcursul relațiilor cu împrumutații un comportament transparent și de bună credință.

C. Banca nu a comercializat servicii financiare defectuoase

Reclamanții argumentează existența unui pretins caracter „toxic" al Clauzelor contestate prin raportare la jurisprudență străină, la norme și recomandări emise în alte state (oricum ulterior perioadei relevante 2007-2008) - și care nu sunt deci aplicabile în speță, dar și prin raportare la prevederile Legii nr. 296/2004 și ale OG nr. 21/1992.

Cu toate acestea, existența unor servicii financiare defectuoase ar fi putut fi reținută în situația în care acestea nu ar fi fost conforme contractului încheiat între părți. Or, în cazul concret dedus judecății. Banca a prestat exact serviciul agreat cu Reclamanții: acordarea unor facilități de credit cu reglementarea modului în care sumele împrumutate urmau a fi restituite.

Astfel, contrar afirmațiilor Reclamanților potrivit cărora „acordarea produsului de creditare în CHF reprezenta o practică comercială incorectă", acordarea de credite în CHF era perfect legală și permisă de legislația în vigoare.

Pentru acordarea acestei facilități Banca a oferit reclamanților toate informațiile legale, relevante și informații suplimentare solicitate de aceștia. De asemenea, Reclamanții au beneficiat de un termen de reflecție rezonabil, pentru a putea compara mai multe produse bancare, dacă era cazul, și pentru a analiza în funcție de nevoile și de veniturile acestora condițiile de creditare oferite de Bancă.

D. fiind faptul că obligația împrumutaților de a restitui împrumutul în aceeași monedă în care a fost acordat era o obligație firească într-un contract de împrumut, și că aceasta a fost expres stipulată de la bun început, nu se poate reține că Banca ar fi încălcat o obligație de a aduce la cunoștința Reclamanților un risc bancar suportat sau de a nu le vinde un astfel de produs.

Prin esența ei activitatea de creditare este o activitate riscantă, atât pentru instituția bancară cât și pentru împrumutat. Ca urmare, la momentul contractării unui credit atât consumatorul cât și banca își asumă riscurile aferente acestei activități. Aceste riscuri sunt firești în contractele de credit și sunt înțelese de părțile participante la contract și sunt considerate acceptabile atunci când nu depind exclusiv de voința uneia dintre părți.

Or, în cazul concret dedus judecății nu se poate susține că Banca ar fi vândut un serviciu financiar mai riscant decât era normal, căci caracteristicile economice esențiale ale produsului de creditare în CHF se înscriau în limitele normale, prudențiale și, în ultimă instanță, legale ale activității bancare.

Ca urmare, atâta vreme cât Banca și-a îndeplinit obligațiile de informare prevăzute de legislația în vigoare la momentul semnării contractelor de credit, și nu a putut exercita vreun control asupra cursului de schimb valutar aplicabil CHF, rezultă că și aceste susțineri ale Reclamanților sunt neîntemeiate.

D. Banca nu a utilizat practici comerciale înșelătoare

Susținerea reclamanților că la promovarea produselor de creditare oferite de Bancă în CHF ar fi fost încălcate art. 5 din Legea nr. 148/2000, art. 4 lit. b) și d), art. 6 din Legea nr. 148/2000 sunt neîntemeiate. Ca urmare, nu există nici un temei pentru atragerea răspunderii materiale, civile, contravenționale sau penale a Băncii.

Așa cum rezultă din descrierea modului de promovare a categoriilor de credite oferite de Bancă, din descrierea acestora atașată ca Anexa 4, precum și din copiile pliantelor de prezentare depuse de reclamanți în Anexa nr. 8 a cererii de chemare în judecată, produsele de creditare au fost prezentate publicului în mod uniform, pe categorii de produse, nu pe categorii de monede în care acestea erau oferite. Tipurile de credit disponibile în monedă națională și străină au fost promovate în mod egal, fără ca Banca să încerce să impună unul în detrimentul altora.

Ca orice comerciant, Banca a utilizat mai multe mijloace de promovare a produselor sale, însă publicitatea efectuată s-a încadrat strict în prevederile legale. Ca dovadă, Banca nu a fost sancționată de Consiliul Național al Audiovizualului pentru vreo campanie publicitară și nici nu a existat vreodată vreo sesizare în acest sens. Împrejurarea că o altă bancă a fost sancționată pentru desfășurarea unei campanii publicitare în neconcordanță cu Legea nr. 148/2000 nu se poate reflecta negativ asupra subscrisei și nici nu poate justifica admiterea cererii Reclamanților.

Variațiile existente Între condițiile financiare aplicabile acestor produse - de exemplu variațiile între ratele dobânzilor - sunt justificate din punct de vedere economic, așa cum rezultă din secțiunea IV.B.2 supra. Ca urmare, existau motive economice valide pentru care era posibil ca un credit în CHF să fie apreciat de consumator mai potrivit pentru satisfacerea nevoilor sale decât un credit într-o altă monedă. Acest lucru era cu atât mai adevărat pentru creditele de refinanțare, în cazul cărora cu siguranță consumatorul a analizat cu atenție sporită ofeta de creditare și a comparat-o cu condițiile de rambursare a creditului său actual, pentru a decide că este mai avantajos să obțină un credit de refinanțare în CHF, chiar suportând comisioanele de schimb valutar pentru stingerea unui credit în altă monedă.

Așadar, alegerea de către împrumutați a unor credite în CHF nu s-a datorat cu siguranță unei pretinse publicități înșelătoare sau subliminale desfășurate de subscrisa, ci altor considerente, de ordin economic, luate în considerare în mod diferit de fiecare consumator în parte,

E. Clauzele contestate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv

E.1. Reglementarea legală comunitară și națională a noțiunii de „clauză abuzivă"

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.

Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc două condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii:

a) clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; și

b) prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Suplimentar, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.“

Totodată, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv ai clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat ai prețului sau remunerapei, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod ciar și inteligibil”.

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

D. prevederile Legii nr. 193/2000 (și cele ale Directivei 93/13/CEE) stabilesc condițiile în care o clauză are sau nu un caracter abuziv (și nidecum prevederi din alte acte normative precum cele invocate de Reclamanți în susținerea pct, 2.1., 2.2., 3.1, 3.2, 4.1 și 4.2 din cererea de chemare în judecată).

Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa o clauză că fiind abuzivă, aceasta trebuie (i) să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată, (îi) să fie excesivă și (iii) să nu se refere ia obiectul sau prețul contractului.

Or, în prezenta cauză, Clauzele contestate (referitoare la acordarea creditelor în CHF și perceperea ratelor în monedă în care au fost acordate creditele) nu au un caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest context, nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate fi abuzivă, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă împrumutată în moneda împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumită perioadă. Apare necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectivă emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului. Schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar dacă ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia să se retragă din obligațiile de rambursare a împrumutului în moneda contractată și de plată a costurilor banilor împrumutați. Sumele de bani sunt bunuri de gen iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

E.2. Obiectul principal al contractului de credit, inaplicabllitatea deciziei pronunțate de OUE în cauza C-26/13

Doctrina românească este unanimă în a considera că, în cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un dublu obiect: lucrul împrumutat ("capitalul") și dobânda, împrumutatului incumbându-i atât sarcina de restituire a capitalului, cât și a dobânzii. Referitor la lucrul împrumutat, doctrina a statuat că “în cazul împrumutului în bani, la scadențăa trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor (principiul nominalismului monetar consacrat de art. 15/8 C.Civ, 1864), cu excepția cazuiui când prin acte normative speciale se dispune altfel."

Or, clauzele contestate reglementează tocmai obiectul principal al contractelor de credit (restituirea capitalului de către împrumutați), iar nu un comision sau un cost suplimentar care să fie adiacent obligației principale a împrumutaților.

Prin urmare, Clauzele contestate nu pot face obiectul analizei, din perspectiva Legii nr. 193/2000 (a constatării unui pretins caracter abuziv ai Clauzelor contestate).

Argumentul reclamanților în sensul că riscul valutar nu ar fi inclus în obiectul contractului, sprijinindu-se de concluziile avocatului general în cauza C-26/13, este nefondat.

În cauza de față, Piraues B. România a acordat întotdeauna Reclamanților o sumă în CHF, transferând această sumă de CHF în contul deschis pe numele acestora în CHF, iar contractual au stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 și 1584 C.Civ 1864.

Pârâta efectuează operațiuni de schimb valutar pentru reclamanți doar în două situații: (a) dacă împrumutatul dorea să facă o plată către un terț în altă monedă decât CHF, caz în care la cererea expresă a reclamantului efectua o operațiune de schimb valutar și (b) în cazul în care la scadența unei rate, reclamantul nu plătea rata lunară, situație în care avea dreptul de a debita orice cont al reclamantului, inclusiv un cont cu disponibilități în altă monedă decât CHF, caz în care realiza o operațiune de schimb valutar. În ambele situații avea loc o operațiune efectivă de schimb valutar, iar realizarea acesteia era sub controlul reclamantului împrumutat.

Prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C 26-13, s-a stabilit că diferența de curs valutar implicată în derularea contractului băncii maghiare cu reclamanții Kasler nu este parte a „obiectului principal ai contractului" decât în cazul în care instanța maghiară ar constata că respectiva clauză stabilește o obligație esențială a contractului părților care îl caracterizează. Cursul normal al procedurii va fi următorul: dacă instanța națională va stabili că în sine această clauză instituie o obligație esențială a contractului, atunci clauza nu mai poate fi supusă controlului judecătoresc sub aspectul existenței sau inexistenței caracterului abuziv, iar dacă dimpotrivă stabilește, pe baza probatoriului concret, că acestă clauză nu determină o prestație esențială, atunci se va proceda în fața instanței naționale la verificarea caracterului abuziv,

Curtea de Justiție nu a pronunțat o soluție speței deduse judecății în sensul stabilirii caracterului abuziv al clauzei înseși, și de altfel nici nu putea, căci nu intră în sfera sa de competență, ci doar a dat o interpretare cu privire la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, urmând că instanța națională să aplice în concret această interpretare cauzei cu care a fost învestită. După reluarea judecății cauzei, instanța maghiară va aprecia, având în vedere redactarea concretă a cauzei, dacă respectivii consumatori și-au exprimat un consimțământ neechivoc în baza unei clauze clare și inteligibile de a suporta în mod justificat un serviciu de conversiune monetară (diferența dintre cursul de cumpărare și cel de vânzare).

Prin urmare, cele două situații nefiind identice, nu suportă o paralelă justificată. În concluzie, trimiterile reclamanților la concluziile avocatului general din cauza C 26-13 sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea prezentei cauze.

E.3. Riscul valutar - parte a prețului contractului. Consecința este imposibilitatea analizării Clauzelor contestate din perspectiva caracterului lor pretins abuziv

E.3.1. Excluderea de la cercetarea caracterului pretins abuziv al clauzelor reclamate trebuie analizată din perspective art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE. Aplicabilitatea principiului „efectul direct" al acestei dispoziții legale

1.Considerații generale cu privire la efectul directivelor în dreptul național

Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex- artîcolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire ia rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele

Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE") a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale.

O altă componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudența CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul indirect al directivelor). Acest principiu impune că dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora.

În cauze ulterioare precum Marteasing SA c La Comercial Internacionale de Alimentación SA C-106/89 CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasă impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private.

Astfel, par. 8 al textului hotărârii spune foarte clar:"în aplicarea dreptului național, indiferent dacă este vorba de prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată să îi interpreteze trebuie să facă aceasta, în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă".

Transpunerea ambiguă a directivei 93/13/CEE în dreptul național prin legea nr. 193/2000 echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia.

Pârâta a considerat relevantă, pentru situația din speță, hotărârea CJUE din cauza C- 144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor [...] urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuzivai clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil." Mai mult, în cauza C- 365/93 Comisia c G. [1995] ECR I-499, paragraful 9, CJUE reține că „este esențial că dreptul național să garanteze că autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directivă, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și dară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale. [...]”

În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei. În această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului directivei.

Din analiza comparativă a două prevederi normative, Directiva 93/13/CEE și Legea nr. 193/2000, se observă că nici obiectul contractului și nici prețul unui serviciu nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate: [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze.

Prin urmare, clauzele referitoare ia restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat reglementează obligația esențiala a imprumutatuiui, ținând de obiectul principal al contractului (acordarea capitalului).

Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99). prin care CJUE a statuat că „neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei - par. 22. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivoc făptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legisiativ-normativ, cât și la cel judiciar.

Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. (2) nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în România nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului într-o manieră improprie, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului. De asemenea, prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Supremă de Justiție a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect“. În consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, atât obiectul contractului, cât și prețul legal datorat de Reclamanți este cel stabilit inițial prin consensul părților.

În cauza de față, redactarea clauzelor din contractele de credit ale Băncii referitoare la obligația de restituire a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritare atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Așadar, rambursarea în CHF a sumei împrumutate în aceeași monedă (implicând inerent riscul valutar) corespunde obiectului principal al contractelor de credit. Din acest motiv, pârâta a solicitat instanței să ia în considerare prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului cu privire la un pretins caracter abuziv, acele clauze care se referă la restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat.

În subsidiar, riscul valutar face parte din prețul contractului, fiind parte a obiectului principal al contractului

În subsidiar, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marjă de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rață dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Astfel cum a subliniat anterior (în secțiunea IV.C), riscul bancar (cu multitudinea sa de componente) este un element de care pârâta este obligată să țină cont și care influențează decisiv veniturile băncii.

Riscul valutar este un element inerent prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și monedă în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului. Mai mult, acest risc valutar este automat inclus în obiectul contractului.

Tocmai de aceea, prin art. 4 alin. {2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul comunitar a reglementat excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate, reținând că: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat ai prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

În plus, trebuie luate în considerare mai multe aspecte din care rezultă fără niciun dubiu netemeinicia solicitării de constatare a nulității absolute a clauzelor cu privire la restituirea creditului în aceeași valută în care a fost acordat:

a) Convenția de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către subscrisa a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convenției de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă; mai mult, caracterul aleatoriu sau comutativ al unui contract se analizează în raport de data semnării contractului. Or, din această perspectivă este cert că Bancă și Reclamanții au semnat contracte comutative. Elementul modificării sarcinilor pecuniare suferite de fiecare dintre părți în executarea acestor contracte nu este de natură a înlătura caracterul lor comutativ; 

b) Prevederea obligației de restituire a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, cu efectul suportării riscului valutar de către client, este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convenției de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. De altfel, aceasta este o obligație normală în cazul oricărui contract de împrumut, reflectând principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 și 1584 C.Civ. 1864, potrivit căruia împrumutatul trebuie să restituie bunuri de aceeași natură și aceeași calitate cu cele împrumutate, fiind ținut să restituie exact suma împrumutată;

c) Posibilitatea existenței unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să genereze o majorare sau diminuare a valorii ratei în monedă națională era de la sine înțeleasă și a fost prevăzută și acceptată de ambele părți la momentul semnării contractului de credit ca fiind o situație care excedea controlului Băncii, care nu putea controla cursul de schimb;

d) în plus, există posibilitatea ca acest curs să varieze și în sensul aprecierii leului față de CHF, situație care ar fi convenit împrumutaților și față de care nu ar fi avut obiecții raportat la faptul că variația potențială a cursului de schimb nu le-ar fi fost explicată;

În consecință, suportarea riscului de schimb valutar (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cciv. 1864, conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretulul-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și implicit solvabilitatea și stabilitatea sa. Modificarea contractelor de credit în sensul solicitat de Reclamanți nu ar avea niciun temei legal (fiind contrara art. 969 și art. 1100 C.Civ. 1864) și, în plus, ar avea consecințe extrem de grave asupra situației financiare a Băncii. 

E.3.2. Clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc.

Clauzele contestate îndeplinesc această cerință deoarece:

a) Sunt formulate clar fi inteligibil din punct de vedere gramatical;

b) Pentru înțelegerea acestora un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestei clauze asupra obligțiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut;

c) În esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani, stipulate în Codul civil 1865, și a căror necunoaștere și neînțelegere Reclamanții nu o pot invoca;

d) Așa cum a arătat în secțiunea privind prezentarea situației de fapt acordarea unui credit în monedă străină este legală, iar obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care a fost primită este o obligație firească a oricărui împrumutat;

e) În acest context, explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției cursului de schimb valutar nu erau necesare pentru ca Reclamanții să înțeleagă conținutul acestei clauze inclusiv din punct de vedere economic. Variația cursului de schimb nu putea fi controlată de Bancă, astfel că aceasta nu ar fi putut fi obligată să ofere împrumutaților previziuni cu privire la evoluția acesteia, când nici măcar instituțiile bancare centrale române și elvețiene nu au putut face astfel de previzuni, așa cum a arătat supra. Mai mult, raportat la nivelul studiilor împrumutaților, majoritatea a acestora având studii superioare, și raportat la faptul că un sfert dintre împrumutați au profesii legale sau economice, este cert că aceste Clauze îndeplinesc cerința de a fi redactate clar și inteligibil și deci de a nu putea fi controlate din perspectiva caracterului abuziv. În acest sens, potrivit art. 13, 14 din contractele de împrumut, împrumutații recunosc că au înțeles pe deplin conținutul clauzelor contractelor.

F. Clauzele contestate nu au caracter abuziv

F.1. Condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul

În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv."

Or, în speță, pe de o parte, anterior încheierii contractelor de credit, împrumutații au avut posibilitatea reală de a influența natura Clauzelor contestate, iar pe de altă parte, Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație (art. 1584 C.civ. 1864) potrivit căreia principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate. Se vor avea în vedere și dispozițiile art. 1100 CCiv. 1864 potrivit cărora creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât cel care i se datorează.

În acest context, simplul fapt că Banca a propus o clauză care reflectă regulă general aplicabilă în dreptul român în materia împrumutului, nu poate fi reținut drept lipsă a negocierii.

Utilizarea unui contract preformulat nu e suficientă pentru a considera că natura Clauzelor contestate nu putea fi influențată de împrumutați.

În final, Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

F.2. Condiția clauzei contrare bunei-credințe, care să creeze un un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților

F.2.1. Precizări preliminare

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj că urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtei trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate ia încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii-remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual.

De asemenea, instanța trebuie să analizeze bună credință și echilibrul contractual în funcție de situația concretă de ia momentul încheierii fiecărui contract de credit, iar nu în funcție de evoluția ulterioară a pieței și de modificarea circumstanțelor existente la momentul contractării, căci numai raportat la acest context se poate analiza existența unei clauze pretins abuzive. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, intrăm pe tărâmul impreviziunii în contracte.

F.2.2. Criteriul bunei-credințe

Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ. 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4 - 7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

F.2.3. Criteriul echilibrului contractual

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de ia data încheierii contractului.

Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.

F.3. Clauzele contestate nu sunt clauze abuzive

F.3.1. Clauzele contractului au fost negociate

Încheierea Contractelor de credit a fost precedată de următoarele etape:

a) analiza ofertei complete de creditare pe care Banca o punea la dispoziția persoanelor interesate la acel moment; produsele de creditare erau suficient de variate și detaliat descrise încât persoana interesată să poată alege, pe baza unor considerente de oportunitate proprii, varianta cea mai avantajoasă. Prin urmare, Banca nu impunea un anumit produs de creditare, ci acesta a fost selectat de către persoana interesată din întreaga ofertă a băncii. De asemenea, așa cum a arătat anterior (secțiunea IV.A.2) între împrumutați și ofițerii de credit aveau loc întâlniri pentru a discuta orice aspecte ale ofertei de creditare a Băncii pentru a putea decide în cunoștință de cauză asupra produsului de creditare cel mai potrivit pentru nevoile acestora;

b) completarea cererilor de creditare, în cuprinsul acestora persoanele interesate optând pentru unul dintre produsele de creditare care, potrivit analizei proprii, corespundea intereselor și disponibilităților financiare; selectarea unui anumit tip de produs de creditare precum și a tipului de dobândă aplicabil pe durata de derulare a contractului de credit a aparținut exclusiv împrumutatului;

c) analizareacondițiilor generale aplicabile contractelor de credit, în cuprinsul acestora fiind detaliat descrise atât consecințele și condițiile specifice fiecărui tip de dobândă, cât și modalitatea de variație a dobânzii;

d) particularizarea condițiilor de creditare selectate de către împrumutați în cadrul condițiilor particulare. Această etapă finală presupunea semnarea contractului de credit cu indicarea exactă a condițiilor de creditare compatibile cu situația financiară și opțiunile exprimate de către persoana fizică interesată.

e) O situațieaparte este cazul refinanțării unor contracte de credit anterioare. În această situație, consumatorul care avea în derulare un contract de credit acordat în EUR sau LEI a decis că este mai convenabil pentru acesta să angajeze un nou credit în CHF care implică suportarea unor dobânzi mai mici; în această situație, este cert că împrumutatul a fost în cunoștință de cauză de regimul diferit al celor două tipuri de credite și l-a preferat pe cel în CHF.

Raportat la documentele și etapele anterior expuse se impun următoarele concluzii:

a) Banca a oferit același produs de creditare atât în EUR cât și în CHF, alegerea uneia dintre ceie două opțiuni revenind consumatorului, în funcție de criterii de oportunitate proprii;

b) În cazul concret, Reclamanții au optat pentru un produs de creditare în CHF, cu dobândă variabilă; opțiunile acestora au fost liber exprimate, banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere; existența unor produse de creditare predifinite nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de produs de creditare și nici nu poate conduce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului.

F.32. Clauzele contestate de Reclamanți respectă cerința bunei credințe, și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ ai unei părți contactante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților (de exemplu: profitul obținut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant/profesionist este profitul.

Din natura contractelor de credit, rezultă obligațiile esențiale ale părților:

a) Obligația Băncii: de a pune la dispoziția împrumutaților suma solicitată în CHF;

b) Obligația împrumutaților: de a restitui suma împrumutataă (capitalul) în aceeași monedă în care a fost contratată și de a plăti dobândă.

Aceste obligații sunt în deplină concordanță cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, neputându-se reține faptul că Redamanții-consumatori au fost plasați “într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare" .

Astfel, în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară în monedă în care au fost acordate creditele, comisionul de acordare și cei de restructurare/reeșalonare. Pârâta și-a asumat și ulterior și-a îndeplinit obligația de acordare a împrumuturilor în moneda și în cuantumul solicitat de împrumutați.

În ceea ce privește riscul contractului decurgând din variația cursului valutar CHF/RON, acesta privește ambele părți contractante.

Mai mult, este total eronată afirmația Reclamanților potrivit căreia "dezechilibrul semnificativ a fost indus prin raportarea sumei de restituit la o monedă - francul elvetian, CHF”. Suma de restituit a fost exprimată în moneda în care a fost acordat creditul, ceea ce corespunde întrutotul principiului nominalismului monetar, regulă în dreptul român, potrivit art. 1578 și 1585 CCiv. 1864.

În altă ordine de idei, potrivit Coduiui civil, buna-credință se prezumă, astfel că Reclamanților le revine sarcina probării unui comportament de rea credință concretizat într-o eventuală încercare a Băncii de a-i induce în eroare cu privire la produsele de creditare comercializate. Buna credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai muit decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte.

Comportamentul altor bănci pe piață sau campaniile de promovare a produselor acestora nu vor putea fi luate în considerare,

În analizarea atitudinii Băncii la momentul semnării Contractelor de credit instanța va avea în vedere făptul că din probatoriul administrat (norme interne de creditare, copii pliante, extrase de pe site-ul Băncii depuse chiar de Reclamanți) Banca a promovat produsele de creditare în funcție de tipul acestora (credit ipotecar, de investiții imobiliare, de nevoi personale etc.), iar nu în funcție de moneda acestora. Existența unor diferențe între condițiile financiare de acordare era justificată din punct de vedere economic. Banca nu a ascuns în niciun moment vreun cost al creditelor acordate, ci a manifestat trasparentă în oferirea de informații, punând la dispoziția consumatorilor mai multe mijloace prin care aceștia puteau obține informații suplimentare cu privire la creditele oferite.

De asemenea, instanța va avea în vedere și faptul că Clauzele contestate reprezintă transpunerea în Contractele de credit a unei obligații esențiale a împrumutatului în contractele de împrumut de bani - aceea de a restitui bunuri de aceeași calitate și cantitate ca și cele împrumutate. Ca urmare, nu se poate reține existența unei atitudini de rea-credință a Băncii la promovarea produselor sale și nici ascunderea cu bună știință a unor informații esențiale pentru consumatori, privind variațiile posibile ale cursului de schimb valutar și posibila apreciere viitoare a CHF, atâta vreme cât astfel de informații nu îi erau disponibile nici Băncii.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu este incidentă în dosarul rubricat.

În cererea de chemare în judecată, Reclamanții înșiși recunosc că la momentul semnării și încă o perioadă după aceea contractele erau avantajoase pentru ei, astfel că nici nu se putea pune problema existenței unui dezechilibru între părți la momentul semnării contractelor.

Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibru! trebuie să fie în rem. Potrivit legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CE) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor".

Ca urmare, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract și care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Or, în litigiul dedus judecății o astfel de situație nu este incidentă, deoarece:

a) la momentul semnării contractelor de credit aceștia au considerat creditele în CHF mai avantajoase decât alte credite prin prisma unor considerente de oportunitate proprii; alegerea acestor credite nu a fost în niciun caz rodul unei pretinse influențe a Băncii;

b) Banca a oferit toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, inclusiv informațiile privind nivelul și modalitatea de variație a dobânzii, categorii de venituri eligibile și grad maxim de îndatorare; de asemenea, pentru accesarea creditelor în monedă străină, indiferent de monedă, gradul de îndatorare maxim permis și veniturile luate în calcul erau aceleași;

c) variațiile schimbului valutar nu se află sub controlul Băncii și nici nu pot fi previzionate de Bancă;

d) se invocă un efect destabilizator al acestor variații numai cu prilejul executării contractelor de credit: ca urmare, obligația nu a rămas fără cauză, nu și-a pierdut identitatea, astfel încât contractul să fie desființat, ci a devenit doar mai oneroasă pentru o parte fără ca partea cocontractantă să aibă vreo culpă pentru această schimbare de situație.

Existența unui echilibru contractual la momentul semnării contractelor de credit urmează a fi demonstrată prin probe administrate cu privire la fiecare contract de credit ce face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care este necesară disjungerea cererilor ce formează prezentul dosar.

Variațiile nesemnificative permise față de cursul oficial afișat de BNR sunt de asemenea integrate în prețul contractului, având în vedere că în contractele de credit a fost prevăzută și acceptată posibilitatea Băncii ca în cazul neachitării la scadență a ratei aceasta să poată debita orice cont al împrumutatului, chiar în altă monedă, cu suma necesară cumpărării cantității de CHF necesară acoperirii ratei.

Clauza care permite Băncii să procedeze în caz de neplată a ratei la debitarea altui cont al împrumutatului sau a garantului cu suma necesară acoperirii ratei poate fi interpretată fie ca o garanție acordată Băncii de a realiza ea în locul împrumutatului dar cu fondurile acestuia plata ratei, fie ca un serviciu conex pentru care este îndreptățită să facă conversia disponibilității bănești a împrumutatului în CHF la cursul său de cumpărare a CHF. Practic se recurge la aplicarea propriului curs de schimb numai atunci când împrumutatul își încalcă obligația estențială de plată a raței, căci altfel acesta are posibilitatea de a achiziționa suma necesară de CHF de unde dorește și când dorește, important fiind ca această sumă să se regăsească în contul de credit la scadență.

Clauzele contestate, potrivit cărora creditul va fi rambursat în moneda în care a fost acordat, constituie condiții contractuale despre care Reclamanții au luat cunoștință la data semnării contractelor. În consecință, nu pot fi incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea 193/2000.

G. Imposibilitatea modificării contractului de către instanță

Contractele de credit au fost semnate în perioada 2007 - 2008, astfel că legea aplicabilă acestora este C.Civ. 1864. Potrivit art. 969 C.civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege". Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare în dreptul român.

Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de partea contractantă. În virtutea acestui principiu nu este permisă intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.

Este adevărat că o parte a literaturii de specialitate a încercat să justifice o flexibilizare a disciplinei contractuale și ingerința instanței în voința părților prin recursul la clausul rebus sic stantibus, considerată subînțeleasă în contracte, însă această parte a doctrinei este minoritară. Contraargumentul principal se regăsește în însuși textul Codului civil, care prevede că modificarea contractului poate fi efectuată aitfel decât prin consimțământui părților numai atunci când există o dispoziție legală expresă care să permită o astfel de intervenție.

Or, în sistemul Codului civil de la 1864, aplicabil contractelor de credit, o astfel de dispoziție expresă nu există. Dată fiind formularea imperativă a art. 969 C.civ. 1864, nici jurisprudența nu a putut efectua interpretări extensive ale acestei prevederi legale.

În ceea ce privește speța Lascar C. c. Banca B. invocată de Reclamanți, în sistemul Codului Civil 1864 impreviziunea nu era admisă, existând numai câteva reglementări ulterioare cu caracter excepțional, în domenii specifice (ex. art. 14 și 15 din Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul sau art.43 alin. (3) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe).

Astfel, practica instanțelor a fost cvasiunitară în sensul respectării forței obligatorii a contractului, care nu decurge numai din voințele individuale ale părților contractante, ci constituie un adevărat imperativ social, necesar pentru garantarea climatului de ordine și securitate juridică. Prin urmare, contractul nu poate fi modificat unilateral de către una dintre părți sau de către instanță, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât se anticipase pentru una dintre ele.

Istoric, au existat doar câteva decizii în sens contrar, citate de doctrină mai ales datorită caracterului lor singular. Una dintre acestea e Lascar C. c. Banca B., reținută drept prima decizie în care s-a făcut aplicarea teoriei impreviziunii în dreptul românesc. Din decizia citată, rezultă însă că rațiunile pentru care instanța a admis că debitorul se poate libera efectuând plata în lei și nu în franci țin de impreviziune - modificări excepționale ale circumstanțelor economice ca efect al primului război mondial.

Lăsând la o parte caracterul excepțional al acestei decizii a Tribunalului Ilfov (în condițiile în care acesta este singurul caz reținut în epoca în care instanța a înțeles să înlăture principiul forței obligatorii a contractului, deși modificarea excepțională a circumstanțelor economice afectase zeci, dacă nu chiar sute de contracte), respectiva decizie se întemeiază pe aplicarea teoriei impreviziunii, de esența căreia este apariția unei schimbări excepționale a circumstanțelor, care nu putea fi anticipată la momentul încheierii contractului. Or, în speța de față, premisele pe care se întemeiază acțiunea Reclamanților sunt diametral opuse: aceștia pretind că pârâta a anticipat creșterea cursului de schimb leu-franc dar, cu rea-credintță, a omis să informeze reclamanții despre aceasta.

În schimb, practica din ultimii ani a instanțelor naționale, întemeiată pe Codul civil 1864, nu a admis aplicarea teoriei impreviziunii pentru a admite modificarea unor contracte în lipsa voinței ambelor părți.

Noul Cod Civil, intrat în vigoare în 2011, a adus pe de o parte consolidarea unor prevederi legale și interpretări jurisprudențiaie anterioare, și pe de altă parte dispoziții inovatoare. Din această uitimă categorie face parte art. 1271 C.Civ. 2011, care reglementează situația modificărilor substanțiale ale circumstanțelor executării unui contract (impreviziunea) și acordă judecătorului dreptul de imixtiune în convenția părților. Acest drept este limitat însă la situații în care obligația uneia dintre părți a devenit excesiv de oneroasă „datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligație?”. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, instanța are prerogativa de a ajusta contractul său de a dispune încetarea acestuia în anumite condiții.

Esențial este însă faptul că prevederile art. 1271 Cciv. 2011 sunt aplicabile „numai contractelor încheiate după . Codului civil, conform art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Ca urmare, în cazul contractelor de credit, instanța nu poate interveni în convenția părților pentru a dispune modificarea contractelor prin convertirea contractelor de credit în altă monedă și prin efectuarea acestei conversii la cursul de schimb de la data semnării acestora. Instanța nu are această prerogativă nici atunci când analiza obligațiilor părților se face pe tărâmul dreptului consumației. În acest sens este și jurisprudența instanțelor naționale.

Concluziile avocatului general în cauza C-26/13 (Kasler) și mai apoi hotărârea OUE în această cauză nu conduc la o concluzie diferită. Astfel, CJUE a precizat că Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principat, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv".

Așadar, CJUE reține că dacă dreptul național permite instanței investite cu analizarea caracterului abuziv al unor clauze să înlocuiască acea clauză cu o alta pentru a permite executarea în continuare a contractului, în formă modificată, atunci legislația comunitară permite la rândul său o astfel de măsură. Condiția esențială pentru aplicarea acestei ipoteze este însă că dreptul național să acorde o asemenea prerogativă instanței.

Or, în speța de față această condiție nu este îndeplinită, judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C.civ. 1864, căci ar fi încălcat art. 969 din acest act normativ.

Îîn consecință, chiar și în situația în care prin absurd instanța ar constata nulitatea absoiută a Clauzelor contestate, tot nu ar avea posibilitatea legală de a dispune modificarea contractelor de credit în sensul avut în vedere de Reclamanți. Din contră, într-o astfel de situație contractele de credit nu ar putea continua în lipsa clauzelor apreciate abuzive, astfel că ar deveni incidente dispozițiile contractuale privind declararea scadentă anticipat a creditului.

Mai mult, chiar și dacă judecătorul național ar dispune de prerogativa de a înlocui clauzele a căror nulitate a fost constatată, norma de drept supletiv din dreptul românesc care ar fi aplicabilă în speță este cea prevăzută de la art. 1578 C.Civ. 1864, respectiv cea care reglementează principiul nominalismului monetar în căzui contractelor de împrumut potrivit căruia „în cazul împrumutului în bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor".

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că „Contractul de împrumut este acel contract real prin care împrumutatorul transmite împrumutatului folosința sau proprietatea bunului împrumutat, împrumutatul fiind obligat, după ce se va folosi de ei, să-l restituie în natura sa specifică sau să restituie bunuri de aceeași cantitate și calitate. În dreptul nostru civil împrumutul poate fi de două feluri. Primul, este împrumutul de folosință (comodatum), în care caz trebuie restituit însuși bunul ce a fost remis, deoarece prin contractul de comodat se transmite numai folosința lucrului. Al doilea, care interesează în speță, este împrumutul propriu-zis, cunoscut și sub denumirea de împrumut de consumație (mutum), prin care se transmite însăși proprietatea bunului, cu obligația restituirii altui bun, de aceeași cantitate și calitate. Întotdeauna, obiectul contractului de împrumut de consumație îl formează bunurile consumptlbile sau fungibile, în special banii. Potrivit art. 1584 C.civ. (1864 - n.ns.), principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate, și la timpul stipulat.

Pentru împrumutul cu titlu oneros ("împrumutul cu dobâdă") se aplică și regulile speciale stabilite în art. 1587-1590 C.Civ. 1864 și în alte acte nomative. Doctrina este unanimă în a considera că, în cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un dublu obiect: lucrul împrumutat ("capitalul", în limbajul Codului Civil) și dobânda, împrumutatului incumbându-i atât sarcina de restituire a capitalului, cât și a dobânzii. Referitor la lucrul împrumutat, doctrina a statuat că “în cazul împrumutului în bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor (principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C.Civ.1864), cu excepția cazului când prin acte normative speciale se dispune altfel."

Așadar, chiar dacă principiul nominalismului monetar are valoare supletivă, câtă vreme părțile nu au derogat de la acesta prin contract, instanța nu se poate substitui voinței părților și nici înlocui principala obligație aflată în sarcina debitorului/modifică obiectul contractului pe parcursul executării acestuia.

O astfel de abordare, pentru care nu există temei legal, ar încălca și principiile fundamentale în materia plății (art. 1092 - 1121 C.Civ. 1864), plata constituind efectul specific al raportului obligațional i.e., executarea obligației de către debitor. În acest sens, art. 1100 C.Civ. 1864 prevede: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”.

Dispozițiile legale invocate de Reclamanți pentru a justifica totuși o astfel de modificare contrară legii au în vedere manifestarea obligației de garanție pentru produse defectuoase, extrapolată la servicii. Potrivit acestor prevederi, un produs sau un serviciu defectuos trebuie fie reparat (produsul), fie înlocuit cu un altul. Condiția subînțeleasă este că va fi acordat un nou bun sau prestat un nou serviciu de același fel și de aceeași calitate precum cel contractat de consumator, iar nu un altul.

VIII. Concluzii

Având în vedere argumentele mai sus exprimate, pârâta a solicitat admiterea următoarelor excepții și apărări:

a) Disjungerea cererilor de chemare în judecată și formarea unor dosare individuale, pentru fiecare reclamant sau grup de reclamanți (titular de credit și coplătitori sau garanți semnatari ai aceluiași contract de credit) în parte, raportat la fiecare contract de credit contestat;

b) Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor, în funcție de valoarea obiectului fiecărei cereri individuale (care nu este echivalentă cu valoarea contractului, contrar susținerilor reclamanților);

c) Excepția necompetenței teritoriale a instanțelor din Bihor în principal prin aplicarea alegerii convenționale a instanței competente (instanțele din București) și în subsidiar în considerarea regulii sesizării instanței de la domiciliul fiecărui consumator indicat în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la fondul cauzei pârâta a solicitat:

a) Respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată;

b) Obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea întâmpinării, pârâta a depus înscrisuri.

Reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat instanței respingerea excepțiilor invocate de pârâtă, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

1. Nu este necesară precizarea cererii de chemare în judecată;

2. Netemeinicia necompetenței materiale și a cererii de disjungere a cauzei;

3. Netemeinicia excepției de necompetență teritorială;

4. Lipsa de temeinicie a argumentelor aduse prin întâmpinare. 

Dezvoltarea argumentelor

1. Nu este necesară precizarea cererii de chemare în judecată;

Prin întâmpinare, pârâta, fără a indica un temei legal, solicită onoratei instanțe ca reclamanții să fie obligați la a-și preciza cererea de chemare în judecată.

Trecând peste faptul că această solicitare, venită din partea pârâtei, nu este sprijinită pe un text legal (NCPC nu conține nicio prevedere în acest sens), instanța de judecată a procedat deja la verificarea cererii de chemare în judecată, odată cu parcurgerea procedurii instituite de art. 200 NCPC. Numai în cadrul acestei proceduri cererea de chemare în judecată poate fi verificată în ceea ce privește aspectele formale pe care trebuie să le respecte. Odată depășit acest moment (prin comunicarea cererii de chemare în judecată), chestiunile formale nu mai pot fi puse în discuție.

Totodată, din textul cererii de chemare în judecată reies în mod clar temeiurile de drept pe care reclamanții își sprijină acțiunea, defalcate pe fiecare dintre cauzele de nulitate ce fac obiectul prezentei cauze.

2. Netemeinicia excepției de necompetență materială și a cererii de disjungere a cauzei.

În cadrul excepției necompetenței materiale, pârâta pune în discuție validitatea litisconsorțiului procesual activ, solicitând totodată și disjungerea cererilor de chemare în judecată, în raport de fiecare contract de credit în parte.

2.1. În ceea ce privește existența unui litisconsorțiu procesual activ;

În susținerea excepției de necompetență materială, pârâta susține că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile legale în vederea constatării existenței unei coparticipări procesual-active.

După cum indică inclusiv pârâta, regulile procesuale în materia coparticipării procesual-active sunt reglementate de art. 59 NCPC, conform căruia: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat onoratei instanțe pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să constate încălcarea obligației de informare, constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale și atragerea răspunderii pentru livrarea unor produse și servicii defectuoase (toxice). Această solicitare vizează exclusiv raporturile juridice dintre reclamanți și pârâta P. B. România S.A. Prin urmare, reclamanții nu solicită pronunțarea unei hotărâri de principiu ci pronunțarea unei hotărâri judecătorești, în limitele raporturilor juridice deduse judecății, adică cele dintre subsemnații reclamanți și pârâtă.

Interesul reclamanților este unul concret, direct și personal, în sensul că fiecare dintre reclamanți dorește constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale și obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit.

Prezenta acțiune este demarată de o alianță procesuală, de reclamanți. De aceea, constatarea incidenței în cauză a prevederilor art. 59-60 NCPC și în consecință a existenței unei coparticipări procesual-active facultative este lesne de înțeles.

Litisconsorțiul (coparticiparea procesuală) este o formă juridică a procedurii civile, o instituție esențialmente procesuală, întrucât, pe de o parte, el privește o pluralitate de persoane care au calitatea de „parte” în procesul civil, iar pe de alta, pentru că el nu are existență în afara procesului civil.

Temeiul de drept care permite coparticiparea procesuală în situația în care drepturile sau obligațiile părților au aceeași cauză este art. 59 NCPC. Cauza juridică a acțiunii comune este încălcarea legislației protecției consumatorilor, încălcarea obligației de informare și punerea pe piață a unor produse financiare defectuoase (toxice). Chiar și în ipoteza puțin probabilă în care se va considera că nu se poate vorbi despre o cauză comună, sunt îndeplinite oricum prevederile din teza finală a art. 59 NCPC, anume între drepturile și obligațiile părților este o strânsă legătură (asupra acestui aspect neexistând nici un dubiu).

D. urmare, în toate situațiile în care cauza acțiunii civile este comună mai multor persoane sau între drepturile și obligațiile părților există o strânsă legătură, acestea pot sta împreună în judecată într-un singur litigiu comun. În acest sens, Profesorul C. consideră că „prin cauza acțiunii trebuie înțeles scopul către care se îndreaptă voința celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a afirma pretenția sa în justiție ”. Cu alte cuvinte, cauza acțiunii civile se confundă cu scopul părților de a apela la instanța de judecată. Or, în cazul de față, scopul reclamanților este comun, acela de a înlătura efectele clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate cu pârâta și de a atrage răspunderea băncii pentru punerea pe piață a unor produse defectuoase (toxice), respectiv pentru încălcarea obligației de informare.

Litisconsorțiul este o alianță procesuală în scopul realizării economicității procesuale și bunei administrări a justiției, precum și pentru a se evita hotărâri contradictorii, care ar bulversa autoritatea lor și posibilitățile de executare, fiecare păstrându-și independența compatibilă cu natura și scopurile acestei alianțe.

Profesorul D. subliniază faptul că fundamentul litisconsorțiului, în actuala reglementare, îl constituie - ceea ce dă expresie uneia dintre condițiile lui - „un drept sau o obligație comună” ori „aceeași cauză” a drepturilor sau obligațiilor. Acesta merge mai departe susținând că prin sintagmele folosite de textul legal - art. 59 din C. - trebuie să înțelegem, într-un sens larg, că obiectul pricinii se corelează cu drepturi proprii sau asemănătoare ale celor aflați în litisconsorțiu sau cu drepturi comune, rezultate dintr-un fapt comun sau din fapte analoage, dintr-un titlu juridic comun sau din titluri juridice analoage, asemănătoare (n.n.);

Același autor, definind litisconsorțiul simplu, a statuat că acesta „este esențialmente un litisconsorțiu facultativ, rezultând din reunirea voluntară a mai multor persoane având aceeași calitate procesuală - reclamante sau pârâte - și sprijinindu-se pe un titlu juridic comun sau pe titluri analoage ori pe fapte total sau parțial identice, pentru a acționa sau pentru a se apăra în comun”. Or, exact în această situație se încadrează și reclamanții, aceștia având o cauză identică, aceea de a înlătura efectele clauzelor abuzive regăsite în contractele de credit încheiate cu pârâta. În plus, drepturile reclamanților sunt asemănătoare existând o evidentă strânsă legătură între ele, deoarece privesc clauze identice, singura diferență fiind dată de cuntumul obligațiilor, aceste drepturi rezultând din titluri analoage (contracte de credit preformulate).

Jurisprudență internă

Tribunalul Suprem a ajuns la aceeași concluzie, respectiv: „din ansamblul reglementărilor se desprinde concluzia că există coparticipare și atunci când există o strânsă legătură privind obiectul sau cauza.”

Referitor la posibilitatea mai multor persoane de a se adresa împreună instanței de judecată pentru apărarea drepturilor rezultate din contracte diferite, drepturi protejate de același act normativ, aceasta rezultă și din jurisprudența instanțelor de judecată.

În același cadru procesual ca și în prezentul dosar s-au pronunțat în repetate rânduri instanțele de judecată, fără să pună problema disjungerii cererilor individuale, validând astfel cauza comună a consumatorilor atunci când aceștia tind la recunoașterea drepturilor prevăzute în legislația specială din materie.

În anul 2010, când au fost demarate primele procese împotriva băncilor, ce au avut ca obiect anularea clauzelor abuzive din contractele cu consumatorii (comisioane, dobânzi), s-au creat primele alianțe procesual-active în materia protecției consumatorilor. În acest sens, reclamanții au depus jurisprudența Tribunalului București (rămasă irevocabilă prin neatacarea acestui incident), care a recunoscut validitatea litisconsorțiului procesual activ.:

- Sentința comercială nr. 618 din 19.01.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2010, Sentința comercială nr._ din 15.11.2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2010, încheierea din 30.10.2012 din dosarul_/3/2011, încheierea din 04.04.2011 din dosarul_/3/2010 (400 de reclamanți):

Jurisprudența CEJ

Reclamanții au precizat cauza Laval und Partneri Ltd vs. Svenska Byggnadsarbetareforbundet and Others care are forță obligatorie și prioritară în fața normelor interne (art. 4 NCPC) și au considerat că în prezenta cauză sunt incidente argumentele aduse de CEJ în cauza mai sus citată, situația fiind identică sub aspect procedural.

Jurisprudența CtEDO, care are forță obligatorie și prioritară în fața normelor interne (art. 3 NCPC), a reținut, în Cauza Gorraiz Lizarraga c. Spaniei, la parag. 38, că asociația reclamantă s-a constituit cu unicul scop de a apăra interesele membrilor săi contra repercusiunilor construcției unui baraj asupra mediului înconjurător și asupra vieții acestora. În al doilea rând, interpretând Convenția de o manieră evolutivă și prin lumina condițiilor de viață din prezent, Curtea arată că, în societățile contemporane, când cetățeanul este confruntat cu acte administrative complexe, a recurge la entități colective, astfel cum sunt asociațiile constituie unul dintre mijloacele accesibile, câteodată unice, de care dispune acesta pentru a-și asigura o apărare eficace ale intereselor sale particulare. Calitatea de a acționa în justiție a asociațiilor, în apărarea intereselor membrilor săi, le este recunoscută acestora în majoritatea legislațiilor europene. În final, Curtea subliniază că o altă abordare - mai formalistă - a noțiunii de victimă ar transforma drepturile garantate de Convenție în drepturi ineficace și iluzorii.

Concluzionând, din cele prezentate mai sus, rezultă că atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial, coparticiparea procesuală în cauze similare cu cea dedusă prezentei judecăți este posibilă, motiv pentru care reclamanții au solicitat onoratei instanțe să constate că în prezenta cauză suntem în fața unui litisconsorțiu procesual activ facultativ.

2.2. Solicitarea legată de disjungerea cererilor de chemare în judecată;

Fără a indica un temei legal și fără a argumenta această cerere în vreun fel, pârâta solicită disjungerea cererilor de chemare în judecată în raport de fiecare contract de credit contestat.

În primul rând trebuie arătat faptul că instituția disjungerii nu este compatibilă cu instituția coparticipării procesuale. Această concluzie se desprinde în mod facil din împrejurarea că posibilitatea disjungerii unor cereri de chemare în judecată reprezintă o excepție, ea fiind posibilă exclusiv în acele ipoteze în care textul de lege o prevede în mod expres. Pentru a reține astfel reclamanții au considerat că sunt lămuritoare prevederile art. 10 Noul cod civil conform cărora: „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.”

Analizând prevederile legale, se poate observa că instituția disjungerii nu are o reglementare generală în textele Noului Cod de procedură civilă. Sancțiunea disjungerii este însă reglementată în mod expres acolo unde legiuitorul a considerat că o astfel de sancțiune s-ar impune.

Astfel, regăsim posibilitatea disjungerii în ipoteza existenței unei cereri de intervenție principală (art. 66-67 NCPC), în cazul cererilor de chemare în garanție (art. 74 NCPC), în ipoteza existenței unei cereri formulate de un singur reclamant ce are mai multe capete de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite [art. 99 alin. (1) NCPC], în ipoteza conexității [art. 139 alin. (5) NCPC], în ipoteza existenței unei cereri reconvenționale (art. 210 NCPC).

Această trecere în revistă a cazurilor în care legiuitorul a reținut posibilitatea disjungerii cererilor are menirea de a demonstra caracterul excepțional al acestei sancțiuni și, implicit, imposibilitatea aplicării ei în acele situații în care legea nu o permite în mod expres.

Aceasta este rațiunea pentru care reclamanții au solicitat onoratei instanțe să respingă cererea de disjungere în principal că inadmisibilă, nefiind compatibilă cu instituția coparticipării procesuale, iar în subsidiar ca neîntemeiată (ea nefiind argumentată).

2.3. Netemeinicia excepției de necompetență materială;

Conform celor susținute la pct. 2.1. reclamanții au considerat că au demonstrat, mai presus de orice dubiu, că sunt în fața unui litisconsorțiu procesual activ. Dacă așa stau lucrurile înseamnă că se vor regăsi în ipoteza indicată inclusiv de către pârâtă (paragrafele 27 și 28 din întâmpinare), și anume cea în care, întrucât între drepturile reclamanților există o strânsă legătură, instanța de judecată trebuie să constate că valoarea obiectului litigiului este dată de valoarea cumulată a cererilor reclamanților.

Suplimentar, trebuie menționat faptul că în literatura de specialitate s-a reținut că în caz de coparticipare procesuală operează o prorogare legală de competență similară cu cea reglementată la art. 99 alin. (2) NCPC. Astfel, se reține în doctrină că: „pentru identitate de rațiune, prorogarea de competență operează dacă între obiectul și cauza cererilor principale este o strânsă legătură care face necesară judecarea lor împreună, chiar dacă cererile nu sunt formulate de un singur reclamant, ci de mai mulți.”

Față de cele învederate reclamanții au solicitat onoratei instanțe respingerea excepției de necompetență materială ca neîntemeiată. 

3. Netemeinicia excepției de necompetență teritorială;

În cadrai acestei excepții, pârâta a indicat 2 motive în baza cărora consideră că Tribunalul Bihor nu este competent din punct de vedere material: 3.1. motivul legat de competența teritorială convențională; 3.2. motivul legat de competența teritorială alternativă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC.

3.1. În ceea ce privește competența teritorială convențională;

La baza acestui motiv care, în opinia pârâtei, ar determina admiterea excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Bihor, stau o . prevederi contractuale regăsite în contractele noastre de credit conform cărora litigiile dintre reclamanți și Bancă ar trebui soluționate de către instanțele din București.

3.1.1. Aplicarea art. 126 alin. (2) NCPC. În opinia pârâtei, instanța de judecată ar trebui să admită excepția de necompetență teritorială, în ciuda prevederilor art. 126 alin. (2) NCPC, conform cărora: „În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”

Clauzele contractuale citate de pârâtă, care i-ar acorda posibilitatea de a invoca excepția de necompetență teritorială, sunt lipsite de eficacitate, atâta timp cât, conform prevederilor art. 126 alin. (2) NCPC, sunt considerate nescrise, în considerarea faptului că alegerea de competență s-a realizat anterior nașterii dreptului la despăgubire, și anume la momentul încheierii contractului de credit.

Afirmația făcută de pârâtă prin care aceasta încearcă să atribuie ideea inaplicabilității art. 126 alin. (2) NCPC, susținând o pretinsă încălcare a principiului neretroactivității, este lipsită de fundament și ar trebui respinsă în consecință.

Prevederea contractuală citată, ce permitea atribuirea convențională a competenței și-a produs efectele în baza vechii legislații procesual-civile. La momentul abrogării Codului de procedură civilă din 1865 (15 feb 2013), prevederea contractuală pe care își întemeiază pârâta excepția a încetat să-și mai producă efectele întrucât, urmare a intervenției legiuitorului, prin edictarea art. 126 alin. (2) NCPC, au fost lipsite de efecte prevederile contractuale atributive de competență teritorială. Prin urmare vorbim despre o încetare a efectelor unei clauze contractuale, față de modificările legislative intervenite, iar nu de o pretinsă aplicare retroactivă a legii, deoarece prezentul litigiu a fost demarat ulterior momentului intrării în vigoare a NCPC și inclusiv a prevederilor art. 126 alin. (2) NCPC. Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă (nr. 72/2012) este extrem de clară în privința aplicării în timp a Noului Cod, statuând la art. 3 că: „dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”.

Cum prezentul litigiu a fost demarat ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în materie de competență vor fi relevante prevederile art. 126 alin. (2) NCPC, iar nu vechiul Cod din 1865.

3.1.2. Clauzele contractuale în baza cărora pârâta susține neeompetența teritorială sunt abuzive, în sensul dat de Legea nr. 193/2000.

Reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzelor 8.2/13.5 din contractele de credit ale acestora și au solicitat onoratei instanțe să constate, în acord cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, că aceste clauze nu produc nici un efect față de reclamanți.

Caracterul abuziv al unei astfel de clauze contractuale a fost constatat de către ÎCCJ prin decizia nr. 2938/27.09.2013.

3.2. Motivul legat de competența teritorială alternativă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (l) pct. 8 NCPC;

3.2.1. Inadmisibilitatea invocării acestei excepții de către pârâtă - normele de competență instituite în materia protecției consumatorilor sunt menite a proteja interesele reclamanților, iar nu pe cele ale pârâților.

Reclamanții au mai invocat argumentele prezentate de doctrina de specialitate, care a arătat că „neeompetența relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată acea normă de competență” . În același sens s-a arătat că normele de competență de ordine privată sunt (de regulă n.n.) edictate în favoarea pârâtului, astfel că invocarea excepției corespunzătoare este resortul unic al acestuia. Aplicând acest principiu mutatis mutandis prezentei situații, întrucât în prezenta cauză normele de competență au fost edictate în favoarea reclamanților consumatori, este lesne de tras concluzia că numai aceștia vor fi îndrituiți să invoce excepția, iar nu pârâta.

În fața acestor argumente, reclamanții au solicitat onoratei instanțe respingerea excepției de necompetență teritorială ca inadmisibilă, fiind invocată de o parte căreia nu îi este dat acest atribut (numai persoana în favoarea căreia a fost stabilită norma de competență poate invoca excepția).

3.2.2. Aplicarea prin analogie a prevederilor an. 112 NCPC, în temeiul art 5 alin. (3) NCPC.

În prezenta cauză ne aflăm într-o situație atipică sub aspectul normelor de competență incidente. Aceasta deoarece există o lipsă de reglementare în privința ipotezei în care cererea se depune la domiciliul reclamantului, iar sub aspectul calității procesual active suntem în fața unei coparticipări procesuale.

Singura normă care reglementează o ipoteză asemănătoare cu cea în care ne regăsim este cea de la art. 112 NCPC care stabilește că „Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia”. În această situație, reclamantul, în calitatea sa de titular al cererii, va avea posibilitatea să depună cererea de chemare în judecată la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia.

Întrucât instanțele competente teritorial sunt cele de la domiciliul reclamanților și nu există o normă similară celei de la art. 112 NCPC, reclamanții au considerat că pot apela la prevederile art. 5 alin. (3) NCPC conform cărora: ,În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Cu alte cuvinte, întrucât Noul Cod de procedură civilă nu a reglementat modalitatea în care se alege instanța de judecată competentă, în ipoteza în care este vorba despre o coparticipare procesual activă, iar normele de competență stabilesc faptul că instanța competentă teritorial este cea de la sediul reclamantului, reclamanții au considerat că pot face aplicarea prin analogie a prevederilor art. 112 NCPC, iar ca temei al apelării la această tehnică de interpretare, relevante vor fi prevederile anterior citate de la art. 5 alin. (3) NCPC.

Cu privire la această posibilitate, de a aplica prevederile legale referitoare la situațiile similare s-a pronunțat și doctrina de specialitate care a reținut că legiuitorul a dat întâietate regulii ubi idem est ratio ibi idem soluție esse debet. Astfel fiind, legiuitorul va apela la dispozițiile legale care consacră soluții pentru situații similare cu aceea care face obiectul cauzei deduse judecății.

În doctrină s-a reținut, cu o relevanță covârșitoare asupra incidentului procesual pus în discuție, că prevederile art. 112 NCPC trebuie corelate cu dispozițiile art. 59 NCPC, potrivit cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile au aceeași cauză, ori dacă între ele există o strânsă legătură. Același autor întărește cele indicate anterior, precizând că scopul acestei norme este acela de a evita riscul unor hotărâri contradictorii, în cazul în care fiecare reclamant ar chema în judecată pe pârâtă în fața unor instanțe diferite.

Față de cele învederate, reclamanții au solicitat instanței să constate că în privința incidentului invocat (necompetența teritorială), se află într-o ipoteză ce nu este reglementată de Cod, motiv pentru care este necesară aplicarea prin analogie a prevederilor art. 112 NCPC - prin prisma prevederilor art. 5 alin. (3) NCPC - pentru a constata că instanța competentă în soluționarea prezentei cauze este instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

3.2.3. Sunt în fața unei coparticipări procesuale active - incidența prevederilor art. 123 NCPC (prorogarea de competență) și a art. 116 NCPC - Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Conform art. 123 NCPC: „Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

În prezenta cauză sunt în fața unei cereri de chemare în judecată, inițiate de reclamantul H. Laviniu F., împreună cu alți reclamanți ale căror pretenții sunt, în fapt, cereri incidentale. Conform prevederilor art. 30 alin. (6) NCPC cererile incidentale sunt cele care pot avea o autonomie proprie dar care sunt formulate în cadrul unui alt proces. Sub aspectul competenței de judecată a Tribunalului Bihor, prevederile art. 123 NCPC se vor aplica inclusiv în ceea ce-i privește pe reclamanți urmând că cererile celorlalți reclamanți să se judece de către instanța competentă pentru cererea principală, anume cea formulată de reclamantul ce are domiciliul în Bihor.

Astfel, instanța va putea constata că pretențiile reclamantului H. Laviniu F. reprezintă cererea principală, iar pretențiile celorlalți reclamanți pot fi asimilate unor cereri incidentale, fapt ce ar genera, în mod automat, în temeiul art. 123 NCPC, prorogarea de competență a Tribunalului Bihor și în ceea ce-i privește pe restul de reclamanți.

În sensul celor indicate cu privire la incidența prevederilor art. 123 NCPC vin și prevederile art. 116 NCPC conform cărora Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. În comentariile acestui text de lege majoritatea covârșitoare a autorilor a apreciat că alegerea făcută de reclamant este irevocabilă, astfel că, odată învestită instanța de judecată, pârâtul nu mai poate obține declinarea de competență. În plus, aceeași autori rețin faptul că această alegere a instanței competente este discreționară în sensul că nu trebuie învederate alte motive concrete care să justifice aplicarea normei respective de competență.

Față de cele învederate, reclamanții au solicitat instanței respingerea excepției de necompetență teritorială ca neîntemeiată.

4. Lipsa de temeinicie a argumentelor aduse prin întâmpinare;

4.1. Afirmații ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării care demonstrează temeinicia cererii de chemare în judecată;

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut faptul că la momentul contractării creditelor în CHF, au fost atrași de către Banca pârâtă prin ofertele făcute care, la acel moment, erau aparent mai avantajoase din punctul de vedere al cuantumului dobânzii. Totodată, li s-a precizat faptul că pot lua cu titlu de împrumut o sumă mai mare în CHF decât în EURO, USD sau RON. Aceste aspecte sunt confirmate de pârâtă care, prin întâmpinare a susținut: „acordarea creditului în CHF la momentul respectiv permitea încadrarea clienților în obținerea unei sume a creditului mai mare” (fila 24 parag. 94 din întâmpinare);

Aceste două componente de care beneficiau consumatorii, anume posibilitatea contractării unei sume mai mari și costurile cu dobânda mai mici au avut drept efect acceptarea de către reclamanți a creditelor în CHF pentru că la acel moment, în mod aparent, aceste credite păreau mult mai rentabile. Cu alte cuvinte, prin ofertele făcute, banca pârâtă i-a determinat să contracteze în această valută, fără însă a-i avertiza asupra pericolului (survenit la acest moment - devalorizarea leului în raport cu CHF de peste 100%). Este falsă susținerea pârâtei conform căreia rațiunea pentru care se acordă o sumă mai mare era legată strict de diferența de valoare dintre Euribor și Liber. Acest aspect este probat prin ofertele depuse odată cu cererea de chemare în judecată care demonstrează că toate băncile practicau o marjă fixă mai mică la creditele în CHF decât la cele în Euro sau Ron.

Pârâta, cum era de altfel de așteptat, nu explică însă rațiunea pentru care clienții erau îndrumați (ademeniți) să acceseze credite în CHF în detrimentul celorlalte valute. Nu explică nici care ar fi fost rațiunea pentru care marja fixă a dobânzii era mai mică la creditele în CHF față de cele în Euro sau în lei. Motivația este evidentă, anume pârâta se aștepta ca randamentul mai scăzut al acestui tip de creditare, reprezentat de acordarea unei dobânzi mai mici (marja fixă era mai mică decât în cazul creditelor acordate în alte valute), să fie acoperit, ulterior, din devalorizarea accentuată a CHF-ului. Această motivație, recunoscută expres de bancă, demonstrează malițiozitatea acestei practici, caracterul toxic al acestor produse financiare, În timp ce profitul băncii ar fi trebuit să fie generat exclusiv de marjă fixă, s-a ajuns ca acesta să fie asigurat din diferența de curs valutar și din diferite comisioane. Suplimentar trebuie adăugat faptul că tabelul cuprins în Anexa 10 a întâmpinării, la care face trimitere pârâta, nu reprezintă un înscris care să producă vreun efect juridic, nefiind semnat ori certificat în vreun fel.

4.2. Afirmațiile BNR atestă lipsa unui impact semnificativ asupra sistemului bancar în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ar urma să fie admisă;

Deși lipsit de relevanță în ceea ce privește cauza dedusă judecății, pârâta a ales să combată susținerile reclamanților prin aceea că admiterea cererii de chemare în judecată ar provoca dezechilibre grave în sistemul bancar. Relevantă în combaterea acestor afirmații este declarația BNR, domnul A. V., consilier al guvernatorului BNR, menționând într-un interviu acordat ziarului B. că: .Împrumuturile în franci elvețieni reprezintă 4,1% din toate creditele bancare ce se află în derulare [...]. Domnia sa susține că împrumuturile date în controversata monedă exotică totalizează peste un miliard de lei și apreciază: "în aceste condiții, suma de bani care ar urma să nu mai fie încasată de bănci dacă s-ar stabili că diferența de curs valutar plătită în cazul creditelor în franci elvețieni este abuzivă s-ar ridica la maxim câteva sute de milioane de lei, ceea ce, pentru 40 de bănci, câte avem în România, nu este un pericol. Nici pentru cele care au acordat astfel de credite nu reprezintă un pericol",

4.3. Netemeinicia invocării forței obligatorii a contractelor și a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/11/CEE, prin raportare la Decizia Kasler vs. OTP, pronunțată de CJUE în cauza C -26/13 în data de 30.04.2014;

Prin întâmpinarea depusă 1a dosarul cauzei, banca pârâtă invocă inadmisibilitatea cercetării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la suportarea riscului valutar de către subsemnații consumatori, aferente contractelor de credit încheiate cu Banca, susținând că aceste aspecte vizează obiectul principal al contractului, ceea ce, în opinia pârâtei, ar face aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 conform cărora „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."”

Totodată s-a mai susținut că admiterea cererii de chemare în judecată ar determina încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor. Cu alte cuvinte se susține că s-ar încălca prevederile art. 969 C.civ. din 1864 conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părți”. Trebuie subliniat faptul că textul legal anterior citat conține o condiție a cărei neîndepiinire conduce la neaplicarea art. 969 C.civ. din 1864, anume necesitatea de a fi în fața unei convenții legal făcute. Or, din moment ce reclamanții susțin că aceste convenții, reprezentate de contractele de credit, conțin clauze abuzive care sunt prohibite de Legea nr. 193/2000, această condiție, a caracterului legal al convenției, nu este îndeplinită, situație în care principiul forței obligatorii a contractelor nu își mai poate produce efectele.

Cu privire la acest aspect s-a pronunțat și CJUE în cauza Kasler vs. OTP.

Concluzia Curții este extrem de tranșantă, stabilind la pct. 59:

- termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată - ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual - că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

- o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de scbimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Curtea de Justiție a UE, răspunzând la întrebarea preliminară pusă de Curtea Supremă a Ungariei, a stabilit faptul că aplicarea interdicției de a cerceta caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar - reglementată în dreptul intern în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200 - se va putea face exclusiv în ipoteza în care clauza respectivă a fost esențială la momentul încheierii contractului. În cazul în care o astfel de clauză nu este una esențială, clauza respectivă va putea fi cercetată sub aspectul caracterului abuziv.

Această clauză de suportare a riscului contractual nu poate fi calificată drept una esențială pentru contractul de credit, aceasta deoarece ea are menirea exclusiv de a o proteja pe pârâtă de riscul devalorizării leului în raport eu CHF.

De altfel, o astfel de apărare este de-a dreptul periculoasă pentru bancă, întrucât a transforma această clauză într-una ce ține de esența contractului ar însemna transformarea contractului de credit de retail într-un contract aleatoriu, un contract de speculație pe curs valutar, interzis în relațiile cu consumatorii.

În ipoteza în care onorată instanță va considera, în acord cu cele susținute de pârâtă, că o astfel de clauză este una esențială pentru contractul de credit (fila 30 părag. 1 din întâmpinarea depusă de pârâtă), trebuie subliniat faptul că raportul juridic dintre reclamanți și bancă nu va mai putea fi considerat unul comutativ, ci aleatoriu (speculă valutară), ipoteză în care va trebui atrasă răspunderea obiectivă a băncii pentru punerea pe piață a unor produse defectuoase (toxice), în acord cu cele susținute la pct. 4 din cererea de chemare în judecată.

Suplimentar celor învederate, este de maximă importanță și concluzia trasă de CJUE în aceeași cauză Kasler vs. OTP, la pct. 75 din hotărâre. Astfel, se arată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Așadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, „vizibilă” din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract.

4.4. Inadmisibilitatea administrării probei cu interogatoriul, martori și expertiză - jurisprudența în materie.

Prin întâmpinare, pârâta a propus administrarea probei cu interogatoriul, martorii și expertiză. Atât în conformitate cu prevederile legale incidente, cât și din perspectiva jurisprudenței în materie, administrarea probei cu interogatoriul, martori sau expertiză este în principal inadmisibilă, iar în subsidiar lipsită de utilitate.

4.4.1. Probele solicitate sunt inadmisibile față de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (3), teza II din Legea nr. 193/2000: dacă un comerciant/profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Prin urmare, având în vedere aceste prevederi, administrarea probei cu interogatoriul este inadmisibilă în prezenta cauză.

Proba negocierii clauzelor standard nu se poate face decât cu înscrisurile administrate de bancă, care să demonstreze că, anterior încheierii contractului de credit, între părți s-au purtat negocieri cu privire la natura și conținutul clauzelor contractuale. Banca trebuie să prezinte înscrisuri care să ateste faptul că aceste clauze au fost negociate în mod direct cu consumatorul și nu cu ea însăși în cadrul structurii sale interne.

Prezumția de clauză abuzivă poate fi răsturnată doar prin dovada scrisă - făcută de bancă - a caracterului negociat al contractului, iar nu prin mențiuni intrinseci contractului. Orice altă probă în vederea dovedirii caracterului negociat al clauzelor, pretins de pârâtă, este inadmisibilă. Având în vedere aceste argumente, reclamanții au considerat că se impune respingerea probei cu interogatoriul ca inadmisibilă.

4.4.2.Probele solicitate nu pot fi pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei.

În ceea ce privește solicitarea pârâtei privind administrarea interogatoriului, a probei cu martori, respectiv a unei expertize, se impun a fi efectuate o . precizări, având în vedere obiectul și specificul procesului, respectiv, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit bancar de către bancă. Astfel cum rezultă în mod expres din conținutul art. 351 NCPC, instanța poate încuviința administrarea probei cu interogatoriul numai atunci când este privitor la fapte personale, care, fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei. Prin urmare, interogatoriul trebuie să se refere la fapte personale ale părții interogate. Or, chestiunea caracterului abuziv al clauzelor preformulate din contracte este o chestiune de aplicare a legii și de interpretare a contractelor în care sunt cuprinse aceste clauze, și nu o chestiune de fapt care să privească fapte personale ale reclamantului. Aceeași este și situația în privința probei cu martori, respectiv a probei cu expertiză.

Dovada caracterului negociat nici nu se poate face întrucât suntem în prezența unui contract de adeziune, preformulat, unde sunt incidente prezumțiile de lipsă a negocierii și de abuz de putere economică. În plus, clauzele sunt nule sau lezionare, iar nulitatea și leziunea impun revizuirea contractului. Faptul că banca s-a folosit de în clauzele abuzive, deși legea îi interzice să le includă în contract și permite consumatorului să le considere fără efect (art. 6 din Legea nr. 193/2000), denotă abuzul de putere economică al băncii, un fapt ilicit care ar necesita interogatoriul băncii pentru că este un fapt personal al său, și nu interogatoriul reclamantului. Cu alte cuvinte, nu se poate dovedi cu interogatoriul reclamanților, care ar presupune fapte personale ale părții interogate, un fapt al băncii și anume, dacă banca a negociat sau nu clauzele contractuale.

Profesionistul, pentru a dovedi că a existat o șansă reală a consumatorului de a negocia, trebuie să vină cu probe clare și directe, iar nu cu probe indirecte, forțate, cum este cazul probei cu interogatoriul.

În susținerea argumentelor invocate anterior, reclamanții au indicat o decizie recentă a ÎCCJ, irevocabilă, defavorabilă băncii cu privire la aceste aspecte, și anume, decizia nr. 4418 din 8 noiembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._/99/2010.

Astfel, potrivit Înaltei Curți de Casație și Justiție, „art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului ne-negociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului or al unor clauze ale acestuia”.

Așadar, prezumția de lipsă a negocierii nu poate fi răsturnată cu interogatoriu, martori, expertiză etc., aceste probe fiind inadmisibile. De asemenea, prezumția nu poate fi răsturnată nici cu contra-prezumții sau cu simple afirmații conform cărora dacă un consumator a putut alege între trei oferte sau dacă i s-a tăcut o ofertă de credit, înseamnă că există negociere.

Tot cu titlu de jurisprudență reclamanții au indicat 3 cauze ce au avut ca obiect sancționarea BCR, respectiv Volksbank în temeiul răspunderii pentru inserarea în contractele de credit a unor clauze abuzive. În aceste litigii, băncile au solicitat, ca și prezenta pârâtă, administrarea probei cu interogatoriul. În aceste decizii de speță, instanța a respins proba cu interogatoriul: încheierea Tribunalului București din 12.12.2011 în dosarul nr._/3/2010; încheierea Tribunalului București din 24.10.2011, în dosarul nr._/3/2010; încheierea Tribunalului București din 03.04.2012, în dosarul nr._/3/2011.

Față de toate argumentele prezentate, reclamanții au solicitat respingerea probei cu interogatoriul, martori și expertiză, în principal, întrucât este inadmisibilă față de prevederile art. 4 alin. (3) teza a Il-a din Legea nr. 193/2000, iar, în subsidiar, întrucât administrarea acestei probe nu este utilă, pertinentă și concludentă în soluționarea prezentului litigiu.

Concluzionând, reclamanții au solicitat instanței respingerea excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare și admiterea cererii de chemare în judecată față de argumentele prezentate în aceasta și în prezentul răspuns ia întâmpinare.

La termenul din data de 05.02.2015 în fața Tribunalului Bihor, reclamanții au renunțat la judecarea cererii cu privire la clauzele prevăzute de art.8.2 și 13.5 din contractele de credit.

Prin sentința nr.129/C/05.02.2015 pronunțată de Tribunalul Bihor – Secția a II-a Civilă, tribunalul a admis excepția de necompetență materială și teritorială și a declinat compentența de soluționare a cererii disjunse formulate de reclamantul D. A.-D. în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 la data de 10.04.2015.

La termenul de judecată din data de 25.09.2015, reclamantul și-a precizat cererea, indicând clauzele pe care le consideră abuzive, ca fiind cuprinse în art.8.1 din condiții speciale și art. 8.4 din condiții speciale.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Între reclamantul D. A. D., în calitate de împrumutat, și pârâta P. B. Romănia SA, în calitate de creditor, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de împrumut pentru nevoi personale nr.422502J_/24.06.2008, prin care s-a convenit acordarea unui credit pentru nevoi personale în valoare de_ CHF, pe o durată de 120 de luni, la o rată a dobânzii de 13% .

În vederea soluționării cauzei, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări, și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.

Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.

Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat de reclamant, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Sub acest aspect instanța nu va ține seama de apărarea paratei, în sensul că nu se poate stabili caracterul abuziv al unei clauze atâta timp cât reclamantul a acceptat clauzele prin semnare și nu a făcut bancii o contraoferta. Instanța consideră că o astfel de interpretare ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte. De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța constată că cererea reclamantului vizează clauzele cuprinse în art. 8.1 și 8.4 din contract.

Astfel, în conform art.8.1, împrumutatul și/sau împrumutatul solidar va/vor rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale (denumite ”Anuități”), conform graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut, în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul prezentului contract în conformitate cu termenii specificați în Cap.III Termenii Împrumutului, în timp ce art.8.4 din contract prevede că împrumutatul și împrumutatul solidar mandatează prin prezenta Banca în mod expres, irevocabil și necondiționat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menționat în Cap.III Termenii Împrumutului și orice cont al împrumutatului și împrumutatului solidar deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutatul și împrumutatul solidar, la datele de scadență ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din sau în legătură cu prezentul contract, banca este autorizată expres prin prezentul contract să utilizeze disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe.

Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Pe de alta parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.

De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care sunt redactate în mod clar și previzibil și care reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.

În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.

Analizând din această perspectivă clauzele art. 8.1 și 8.4, instanța constată că dispozițiile contractuale au fost exprimate clar și inteligibil, obligația de restituire a împrumutului și dobânzii în valuta în care a fost acordat împrumutul fiind prevăzută pentru ca la finalul perioadei de creditare împrumurtatul să restituie aceeași sumă împrumutată plus dobânda. De asemenea, din prevederile contractuale rezultă clar mecanismul de formare a prețului, și anume calcularea prețului în funcție de moneda în care a fost acordat împrumutul și efectele acestei dispoziții constând în suportarea riscului valutar de către împrumutat în cazul creșterii cursului de schimb.

Instanța nu poate reține nici reaua-credință a băncii, nici faptul că serviciul de creditare prestat de pârâtă este toxic, periculos, defectuos ori neconform, în sensul prevăzut în dispozițiile legale citate de reclamant, în condițiile în care serviciile financiare nu pot fi încadrate în noțiunea de produs „nesigur”, „defectuos”, „neconform” sau „periculos” prevăzute de Legea nr.296/2004 și, prin ipoteză, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.12 din OG nr.21/1992.

Reclamantul susține că pârâta i-a recomandat contractarea creditelor în franci elvețieni, dar nu a dovedit acest lucru și nici faptul că i-a prezentat acest tip de credit ca fiind unul fără riscuri valutare majore sau că a exagerat beneficiile unui astfel de credit.

Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, și anume, dobânzile, comisioanele ori garanțiile care revin împrumutatului, viitoarea deprecoere sau apreciere a unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație, după cum nici Regulamentul BNR nr.3/2007 nu stabilea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar. Deși arată că banca avea obligația de a-l informa cu privire la riscul de hipervalorizare a CHF, reclamantul nu a formulat o cerere de anulare a contractului pentru dol și nu probează că banca deținea informații în acest sens și că ar fi ascuns aceste informații cu rea-credință, în orice caz, neputându-se pretinde băncii să prevadă viitoarele fluctuații de curs valutar.

Împrumutându-se pentru o perioadă importantă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care realiza venituri, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul cursului valutar, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. În acest context, fkuctuația valutară a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de scimb fiind suportat de debitor, în lipsă de dispoziție contrară. În acest sens, trebuie menționat că legiuitorul a consacrat în materia contractelor de împrumut principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de împrumutat, iar executarea obligațiilor reclamantului afectate de variația cursului de schimb își găsește suport atât în clauzele contractuale, cât și în dispozițiile legale. Astfel, atât vechiul Cod civil, cât și actualul Cod civil consacră principiul nominalismului potrivit căruia împrumutatul trebuie să restituie suma nominal primită, indiferent de variația acesteia, în condițiile în care condiția dezechilibrului semnificativ prevăzută de către art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 se apreciază „prin intermediul unei analize a noremelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare” (cauza Mohamed Aziz C-415/11).

În cazul creditelor acordate în valută nu există clauze abuzive pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul și nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice, iar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clsuză de risc valutar aceasta nu este decât preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art.8.4 din contract, aceasta reglementează un mandat acordat pârâtei de cei care și-au asumat obligația de restituire a împrumutului să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menționat în Cap.III Termenii Împrumutului și orice cont al împrumutatului și împrumutatului solidar deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutatul și împrumutatul solidar, la datele de scadență ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din sau în legătură cu prezentul contract, banca este autorizată expres prin prezentul contract să utilizeze disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe.

Obligația de achiziționare a monedei străine în care trebuie achitate ratele prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor, a sumelor aflate în conturile curente ale acestora decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare, iar nu din contractul de împrumut. Spre deosebire de situația din cazul Kasler și Kaslerne Rabai, invocat de reclamant, clauza prevăzută de art.8.4 nu reprezintă o remunuerație pentru o prestație efectuată de bancă, ci o prestație caracteristică cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare a monedei străine, asfel cum explicit se arată în clauza menționată, în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de către pârâtă în numele și pe seama clienților săi, în timp ce contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligația de restituire a împrumutului în rate lunare în aceeași monedă este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziționare monedei străine. Pe de altă parte, această clauză este aplicabilă în subsidiar, numai în situația în care împrumutatul nu depune în contul curent suma necesară efectuării plății în valuta prevăzută în contract, însă nimic nu îl împiedică să procure moneda necesară rambursării creditului în alt mod și din alt loc decât prin cumpărare de la banca care a acordat ceditul și să alimenteze contul în această monedă în vederea efectuării plății.

Astfel fiind, având în vedere cele reținute mai sus, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge cererea formulată de reclamantul D. A. D., CNP_, cu domiciliul ales la SCA P. și Asociații, în București, Splaiul Unirii nr.223, etaj 3, sector 3, în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA, cu sediul în București, .. 29-31, sector 1, CUI_, J_, ca neîntemeiată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12.11.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 9276/2015....		Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 08/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 9556/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 9578/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 9575/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 9276/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Legea 10/2001. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 9993/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI