Legea 10/2001. Sentința nr. 269/2016. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 269/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 18-01-2016 în dosarul nr. 269/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 269
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 18.01.2016
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: D. B.-J.
GREFIER: B. C.
Pe rol cauza civilă având ca obiect despăgubiri pentru daune morale - Legea nr. 10/2001, privind pe reclamanții R. L. și R. N. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat: reclamantul R. L., personal, legitimat cu C.I. ., nr._, CNP_ și asistat de avocat B. C. și reclamanta R. N., prin avocat B. C., lipsind pârâtul. La apel a răspuns și martorul V. M.-A..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în cadrul căruia a învederat că termenul a fost acordat pentru audierea martorului propus de reclamanți.
În conformitate cu dispozițiile art. 321 Cod procedură civilă, instanța audiază martorul V. M.-A., depoziția acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.
Reclamanții, prin avocat, arată că nu au alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri de formulat ori probe de administrat, instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reclamanții, prin avocat, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul de a obliga pârâtul la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării în termen a notificării făcute în baza Legii nr. 10/2001. Prin probatoriul administrat în cauză s-a dovedit fără echivoc întrunirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul ce le-a fost cauzat. Trebuie să fie avută în vedere și reaua-credință a pârâtului, care se poate observa inclusiv din conținutul întâmpinării depuse la dosar. Astfel, prin întâmpinare pârâtul precizează faptul că eventualul prejudiciu se poate datora culpei reclamanților deoarece aceștia aveau posibilitatea ca după anul 2007 și până în anul 2011 să formuleze cerere în instanță. Din acest aspect, se poate deduce foarte clar că pârâtul în mod direct și voit a rămas în pasivitate și nu a soluționat notificarea, așteptând ca instanța să soluționeze o notificare depusă în baza Legii nr. 10/2001. Însă această obligație revenea exclusiv în sarcina pârâtului, prin legea specială. Mai mult decât atât, instanța va observa că reclamanții nu au rămas în pasivitate, au depus toate actele doveditoare la dosarul cauzei și au formulat cerere în instanță în momentul în care M. București a emis o dispoziție greșită în sensul că aceasta a fost emisă pe numele unei persoane decedate, cu toate că la dosarul cauzei a fost depus certificatul de deces cu mult timp înainte de emiterea dispoziției. Reclamanții au încercat soluționarea cauzei și pe cale amiabilă, și au somat pârâtul să rectifice dispoziția, acesta în continuare însă a avut o atitudine sfidătoare față de reclamanți și nu a soluționat cererea pe cale administrativă. Astfel, reclamanții au fost obligați să formuleze cerere în instanță pentru ca pârâtul să fie obligat la rectificarea dispoziției. Deși sentința prin care pârâtul a fost obligat la rectificarea dispoziției a rămas irevocabilă, acesta nu a înțeles de bună-voie să își execute obligația. A trecut o perioadă de 2 ani de zile de la emiterea primei dispoziții până la emiterea celei de a doua, cea corectă. Bineînțeles acest lucru nu s-a întâmplat de bună-voie, pârâtul fiind constrâns după ce reclamanții au apelat la un executor judecătoresc. Argumentul pârâtului în sensul că reclamanții ar fi trebuit să apeleze din timp la instanța de judecată contravine normelor europene prin care s-a statuat faptul că să ceri unei persoane să acționeze în instanță pentru ca instanța să dispună obligarea autorității publice la emiterea dispoziției nu ar fi decât un lucru repetitiv, oneros și necorespunzător cerințelor art. 31 alin. 1 din CEDO. În acest sens a se vedea și cauza S. P. împotriva României. Prejudiciul moral a constat pe de o parte în perioada lungă de timp de soluționare a notificării cât și în atitudinea umilitoare și sfidătoare a pârâtei față de reclamanți, desconsiderându-i pe aceștia ca și cetățeni. De altfel, este de notorietate atitudinea pe care o au administrațiile publice față de cetățeni. De notorietate este și trauma psihică prin care au trecut și trec foștii proprietari. Chiar Legea nr. 10/2001 a apărut pentru a repara un prejudiciu moral produs de către stat cu mult timp înainte foștilor proprietari. Având în vedere termenul de soluționare a notificării Cât și atitudinea sfidătoare a Municipiului București nu s-a realizat altceva decât prelungirea stării de agonie a reclamanților. Trebuie avută în vedere practica națională și internațională cu privire la prejudiciul moral și acordarea de daune morale. În ce privește societatea . SA aceasta a acționat în calitate de mandatar al reclamanților, toate demersurile fiind efectuate în numele acestora. Reclamanții în mod continuu au avut cunoștință de ce se întâmplă cu dosarul lor și ce demersuri urmează a se efectua. Lipsa de reacție a pârâtului s-a îndreptat asupra reclamanților și nu asupra societății . SA, reclamanții fiind cei afectați și desconsiderați ca și cetățeni. Datorită lipsei de reacție a Municipiului București, reclamanții au apelat la o firmă specializată, fiind obligați la plata unei sume pentru serviciile prestate. Depun practică judiciară. Vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
În temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10.07.2015, reclamanții R. L. și R. N., prin mandatar . SA, au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata daunelor morale în cuantum de 30.000 lei, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1266/27.06.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .. 16, sector 6. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1266/27.06.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 4853, formulată în baza Legii 10/2001, au solicitat despăgubiri în natură și în echivalent pentru terenul situat în București, .. 16, sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 13.11.2008 a depus toate actele doveditoare făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București ca unitate deținătoare avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării exprese de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamantul le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate a îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea îi îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării persoanei îndreptățite.
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanții, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni cât și nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252 – 253 Cod civil, art. 1349, art. 1381 și urm. Cod civil.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri, sens în care au depus la dosar, în copie, următoarele: dispoziție nr._/14.01.2014, cerere de executare silită, somație nr. 2035/06.02.2013, încheiere din 04.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2011, sentința civilă nr. 1325/12.07.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, cereri adresate PMB nr. 6597/03.05.2010, nr._/26.09.2011, nr._/04.07.2011, nr. 5533/01.04.2011, nr. 3427/06.03.2009, nr. 880/23.01.2009, nr._/20.11.2008, nr. 1534/20.02.2008, cerere de emitere a dispoziției nr._/12.11.2008, notificare nr. 1266/27.06.2001.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare a arătat că dosarul administrativ nr. 4853 a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/06.04.2012 de acordare măsuri reparatorii prin echivalent. În temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au formulat contestație împotriva acestei dispoziții prin care au susținut că numitul R. C., menționat în dispoziție, a decedat în anul 2009, astfel că cota sa de ¼ din drepturile privind imobilul s-a transmis către reclamanți. Prin sentința civilă nr. 1325/12.07.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2011, s-a dispus modificarea dispoziției de primar general nr._/06.04.2012, în sensul că persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent sunt reclamanții.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care dispune că „În cazul acțiunilor formulate potrivit art.45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. 1.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei - dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că, reclamanții nu au fost împiedicați de către pârât, să se adreseze instanței cu o cerere în acest sens, încă din anul 2007, aceștia rămânând în pasivitate din data de 13.11.2008 când au depus toate actele doveditoare și până la data de 26.11.2011.
Evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor și modul de evaluare a acestora) astfel să justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 205 și urm. Cod procedură civilă.
În dovedire, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a depus la dosar, în copie, dosarul administrativ nr. 4853. (f. 58-216).
Reclamanții nu au formulat răspuns la întâmpinare.
Instanța a încuviințat pentru reclamanții proba cu înscrisuri și proba testimonială, iar pentru pârât, proba cu înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 18.01.2016, instanța a procedat la audierea martorei V. M.-A., declarația acesteia fiind consemnată și atașată la dosar (fila 235).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 1266/27.06.2001, autoarea reclamanților, R. V., a solicitat, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului cu suprafața de 304,98 mp, situat în București, .. 16, sector 6.
Dosarul administrativ constituit urmare acestei notificări a fost completat cu acte doveditoare în anul 2008, când prin adresa nr._/20.11.2008, notificatoarea, printr-o societate comercială, a depus înscrisuri suplimentare în dosarul administrativ.
Ulterior, prin aceeași societate comercială, care a achiziționat o parte din drepturile notificatoarei, dosarul administrativ a continuat să fie completat cu înscrisuri, conform adreselor nr._/26.05.2009, nr._/29.01.2010 și nr._/15.04.2010.
Prin Dispoziția nr._/06.04.2012, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, sector 6. Această dispoziție a fost modificată prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.01.2014,
Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1266/27.06.2001, cât și neexecutarea în termen a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1325/12.07.2012 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, prin care pârâtul a fost obligat să modifice cea dintâi dispoziție emisă, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4, 5, art. 252-253, art. 1349 și art. 1381 Cod civil.
Instanța reține că potrivit art. 6 alin. 2 cod civil faptele juridice săvârșite/produse înainte de . legii noi nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor.
De asemenea, art. 6 alin. 5 Cod civil prevede că dispozițiile legii noi se aplică numai faptelor produse/săvârșite după ., în același sens fiind și dispozițiile art. 3 și 5 din Legea de punere în aplicare. În sfârșit, art. 103 din Legea nr. 71/2012 prevede că Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.
Astfel, în speță, deși din punct de vedere al condițiilor ce trebuie îndeplinite, nu există diferență de tratament juridic, conduita pârâtului anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil este guvernată de prevederile art. 998-999 Cod civil, iar ulterior datei de 01.10.2011, de prevederile art. 1349, 1357 și urm. Cod civil; în ceea ce privește Legea nr. 10/2001, aceasta nu conține dispoziții referitoare la răspunderea pentru prejudicii morale.
Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar conform art. 999 Cod civil, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Într-o exprimare mult mai concisă, art. 1349 alin. 1 – 2 Cod civil nou prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
De asemenea, potrivit art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Din aceste dispoziții legale se deduc cerințele antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii faptei ilicite vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate intre săvârșirea faptei ilicite și prejudiciul produs.
Fapta ilicită atribuită de către reclamanți pârâtului constă în soluționarea cu întârziere a notificării nr. 1266/27.06.2001 și punerea în executare cu întârziere a dispozițiilor titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1325/12.07.2012 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.
Reclamanții au mai invocat de asemenea și atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora, ce duce la o obstrucționare a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Cu privire la primul aspect invocat – depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, instanța reține că potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data depunerii notificărilor, pârâtul avea obligația de soluționare a cererii în termen de 60 de zile de la depunere, prin emiterea Dispoziției de admitere sau respingere și de comunicare a acesteia către reclamanți, în termen de 10 zile de la data adoptării. În speță, acest termen administrativ nu a fost respectat de către pârât, fără vreo justificare. Prin urmare, există o faptă ilicită constând în soluționarea cu întârziere a notificării nr. 1266/27.06.2001.
În ce privește punerea în executare a dispozițiilor titlului executoriu reprezentat de sentința civilă 1325/12.07.2012 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, instanța apreciază de asemenea că este vorba de o faptă ilicită a pârâtului, constând în întârzierea punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un dosar în care a figurat ca parte.
Sub cel de-al doilea aspect invocat de reclamanți - atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora - din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâtul ar fi adoptat vreo atitudine „umilitoare” față de aceștia. Împrejurarea că pârâtul nu a respectat termenul legal de soluționare pe cale administrativă a notificării și a pus în aplicare cu întârziere o hotărâre judecătorească, constituie fără îndoială o faptă ilicită, de nerespectare a prevederilor legale, însă nu de umilire a reclamanților. Prin urmare, acest aspect este nedovedit de reclamanți și înlăturat de către instanță.
În ceea ce privește producerea unui prejudiciu, art. 998-999 Cod civil nu fac distincție cu privire la tipul prejudiciului susceptibil de reparație, utilizând cuvântul „prejudiciu” și, respectiv, sintagma „toate prejudiciile cauzate”, ceea ce înseamnă că nu exclude posibilitatea producerii unui prejudiciu moral și, implicit, repararea acestuia. Mai mult, art. 1381 Cod civil, prevede în alin. 1 că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, ceea ce înseamnă că este supus reparației și prejudiciul moral (de altfel, chiar în lipsa unei codificări, această posibilitate era reținută în doctrina juridică și practica judecătorească anterioară noului cod civil).
În speță, reclamanții au pretins că li s-a produs un prejudiciu moral, evaluat la suma de 30.000 lei, constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de lunga perioadă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de ei, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, nemulțumirea și revolta pe care le-o cauzează conduita pârâtului, prin nesocotirea prevederilor legale, înțelegând să invoce o prezumție de existență a prejudiciului moral dedusă pe baza unei premise, respectiv săvârșirea faptei ilicite, ceea ce i-ar scuti de sarcina probării acestuia.
Instanța constată, însă, că nici în dreptul intern, nici în cel convențional invocat de către reclamanți (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului considerată relevantă de reclamanți) nu este prevăzută sau reținută o asemenea prezumție, nici măcar la nivel de principiu.
În dreptul intern, prezumția ca mijloc de probă poate fi legală sau simplă (aceasta din urmă fiind produsul raționamentului pe care îl face instanța într-un anumit caz dat, pe baza interpretării probatoriului administrat în cauză), iar în ceea ce privește dreptul convențional și jurisprudența CEDO, Curtea statuează în echitate pe baza unor criterii cristalizate de-a lungul timpului și a particularității fiecărei cauze, care, desigur, pot constitui linii directoare pentru instanțele interne, însă nu se poate deduce pe baza acestor linii directoare o prezumție de existență a prejudiciului moral în favoarea victimei faptei ilicite.
Afirmațiile reclamanților în sensul că prejudiciul, în ceea ce privește existența sa, nu ar trebui dovedit, nu pot fi acceptate de către instanță, tocmai pentru că se invocă un prejudiciu moral, strâns legat de propria persoană, neputându-se, așadar, pune semnul egalității între dovedirea existenței prejudiciului și dovedirea întinderii acestuia, numai acest din urmă element nepresupunând recurgerea la mijloace directe de probă, ci numai indirecte, prin mecanismul prezumțiilor simple.
Astfel, numai în urma dovedirii vătămării printr-o faptă ilicită de către autor a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, instanța are a aprecia asupra cuantumului despăgubirii bănești, întrucât problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, pe baza cărora instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Or, în cazul concret al speței, reclamanții au susținut că fapta ilicită a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat conduita pârâtului, prin pasivitatea sa.
Instanța reține că în speță reclamanții nu au dovedit vătămarea concretă de către pârât a stării lor psihice, în condițiile în care acestea nu au întreprins personal niciun demers, nici măcar acțiunea de față, împuternicind o societate comercială, respectiv Real Group Invest S.R.L., să se ocupe de formalitățile administrative și judiciare. În concret, reclamanții se limitează a enunța că au încercat o stare de disconfort psihic constând în revoltă, nemulțumire față de conduita pârâtului, fără a invoca elemente suplimentare de natură a forma convingerea instanței că au fost, într-adevăr, afectați moral, în oricare dintre componentele sale.
În acest context, instanța apreciază că nu s-a făcut de către reclamanți dovada vătămării, prin fapta ilicită a pârâtului, a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite pe plan psihic, astfel încât instanța să fie în măsură a analiza importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și implicit, măsura în care pot fi acordate despăgubiri reclamanților pentru prejudiciul moral suferit.
Întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu moral, instanța nu va mai analiza condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit, în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, acțiunea reclamanților în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanții R. L., CNP_, domiciliat în București, .. 64, ., . și R. N., CNP_, domiciliată în C., . nr. 17, ., . domiciliul ales la . SA, cu sediul în București, .-138, corp B, parter, sector 5, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, cu sediul în București, C._, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.01.2016.
Președinte, Grefier,
D. B.-J. B. C.
Red.DBJ/Thred.MM/5ex./03.03.2016
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 222/2016.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 277/2016. Judecătoria... → |
|---|
