Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 334/2016. Judecătoria SIBIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 334/2016 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 26-01-2016 în dosarul nr. 334/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SIBIU
SECTIA CIVILA
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 334/2016
Ședința publică din data de 26.01.2016
Instanța constituită din:
Președinte: A. L.
Grefier: V. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestator B. V. și pe intimat P. B. ROMANIA SA, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatoarea, prin avocat M. A. și pârâta, prin avocat M. B. V..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Față de cererea de completare a cererii de chemare în judecată, formulată de contestatoare, reprezentantul intimatului solicită amânarea cauzei în vederea formulării întâmpinării.
Instanța pune în discuție excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sibiu, invocată de intimat prin întâmpinare.
Reprezentantul intimatului solicită admiterea excepției și declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, conform prevederilor contractuale inserate în contractul de credit, fiind incidente prevederile art.13.5. din contractul de credit. Solicită să se aibă în vedere, că această clauză atributivă de competență era valabilă la momentul încheierii contractului, conform Vechiului Cod de Procedură Civilă.
În consecință, solicită declinarea în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, întrucât acolo este sediul intimatei.
Reprezentanta contestatoarei solicită respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate, întrucât sunt incidente prevederile art. 126 și art. 6 C.p.c., potrivit căruia este considerată nescrisă orice clauză care privește alegerea de competență, dacă este realizată anterior nașterii dreptului la despăgubire. Singura clauză de care se folosește intimata, este cea de la momentul încheierii contractului inițial, din anul 2007. Precizează că nașterea dreptului la despăgubire nu poate avea loc decât ulterior constatării caracterului abuziv al clauzei. Or, în condițiile în care ulterior încheierii contractului nu a intervenit între părți vreo convenție cu privire la alegerea de competență. Concluzionând, arată că nu există o convenție care ulterioară nașterii dreptului la despăgubire, care să coincidă cu momentul constatării caracterului abuziv al clauzei.
Cu privire la acest aspect, în jurisprudență, s-a subliniat că se impune exista unei convenții ulterioare contractului de credit, moment în care se recunoaște un drept la despăgubire.
Caracterul normelor de competență, reglementate de art.113 C.p.c., arată că sunt mai multe criterii care concurează la stabilirea competenței, în favoarea Judecătoriei Sibiu, respectiv locul plății, locul îndeplinirii activității de către intimată.
În materia protecției consumatorului, legiuitorului a reglementat accesul consumatorului la justiție, fără a-l obliga pe acesta să se deplaseze în altă localitate, ca să se judece pentru obținerea recunoașterii unor clauze abuzive.
Solicită să se aibă în vederea jurisprudența Curții Europene de Justiție, amintită de contestatoare, în vederea respingerii excepției necompetenței teritoriale.
Apreciază că această procedură nu ar fi accesibilă consumatorului, în cazul în care acesta ar fi obligat să se deplaseze la o instanță din București.
La întrebarea instanței, reprezentanta contestatoarei arată că domiciliul clientei sale este în localitatea T., așa cum s-a menționat în acțiune, iar Judecătoria Sibiu a fost aleasă ca și instanță competentă, întrucât clienta sa a efectuat toate plățile în contul sucursalei din Sibiu, contractul, fiind de asemenea, încheiat la această sucursala.
Instanța rămâne în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sibiu.
JUDECĂTORIA,
Constată că prin acțiunea înregistrată la această instanță sub nr._ din data de 2.10.2015, formulată de reclamanta B. G., în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA, s-a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze inserate în contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum 340002J_ și prin urmare, să se constate nulitatea absolută a acestora, respectiv: a) - clauza menționata la pct. 2, fila 1 din contract, intitulat „mod de utilizare a împrumutului" prin care s-a consemnat în mod fals/abuziv că "împrumutul va fi acordat în contul curent al împrumutatului, așa cum apare menționat la cap. III Termenii contractului" adică in sumă de 27 300 CHF, deși, în realitate suma a fost acordată exclusiv în lei, banca plătind direct cele 2 credite ale reclamantei refinanțate menționate in continuarea acestei clauze; b) - clauza reglementată la penultimul aliniat al pct.2, fila 2, contract prin care se instituie în mod abuziv riscul valutar în sarcina reclamantei consumator de a "suporta eventualele diferențe de sumă ce rezultă din convertirea sumei destinate refinanțării conform art. 2 și suma efectiv necesară rambursării integrale a creditului refinanțat”, diferențele de schimb valutar nefiind negociate cu consumatorul, determinând asemenea celorlalte clauze un dezechilibru major in relația dintre părți, toate consecințele negative ale variației cursului sunt în rizico pericolul consumatorului, banca fiind scutită de aceste consecințe negative; c) - clauzele reglementate la art. 3, din contract privind dobânda aferentă creditului, pct. 3.2 șl !a pct. III, Termenii contractului, în ceea ce privește dobânda, care nu este una fixă (determinată/determinabilă ci variabilă, nefiind negociată cu consumatorul, neputând fi înțeleasă de consumator și nici nu este prevăzut un mod clar de calcul accesibil consumatorului, contravenind art. 37 lit. a, din OUG 50/2010*, precum si clauza privind D. (dobânda anuala efectiva) de la pct.6, teza finală a contractului care permite modificarea automate a dobânzii în funcție de "fluctuațiile înregistrate pe parcursul derulării contractului de componentele sale”, ceea ce nu echivalează cu specificarea condițiilor în care operează modificarea, clauza fiind abuzivă și, in fine, clauza de la pct. 13.11, exclusiv cu privire la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda; d) - clauza reglementata la pct.4, din contract privind perceperea comisionului de acordare a creditului, calculat în procent nespecificat la suma solicitată ca împrumut, acesta nefiind permis de lege si nenegociat cu consumatorul, contravenind art. 36 din OUG 50/2010; e) - clauza reglementată la pct.5, din contract privind perceperea unui comision de rambursare anticipată, calculat în procent nespecificat la suma solicitată ca împrumut, acesta nefiind permis de lege și nenegociat cu consumatorul contravine art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010 care permite doar o compensație în acest caz; f) - clauza reglementată la pct. 8,1 din contract privind riscul valutar, care obliga consumatorul să plătească împrumutul conform graficului de rambursare, adică în moneda în care a fost acordat creditul, suportând diferențele de schimb valutar, care nu au fost negociate cu consumatorul, determinând asemenea celorlalte clauze un dezechilibru major in relația dintre părți, toate consecințele negative ale variației cursului sunt în rizico pericolul consumatorului, banca fiind scutită de aceste consecințe negative; g) - clauza reglementată la pct. 9.3 din contract potrivit căreia reclamanta a recunoscut că a avut un termen rezonabil de reflectare asupra produselor băncii, a tuturor condițiilor de creditare prevăzute in contract, inclusiv asupra costurilor împrumutului și a garanțiilor constituite, acestea fiind negociate și agreate de ambele părți, clauza fiind una standard, nereală, prestabilită și nenegociată cu reclamanta; să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului (7 mai 2008), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; să se dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda naționala, dar și având in vedere faptul că moneda în care a fost acordat efectiv creditul a fost în RON; să se dispună obligarea pârâtei la calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și să restituie reclamantei sumele plătite în plus da către acesta, adaptând în mod corespunzător contractul, în condițiile art. 13 din Legea 193/2000; să se dispună, în mod similar obligarea pârâtei la calcularea și plata de către reclamanți a dobânzii legale raportate la indicele Libor/Robor, Euribor pe toata durata contractului și să restituie către reclamantă sumele plătite în plus; cu cheltuieli de judecată.
S-a susținut competența instanței fațăd e prevederile art. 12 alin. 1 și art. 8, art. 14 din Legea 193/2000, dispozițiile art. 94 lit- k Cpr.civ și art. 101 alin. 1 și 2 și art. 113 alin. 3 Cpr.civ.
În fapt s-a arătat în esență că părțile au încheiat contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum 340002J_ având ca obiect suma de 27.300 CHF. Reclamantei i s-au virat în cont sumele de 5475,33 lei pentru refinanțarea contractului de credit nr._/5.04.2006 încheiat cu BRD și de_,19 lei pentru refinanțarea contractului de credit nr._/18.10.2006 încheiat cu BRD.
Nici una dintre clauzele a căror anulare se solicită prin acțiune nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul, creând grave dezechilibre intre prestațiile pârtilor care nu se pot remedia decât prin anularea acestora si in toate cazurile, informațiile precontractuale nu au fost oferite cu cel puțin 15 zile înainte de acceptarea ofertei, fiind încălcat art. 6 din Legea 289/2004, dar si dreptul UE aplicabil .
Reclamanta nu a cunoscut anterior clauzele contractului și a fost nevoită să îl semneze fără a negocia clauzele, banca acționând cu rea credință, ceea ce face ca actele ce cuprins clauzele contestate să conducă ia concluzia inexistentei "convenției legal încheiate”, ceea ce face ca doar acelea care sunt legale să aibă putere de lege între părți, conform art. 969 Cod civil, în vigoare la data contractării.
Prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv iar scopul adoptării unui astfel de act normativ este protejarea consumatorului deoarece acesta se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea posibilitatea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențialul rămâne că, prin acest mecanism, să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia șl accepta conținutul său. Deși este parte contractantă cu drepturi și obligații egale, reclamanta nu a avut niciodată posibilitatea de a negocia vreo clauză contractuală, nu a participat la conceperea modelului de contract, nu a avut nici un drept efectiv de a emite păreri cu privire la încheierea sau derularea tranzacției, având o poziție inegală în raport cu banca, aderând doar la o convenție.
Potrivit Legii 193/2000, pentru a fi catalogată ca abuzivă, o clauză contractuală trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ condițiile să nu fi fost negociată cu banca și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei - credințe.
Prima cerință este îndeplinită cu privire la clauzele contractuale în discuție deoarece banca nu poate face dovada negocierii clauzelor contractuale, care in realitate nu a avut loc, sarcina probei incumbând acesteia, conform dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, iar a doua cerință este îndeplinită prin aceea inserarea clauzelor abuzive a avut ca efect producerea unui dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, ceea ce se reflectă cu evidență în cuantumul sumelor pe care reclamanta le plătește.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei ce reglementează dobânda, acesta rezultă din caracterul său variabil, dar și din încălcarea dispozițiilor art. 8 lit. b, ale Legii 289/2004 care obligă la stabilirea unei dobânzi determinabile, raportată la indici de referință verificabili care să fie menționați in contract sau în modificările legislative.
Comisionul de acordare a creditului a fost stabilit procentual, conform pct. 4, din contract, fără însă a fi specificat care este procentul aplicat și nu a fost negociat cu consumatorul. Acest comision nu este prevăzut/permis de OUG 50/2010, neputând fi asimilat/confundat comisionului de analiză dosar.
Având In vedere dezechilibrul contractual semnificativ produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către consumator, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații, din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor si obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabila astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. Or în aceste condiții, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unul câștig sau unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra consumatorului a riscului generat de hipervalorizarea CHF.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr, 4/2005 privind regimul valutar "Plătite, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2". Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevăzuta în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract sa se facă in moneda naționala. De asemenea, efectuarea plaților în valută implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesiva fata de obligația asumata, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie sa guverneze executarea contractului. Având in vedere acest aspect, denominarea in moneda naționala a plaților constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echității.
Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanta nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mal corespunde voinței concordante a părților. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro și din euro în CHF, cu consecința împovărării consumatorilor, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către aceștia, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractelor.
Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora. De asemenea, ca efect al constatării nulității clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditelor - CHF, cu suportarea diferențelor de schimb valutar de către împrumutați, se impune restituirea prestațiilor (plăților) efectuate de către reclamantă în temeiul acestor clauze abuzive.
În drept s-au invocat O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mal 2005, Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Regulamentul BNR nr. 17/2012 privind unele condiții de creditare, Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit în creditele destinate persoanelor)
Pârâta P. B. ROMÂNIA SA a formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepția necompetenta teritoriala a Judecătoriei Sibiu față de prevederile art. 13.5. din contractul de credit, părțile convenind asupra competenței teritoriale de soluționare a oricărui litigiu izvorât în legătură cu contractul de credit în favoarea instanțelor judecătorești din București. Dispozițiile art. 12 din Legea 193/2000 invocate de reclamantă se aplică exclusiv cererilor în instanță introduse de către A.N.P.C., astfel că se impune admiterea excepției și declinarea competenței de judecata în favoarea Judecătoria Sectorului 1 București.
S-au mai invocat excepția inadmisibilității/prematurității cererii reclamantei pentru nerespectarea procedurii speciale instituite de legea 193/2000, precum și prescripția dreptului reclamantei de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate in baza clauzelor pretins abuzive.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii introductive de instanța ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată
În fapt s-a arătat că potrivit art. 4 alin, (1) din Legea 193/2000, de implementare a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE, s-a impus două condiții cumulative pe care o clauza trebuie sa le îndeplinească pentru a putea fi calificata în concret de către judecătorul național, ca fiind abuzivă, respectiv să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului și să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților ca o consecința a abuzului.
Suplimentar, art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici ca definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Or, în prezenta cauza, clauzele contractului de împrumut invocate de către reclamanta nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, iar pe de alta parte, o parte dintre acestea se refera la prețul contractului.
Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestora, sunt clare și fără echivoc, fiind exprimate . inteligibil, au fost însușite de către consumator prin semnarea Contractului de credit si a Actelor adiționale, devenind astfel lege intre părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864, constituind element determinant la formarea voinței de a contracta.,
Astfel, reclamantei i-au fost aduse la cunoștință de către bancă, înainte de semnarea contractului de credit, contractele de împrumut pe care le oferea banca, tipul contractelor, avantajele si dezavantajele asociate cu produsul propus, informații exacte si complete privind încheierea contractului de credit.
Contractul de credit încheiat de părți nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre acestea, iar asumarea riscului doar de către banca a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii contractului de credit chiar dacă obligația împrumutului este una cu executare succesiva. Prin urmare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implica derularea Contractului de credit.
Așadar, reclamanta nu poate invoca faptul că clauzele referitoare la dobândă, la comisionul de acordare, comisionul de rambursare în avans sau la moneda în care a fost acordat creditul, au fost străine de cunoștința sa, când în realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat P. B. si au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare.
Reclamantei i-a fost respectat de către banca dreptul privind negocierea directa si dreptul de opțiune. Așadar, consumatorul a negociat contractul de credit și a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii si produse bancare oferite atât de către pârâtă, cât și de către alte instituții bancare concurente, iar în urma analizei, reclamanta a optat pentru unul dintre produsele bancare oferite de pârâtă.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților ar trebui sa lipsească prestația pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, în acest sens menționam Înalta Curte de Casație si Justiție statuând că Directiva nr. 93/13/CEE nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanța a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează in mod real si contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ in defavoarea consumatorilor.
În prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contra prestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda si comisioanele. Pârâta și-a asumat și ulterior și-a realizat obligațiile de acordare a împrumutului în cuantum de 27.300 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantei.
Componenta principala a obiectului cauzei este analiza caracterul abuziv al dispozițiilor din contractul de credit referitoare dobândă, comisionul de acordare si comisionul de rambursare în avans percepute de către Banca, precum și al dispozițiilor privind riscul valutar și modul de restituire a creditului.
Din analiza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE si art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000 rezultă cu claritate că prețul unui serviciu, respectiv costul unul credit bancar, așa cum sunt dobânda si comisioanele, percepute de către bancă, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
In ceea ce privește pretenția reclamantei ca instanța sa constate caracterul pretins abuziv al clauzelor din Contractul de credit care reglementează variația dobânzii creditului, aceasta se impune a fi respinsă în principal ca lipsită de interes, ca rămasă fără obiect iar în subsidiar ca neîntemeiata., pentru considerentele ce vor fi expuse infra.
Astfel cererea reclamantei este lipsita de interes și rămasă fără obiect întrucât ulterior intrării in vigoarea a prevederile OUG nr. 50/2010, prin Actul Adițional de implementarea a dispozițiilor OUG 50/2010, marja băncii a fost "înghețată" la un cuantum fix, începând cu data de 19.09.2010.
Art. 37 din OUG nr. 50/2010 permite dobânda variabilă în contractele de credit și instituie o . reguli pentru prevederea ei în contract, iar prin Actul Adițional încheiat de părți s-au respectat întocmai dispozițiile OUG 50/2010.,
Pe de alta parte, pretenția reclamantei este neîntemeiată întrucât la data încheierii contractului de credit clauzele privind dobânda aveau un caracter legal dat fiind faptul că acestea reprezintă o transpunere în contract a principilor rezultate din interpretarea prevederilor alin1 lit. a din Anexa Legii 193/2000.
În ceea ce privește comisionul de acordare, acesta reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului si a menținerii structurii acestuia, angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat si monitorizarea creditului pe toată durata sa până la rambursarea sa integrală, iar la data încheierii Contractului de credit (mai 2008) nu exista nicio interdicție legală ca banca să perceapă comisionului de rambursare anticipata.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, așa cum a reținut si jurisprudența „rațiunea perceperii comisionului de rambursare anticipata este clar determinată, fiind evident că, . profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus”. Totodată, acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuala aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil.
Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 95 alin. 1 din OUG 50/2010, anterior formulării cererii introductive de instanța de către reclamanta, Banca a transpus prevederile art. 66-69 din OUG nr. 50/2010 în cazul contractului de credit supus prezentului litigiu, prin Actul Adițional la contractului de credit fiind eliminată obligația împrumutatului de a mai achita comisionul de rambursare anticipată, astfel că cererea reclamantei cu privire la acest comision este, in principal, lipsită de interes, în secundar, lipsita de obiect și terțiar, neîntemeiată.
În ceea ce privește acordarea creditului și plata ratelor de credit în CHF, reglementarea normelor interne de creditare și procedurile aplicate în executarea acestora demonstrează că Banca nu a aplicat politici de creditare iresponsabile și nici nu a ascuns vreun cost din cele aplicabile contractelor de credit în CHF.
După analizarea cererii de credit și a veniturilor justificate de solicitant din perspectiva eligibilității acestuia și a garanțiilor propuse în cazul în care acordarea creditului presupunea astfel de garanții, Banca îi comunica solicitantului suma aprobată spre creditare, în moneda solicitată de acesta.
Pentru tragerea creditului, împrumutatul deschidea un cont la Bancă, în moneda în care urma să se acorde creditul iar dacă împrumutatul folosea creditul pentru achiziția unui imobil, iar contul vânzătorului era deschis în altă monedă, Banca efectua, exclusiv la cererea împrumutatului, o operațiune de schimb valutar pentru a vira banii vânzătorului în moneda în care era deschis contul său, așa cum s-a întâmplat în cazul reclamantei. Această operațiune era însă distinctă de contractul de credit și avea loc numai la cererea clientului, fiind independentă de acesta.
Așadar, creditul a fost acordat de Bancă în CHF, pus la dispoziție în CHF, astfel că în mod firesc s-a stipulat restituirea acestuia tot în CHF, în conformitate cu art. 1578, art. 1584 si 1585 C.civ. din1864.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.
Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Riscul valutar, definit în art. 3 alin. 1 lit. j din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat prin intermediul contractelor și că acesta nu este suportat în întregime de către Bancă.
D. fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 Cciv. 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Nu era necesar ca Banca să explice în detaliu reclamantei faptul că un împrumut în CHF trebuie restituit tot în CHF, ceea ce presupune ca împrumutatul să cumpere suma necesară de CHF de la o casă de schimb valutar, de la bancă ori de unde considera mai convenabil, pentru a achita rata: atât Contractul de Credit cât și graficul de rambursare, prevedeau valoarea ratelor în CHF - moneda în care fusese acordat creditul.
În plus, într-un contract de credit în moneda străină ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate, potrivit căreia debitorul obligației imposibil de executat - aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare - este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți în contract în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.
Contrar susținerilor reclamantei, chiar în calitatea sa de expert în domeniul bancar, Banca nu putea prevedea schimbările de curs valutar care afectează executarea Contractului de către reclamantă, căci nu are niciun control asupra cursului de schimb și îl suportă și ea ca orice alt agent economic de piață.
Spre deosebire de cursul EUR/RON, care se formează pe baza cererii și ofertei din piață și este direct tranzacționabil între bănci, cursul CHF/RON este format printr-o cotație încrucișată, ținând cont atât de cotația EUR/RON, cât și de cea EUR/CHF. CHF/RON nu este o expresie a cererii și ofertei de CHF în funcție de RON din piață, ci este strict un calcul matematic ce are la bază cotațiile la un moment dat ale cursurilor EUR/RON și EUR/CHF. BNR oferă pe pagina sa cotații oficiale pentru principalele valute contra RON, însă singura valută direct tranzacționabilă în piață este EUR, restul fiind formate pe baza altor perechi față de EUR.
De-a lungul timpului, CHF a avut de câștigat atât în fața EUR, cât și în fața USD deoarece a fost privit de către investitori ca o monedă sigură, având în spate o economie mai puțin expusă situației globale. Dacă înainte de izbucnirea crize» cursul EUR/CHF prezenta o evoluție relativ stabilă, o dată cu apariția crizei imobiliare și răspândirea ei în economiile din întreaga lume, mulți jucători au încercat să găsească active în țări ferite de criză.
Stabilizarea cursului CHF așa cum solicită reclamanta, la valoarea de la data încheierii contractului de credit, ar determina răsturnarea oricăror previziuni financiare pe care Banca și le-a făcut raportat la o anume perioade de creditare, la anumite condiții ale pieței șl la o anumită structură a veniturilor sale care să îi permită finanțarea populației cu asumarea anumitor riscuri pe care Banca trebuia să le gestioneze pentru care activitatea sa era verificată de BNR, ceea ce ar afecta însăși stabilitatea sistemului financiar bancar.
Stabilizarea cursului CHF și conversia creditului în monedei națională ar fi măsuri care ar încălca drepturile Băncii, care suportă și ea riscul evoluției cursului de schimb valutar (dacă ar scădea cursul RON/CHF sub nivelul cursului la care a fost semnat contractul Banca ar avea de pierdut) și care ar fi susceptibile să destabilizeze sistemul financiar bancar
Jurisprudența recentă a demonstrat că instanțele naționale înțeleg specificul clauzelor contestate șl al litigiilor în legătură cu acestea, dând eficiență principiului nominalismului monetar.
Contractul de credit a fost semnat anul 2005, astfel ca legea aplicabilă acestuia este C.Civ. 1864, iar potrivit art. 969 C.Civ. 1864 „(1) Convențiile lega! făcute ou putere de lege intre partite contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege". Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare in dreptul roman.
Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectata întrutotul de partea contractantă. In virtutea acestui principiu nu este permisa intervenția unor terți in convenția dintre părți si nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale si autonomiei de voința a părților.
Astfel, practica instanțelor a fost cvasiunitară in sensul respectării forței obligatorii a contractului, care nu decurge numai din voințele individuale ale pârtilor contractante, ci constituie un adevărat imperativ social, necesar pentru garantarea climatului de ordine si securitate juridica. Prin urmare, contractul nu poate fi modificat unilateral de către una dintre părți sau de către instanța, chiar daca executarea devine mai oneroasa decât se anticipase pentru una dintre ele.
În Hotărârea CJUE in cauza C-26/13 (Kasler), CJUE retine că dacă dreptul național permite instanței investita cu analizarea caracterului abuziv al unor clauze sa înlocuiască acea clauza cu o alta pentru a permite executarea în continuare a contractului, în forma modificată, atunci legislația comunitara permite la rândul sau o astfel de măsura. Condiția esențială pentru aplicarea acestei ipoteze este însă ca dreptul național sa acorde o asemenea prerogativa instanței.
Or, în speța de fața această condiție nu este îndeplinita. Judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C.Civ. 1864. În consecință, chiar și în situația în care instanța ar constata nulitatea absoluta a clauzelor contestate, tot nu ar avea posibilitatea legala de a dispune modificarea contractului de credit in sensul avut in vedere de reclamant. Din contră, într-o astfel de situație contractul de credit nu ar putea continua în lipsa clauzelor apreciate abuzive, astfel ca ar deveni incidente dispozițiile contractuale.
In drept, s-au invocat dispozițiile 107 alin. 1, art. 205, art. 451 și art. 453 Cpr.civ., art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, Anexa la Legea nr. 193/2000, prevederile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 969, art. 1092 -1121, art. 1578, art. 1564, art. 1587-1590 C.civ. de la 1864, art. 107 din Legea 71/2011.
Asupra excepției necompetenței teritoriale a instanței invocată de pârâtă prin întâmpinare instanța rețin următoarele:
Potrivit art. 107 alin. 1 Cpr.civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar conform art. 113 pct. 8 Cpr.civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 Cpr.civ., mai este competentă instanța de la domiciliul consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.
Instanța găsește că dispozițiile art. 12 alin. 1 și art. 8, art. 14 din Legea 193/2000invocat de reclamantă în ceea ce privește competența instanței nu sunt aplicabile față în cauză față de obiectul cererii și nici dispozițiile art. 113 pct. 3 Cpr.civ., chiar dacă ratele de credit s-ar fi plătit la Sibiu, dispozițiile art. 113 pct. 8 Cp.civ. având caracter special și aplicându-se cu prioritate în raport de prevederile art. 113 pct. 3 Cpr.civ.
În condițiile art. 126 alin. 1 Cpr.civ, prin art. 13.5. din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum 340002J_/7.05.2008, părțile au convenit asupra competenței teritoriale de soluționare a oricărui litigiu izvorât în legătură cu contractul de credit în favoarea instanțelor judecătorești din București.
Însă potrivit art. 126 alin. 2 Cpr.civ., în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot conveni alegerea instanței competente în condițiile alin. 1, numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată nescrisă.
Pe de altă parte, față de jurisprudența Curții de Justiție Europene în interpretarea dispozițiilor directivei 93/13/CEE - cauza C137/08, instanța găsește că are posibilitatea și obligația să aprecieze asupra caracterului abuziv al unei astfel de clauze dintr-un contract încheiat de un prestator de servicii și un consumator în ce privește competența teritorială a instanței să soluționeze litigiul având ca obiect executarea sau nulitatea unor clauze din contract, respectiv a instanței de la sediul prestatorului de serviciu.
Prin urmare, instanța apreciază că în speță există elemente suficiente pentru a se ajunge la concluzia că distanța mare de la domiciliul reclamantei consumator până la Judecătoria Sectorului 1 București în a cărei circumscripție teritorială se află sediul pârâtei P. B. ROMÂNIA SA, cheltuielile ce presupun această deplasare inclusiv pentru apărător ar putea descuraja reclamanta să formuleze și să susțină această acțiune și prin urmare, este o clauză abuzivă în raport de dispozițiile directivei care protejează interesele consumatorilor în raport cu prestatorul de servicii.
Astfel, înlăturând efectele clauzei prevăzută la art. 13.5. din contractul de împrumut încheiat de părți, pentru soluționarea excepției necompetenței teritoriale a instanței se vor avea în vedere dispozițiile art. 113 pct. 8 Cpr.civ, astfel că având în vedere domiciliul reclamantei în T., respectiv în circumscripția teritorială a Judecătoriei Avrig, urmează a se va admite excepția necompetenței teritoriale a instanței invocată de pârâtă în cauză și astfel, în temeiul art. art. 132 alin. 3 Cpr.civ, se va declina competența de soluționare a prezentei acțiuni în favoarea Judecătoriei Avrig, instanță căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței teritoriale a instanței și în consecință:
Declină competența de soluționare acțiunii formulată de reclamanta B. V. cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat M. A., în Sibiu, .. 8, jud. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, Șoseaua N. T. nr. 29-31, sector 1, în favoarea Judecătoriei Avrig.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.01.2016
Președinte, Grefier,
A. L. V. I.
Red AL 4.03.2016
Tehno.IV
4 ex.
2 ex.ef.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 264/2016. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 160/2016.... → |
|---|
