Anulare act. Sentința nr. 873/2016. Judecătoria SLATINA

Comentarii

0

Sentința nr. 873/2016 pronunțată de Judecătoria SLATINA la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 873/2016

Cod ECLI ECLI:RO:JDSLA:2016:001._

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SLATINA

CIVIL

SENTINȚA CIVILĂ NR. 873

Ședința publică de la 28.01.2016

Completul constituit din:

Președinte: C. O.

Grefier: R. M.

Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect anulare act formulată de reclamantul M. I. T., cu domiciliul procesual ales la C.. Individual avocat I. L. din Piatra-O., ., jud. O., in contradictoriu cu parata . S.A., cu sediul in Bucuresti, ..5, sector 3.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 14.01.2016, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acel termen, care face parte integranta din prezenta, cand instanta, pentru a da posibilitatea partilor interesate sa depuna la dosar concluzii scrise, a amanat pronuntarea pentru data de 21.01.2016, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi.

JUDECĂTORIA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Slatina la data de 20.05.2015 sub nr._ reclamantul Mustată I. T. a solicitat în contradictoriu cu pârâta . SA să se dispună constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 9 lit. b, c, d, e si f referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de administrare, comisionul de transformare pentru prima solicitare si pentru următoarele solicitări si comisionul de urmărire riscuri, art. 5 referitoare la natura si modul de calcul al dobânzii curente, precum si al clauzei contractuale prevăzute la art. 2.10. a, art. 2.11 alin. ultim si art. 3.7, art. 3.8 si art. 3.9 din Condițiile generale de creditare precum si ale art. 6 litera a din Actul adițional la contractul de credit nr. 656 din 15.09.2010, obligarea paratei la respectarea dispozițiilor legale in sensul perceperii dobânzii in funcție de valoarea unui indice de referința prevăzut de lege si care poate fi verificat, potrivit legii, obligarea paratei la recalcularea si perceperea dobânzii începând cu data

contractării ținând cont de variația indicelui de referința EURIBOR si marja fixa a băncii,

menționând cuantumul marjei băncii si caracterul „fix" ale acesteia, restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive sau fara temei legal cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare si comision de urmărire riscuri de către parata, restituirea tuturor sumelor ce exced unei dobânzi calculate si datorate in mod legal si percepute de către parata, pana la soluționarea definitiva a cauzei obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, conform art. 453 NCPC.

In motivarea cererii s-a arătat că intre reclamant, in calitate de împrumutat si . SA, in calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit bancar nr.9873/30.10.2006, având ca obiect împrumutul pentru nevoi personale luat reclamant, in cuantum de 4450 EUR, pe o perioada de rambursare de 120 luni.

Referitor la clauzele, care în opinia reclamantului sunt abuzive, s-au invocat dispozițiile art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), interpretat prin raportare la definiția pe care o da art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator, concluzionând că Banca, la momentul încheierii contractului, era obligata sa-l informeze pe reclamant cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, in cel mai superficial caz, trebuia sa-i ofere informații exacte in legătura cu modalitatea in care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie menționata in mod expres in contract cu precizarea periodicităților/ si / sau condițiilor in care intervine modificarea ratei dobânzii, atât in sensul majorării cat si in sensul reducerii acesteia. In plus, pct. 3 al lit. g din OG nr. 21/1992 impune necesitatea indicării in contract a unei formule in funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Relativ la dobânda, reclamantul a făcut trimitere la regulile prevăzute de art. 37 din OG 50/2010 și a susținut că aceasta cuantificare a dobânzii intra in contradicție flagranta si cu alte prevederi legale, respectiv Legea 193/200 si Directiva nr. 93/13CEE a Consiliului Comunității Europene, care conțin o lista a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive.

Susține că din moment ce dobânda din contract este o dobânda ce se poate modifica in orice moment, conform deciziei Băncii, caracterul abuziv al clauzei mai rezulta si din caracterul controlat al dobânzii, fapt interzis in mod expres de lege, potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1990 si art.8 din Legea nr. 289/2004, aceste acte normative nesocotite la momentul încheierii contractului de credit, prin lipsa oricărui indice verificabil care sa fie direct legat de dobânda.

A precizat reclamantul că una dintre modificările aduse de OUG 174/2008 a fost indicarea in mod obligatoriu in contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii (art. 9 indice 3 - lit. G din OG 21/1992, astfel cum a fost modificata prin OUG 174/2008), însă art. 5 din contract prevede ca dobânda curenta este 11,5% pe an si este variabila, fara ca parata sa indice o formula de calcul prevăzuta de lege prin raportare la un indice de referința verificabil, marja băncii trebuind sa fie fixa pe toata perioada derulării contractului de credit.

În opinia sa, parata nu a inteles sa respecte dispozițiile contractuale si legale, intrucat a perceput o dobânda in mod abuziv, nefiind calculata conform unei formule si prin raportare la indici verificabili prevăzuți de lege, impunându-se restituirea sumelor plătite peste cuantumul datorat, estimând dobânda achitata excedentar la suma de 1000 de euro (echivalent in moneda naționala = 4449,7 lei,).

In ceea ce privește comisionul de acordare credit, in cuantum de 1,95 % flat, arată reclamantul ca suma achitata cu acest titlu a fost de 305,58 lei, fiind o clauza abuziva întrucât perceperea comisionului nu este justificata in mod clar si echivoc in cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision, calculat prin raportare la cuantumul creditului, si nu la volumul de munca, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales in condițiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade in sarcina băncii. Din modul de formulare rezulta ca acesta nu a fost negociat, constatarea nulității absolute a acestei clauze impunându-se si pentru ca acest tip de comision nu este prevăzut in enumerarea limitativa a art 36 din OUG 50/2010.

In ceea ce privește comisionul de acordare in cuantum de 86,775 Euro prevăzut la art.9 litera b din convenția de credit, consideră ca reprezintă o clauza abuziva pentru motivele susținute mai sus, precizând că terminologia folosita in convenția de credit si rațiunea perceperii comisionului nu sunt descrise in cuprinsul condițiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutatul sa fie in deplina cunoștința de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de acordare, fapt pentru care clauza este abuziva si intra sub incidența Legii nr. 193/2000.

Precizează reclamantul că includerea comisionului de acordare in prețul contractului, in sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu poate fi reținuta ca întemeiata, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate in mod clar si inteligibil, cerințe neîndeplinite, deoarece modul in care este prezentat comisionul coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând ca, pentru același serviciu se percep doua costuri, fara a se face distincție intre ele, banca percepand un comision pentru îndeplinirea principalei obligații care-i revine, respectiv de a pune la dispoziția împrumutatului sumele aprobate in acest scop, comisionul de acordare nu este definit, astfel încât să se înțeleagă de ce ar trebui suportat, distinct de dobânda, comisioanele stabilite in abstract, independent de situația sa financiara, de garanțiile pe care le oferă in executarea obligațiilor si de conduita avuta in raporturile cu banca.

In ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, menționând că la data încheierii contractului de credit, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum si la capacitatea sa de înțelegere a clauzelor contractuale si a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in euro se prefigura a fi o alternativa avantajoasa la un credit in lei sau ., acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contractului, având ca premiza cursul valutar de la aceea data (3 5217 lei/Euro), care pe parcursul derulării contractului a crescut, cu consecințe grave asupra capacității sale de a-și îndeplini obligațiile contractuale.

Având in vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile, in vederea asigurării unei angajări in deplina cunoștința de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominanta in raport cu consumatorul, obligația informării in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicațiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010.

Cu privire la condiția echilibrului contractual, arată ca noțiunea de „dezechilibru semnificativ", asa cum este prevăzut in Legea 193/2000, este consacrata si de doctrina, care a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind contractul care si-a pierdut utilitatea sociala si personala și a menționat că piața financiara evoluează diferit in funcție de indicele la care se raportează, motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetara nefiind obiectiv determinat sau determinabil.

Susține reclamantul că plata ratelor aferente contractului si-a pierdut utilitatea sociala prin faptul ca a devenit extrem de împovărător din punct de vedere financiar, prin prisma faptului ca nemaifiind capabil sa achite ratele lunare, urmează sa piardă atât posesia cat si proprietatea bunului.

În opinia sa, a apărut un dezechilibru contractual originar (Leziune + clauze interzise/abuzive), comisionul de acordare neputând reprezenta o contraprestatie pentru un serviciu asigurat de către parata, respectiv costul băncii pentru a pune la dispoziția clientului suma imprumutata pentru o perioada îndelungata de timp, pentru aceasta suma existând o contraprestatie din partea sa ce consta in operațiunile de administrare a contului de credit, cată vreme costul punerii sumei imprumutate la dispoziția reclamantului se regăsește si se reflecta in alte elemente contractuale (dobânda, D.- costul total).

Comisionul de acordare, calculat si perceput la momentul acordării creditului, in cuantum de 1,95 % din flat, disimulează in fapt un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului, creând băncii un avantaj concurențial, contrar uzanțelor cinstite ale celorlalte bănci, astfel că nu reprezintă decât o dobânda mascata, dovadă incontestabila a relei-credințe a băncii, întrucât reprezintă o modalitate de inducere in eroare a clienților, dar și o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite practicate de comercianți. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol întrucât o dobânda aparent redusa este mai atractiva, atrăgând mai mulți clienți si o cifra de afaceri mai mare raportat la ceea ce ar fi obținut banca in condițiile in care ar fi arătat, in mod transparent, costurile reale ale creditului.

În ce privește comisionul de acordare a creditului, consideră reclamantul că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestatie obiectivă din partea băncii, căreia îi revine sarcina de a demonstra caracterul negociat al comisionului, în condițiile în care din modul de formulare rezulta ca acesta nu a fost negociat.

Constatarea nulității absolute a acestei clauze se impune si pentru ca acest tip de comision nu este prevăzut in enumerarea limitativa a art. 36 din OUG 50/2010.

Referitor la comisionul de administrare, învederează ca la art. 9 lit. c, se prevede ca acesta este in cuantum de 2,22 Euro lunar, reprezentând un procent de de 0.05% din valoarea creditului contractat, reiterându-se considerentele invocate anterior.

Reclamantul a precizat că parata isi rezerva dreptul de a percepe si un comision de urmărire riscuri ., nejustificat de mare, de 12,46 Euro lunar, reprezentând 0.28% din valoarea inițiala a creditului contractat, astfel că pe măsura ce se achita ratele, acest comision continua sa fie perceput prin raportare la valoare inițiala a creditului.

Consideră că perceperea acestui comision de risc nu are un temei legal si a fost si continua sa fie pretins de către Banca fara justificare, contrar principiilor echității si bunei credințe care guvernează raporturile contractuale, comisionul nefiind definit în convenție, nefiind indicat ce risc acoperă, in condițiile in care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin intermediul diverselor mecanisme contractuale si garanții constituite.

Concluzionează reclamantul că din Convenția de credit rezulta, in mod neechivoc, ca acest comision de risc reprezintă o dobânda deghizata, prevederile contractuale relative la dobânda si la acest comision de urmărire fiind relativ identice, iar atâta timp cat motivația perceperii acestui comision nu este detaliata nici in cuprinsul condițiilor speciale, nici in cuprinsul condițiilor generale, aceasta clauza este abuziva si intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Apreciază reclamantul că art. 36 din OUG 50/2010 conține o enumerare limitativa a comisioanelor ce se pot percepe pentru creditul acordat, astfel că alte comisioane exced enumerării, fiind abuzive si, in consecința, se impune constatarea nulității absolute a acestora si repunerea in situația anterioara cu privire la sumele deja achitate cu acest titlu, respectiv în baza comisionului de transformare pentru prima solicitare (0,50 % flat -reprezentând 22,25 Euro) si pentru următoarele solicitări (0,1% flat - reprezentând 4,45 Euro).

Clauza privind comisionul de risc este clauza standard, nu a fost negociata cu el, nu a putut influenta natura acestuia, respectiv nu a putut obține excluderea lui din conținutul contractului, scopul perceperii este neclar, iar caracterul echivoc al clauzelor ce ii reglementează contravine dispozițiilor art. 1 din legea 193/2000, neclaritatea clauzelor rezultând si din terminologia folosita, care nu este descrisa in cuprinsul condițiilor generale ale contractului, motivația perceperii nu este detaliata nici in cuprinsul condițiilor speciale, nici in cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

Consideră că prin inserarea acestui comision de risc parata nu a acționat corect si echitabil, urmărind sa obțină un avantaj disproporționat in detrimentul reclamantului, astfel incat echilibrul contractual s-a rupt, clauzele contestate sunt lipsite de cauza juridica, neexistand nicio contraprestație a societății bancare care sa justifice perceperea comisioanelor.

Contractul de credit încheiat reprezintă un contract de adeziune ale cărui clauze sunt prestabilite de operatorul economic, aflat in poziție dominanta fata de consumator, fără a-i conferi acestuia din urma posibilitatea negocierii directe, sens în care reclamantul a citat dispozițiile art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea 193/2000 și a precizat că nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva de către Banca.

In concluzie, perceperea comisionului de risc nu este legala, iar sumele de bani incasate pana in acest moment de către banca reprezintă o îmbogățire fara justa cauza, reclamantul solicitând a-i fi restituite.

Cu privire la cuprinsul dispozițiilor art. 2.10.a., art.2.11. alineatul ultim din Condițiile generale, a menționat reclamantul că acestea conferă dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, contrar voinței împrumutatului, poziția evident dominanta a băncii fiind dedusa si din dispozițiile art. 3.8 si art. 3.9, care permit băncii sa perceapă comisionul de urmărire riscuri si comisionul de administrare „integral, inclusiv pentru fracțiunile din luna".

Referitor la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, a arătat că prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 si ale OUG nr. 50/2010 se protejează nu doar un interes personal, individual, ci si un interes public, general, obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de banca in mod nelegal, cererea reclamantului vizând aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibila.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, solicită a se constatata caracterul de adeziune al contractului de credit, ceea ce atrage incidența Legii 193/2000, menționând că nu a avut posibilitatea de a negocia nici o clauza din Convenția de credit si din actul adiționale (pe care, de altfel, nu l-a semnat), atât contractul cat si actul adițional fiindu-i impuse in forma respectiva de Banca, fiind îndeplinita si condiția producerii unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților

In ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, citând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/200, reclamantul a reiterat susținerile anterioare cu privire la obligația băncii de a informa consumatorul cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit si la implicațiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar; cele vizând dezechilibrul contractual, evoluția pieței financiare, dezechilibru contractual originar și sancțiunea caracterului abuziv al clauzelor.

În opinia sa, constatarea caracterului abuziv înseamnă constatarea dreptului contestatorului in calitate de consumator de a invoca lipsa de efecte a clauzelor abuzive, cat si constatarea inexistentei dreptului băncii de a se folosi de ele in derularea contractelor.

Acțiunea in restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorata este asimilata, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civila delictuala, sens in care se aplica prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe sa curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 si urm. C. Civ., reclamantul solicită să se constate întrunirea cumulativa a condițiilor instituției plății nedatorate.

Consideră că in cazul de fata este pe deplin realizabila obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, in baza unor clauze lovite de nulitate absoluta, astfel incat nu exista niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

În continuare, reclamantul a făcut considerații teoretice cu referire la solidarismul contractual, ca legătura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creează intre părțile contractului, solidar obligate, susținând că legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, consumatorul este inca de la momentul semnării contractului . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproporționat de mare in raport cu consumatorul, concluzionând că inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, determinând un dezechilibru juridic.

În drept au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OUG nr. 99/2006 cu modificările si completările ulterioare, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 si urm Noul Cod de Procedura Civila, art. 480. 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE. art. 276 din TFUE.

In susținerea cererii reclamantul a depus la dosar înscrisuri ( f. 19-41).

Fiindu-i comunicată cererea de chemare în judecată, în termenul prevăzut de art. 201 C.pr.civ., pârâta B. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea întâmpinării s-a arătat că la data de 30.10.2006 între pârâta (în calitate de creditor) și reclamant (în calitate de împrumutat), s-a încheiat Contractul de credit bancar nr. 9873 („convenția" sau „contractul") având ca obiect împrumutul acordat reclamantului în valoare de 4.450 euro, credit pentru nevoi personale, fără garanții, rambursabil în 120 de rate lunare.

După semnarea acestei convenții, banca și-a îndeplinit obligația stipulată în contract (obligație uno ictu) și a pus la dispoziție debitorului suma împrumutată. La rândul său, împrumutatul avea obligația corelativă de a restitui eșalonat creditul, achitând totodată dobânda și comisioanele aferente (obligație cu executare succesivă).

Consideră pârâta că prin cererea de chemare în judecată, după 9 ani de la încheierea contractului, reclamantul încearcă să își atingă scopul de revenire asupra obligațiilor contractuale pe care și le-a asumat față de bancă, cererea apărând astfel ca fiind inadmisibilă prin raportare la principiul pacta sunt servanda, al forței obligatorii a contractelor, respectiv, al irevocabilității actelor juridice civile (art. 969 C.Civ. 1864).

În ceea ce privește temeiurile de drept invocate în susținerea acțiunii, susține pârâta că, raportat la regulile de aplicare în timp a legii civile (art. 1 din C.civ. 1864 și art. 15 alin. (2) din Constituție) și la momentul încheierii contractului (30.10.2006), nu puteau fi incidente actele normative sau prevederile care au intrat în vigoare după încheierea contractului, considerând că nu poate fi criticat un act juridic pe motiv că nu respectă prevederi legale intrate în vigoare după încheierea acestuia, fără ca astfel să nu fie încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Arată pârâta că reclamantul îi reproșează că prevederile contractuale contestate nu au fost negociate, acesta neavând nici posibilitatea negocierii lor, fără a invoca sau susține în mod credibil vreo necunoaștere a costurilor lunare ale contractului, în prealabil încheierii contractului (2006).

De altfel, chiar prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul confirmă că solicitarea creditului în euro a fost una în baza alegerii raționale a acestuia (pag. 5), dar pune în discuție componentele prețului unui credit, după asumarea obligațiilor contractuale și începerea executării lor, contestând motivele avute în vedere la stabilirea dobânzii și a comisioanelor contestate și solicitând practic o reducere a costurilor pe care s-a obligat să le suporte în legătură cu creditul obținut.

Se arată că reclamantul critică prevederile contractului de credit invocând neindicarea în contract a motivelor pentru perceperea comisioanelor contestate și susținând că aceasta ar da un caracter abuziv clauzelor contestate. în susținerea acestei exigențe, reclamantul nu invocă și nici nu ar fi în măsură să invoce și un temei legal pentru care motivul perceperii unui element al prețului unui credit (sau orice altă explicitare) ar trebui prevăzut în contact.

În acest sens, pârâta consideră incidente prevederile privind cauza (scopul) contractelor (art. 967 C.Civ. 1864) - contractul este valabil chiar având o cauză neindicată expres (alin. (1)), aceasta fiind prezumată până la proba contrară (alin. (2), precizând că întregul conținut cu relevanță economică pentru consumator (dobândă, comisioane) are o exprimare clară, inteligibilă, fiind asumat ca atare de reclamant, fără nicio obiecție sau solicitare de modificare, la momentul încheierii contractului.

Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, deoarece interesul protejat este cel al fiecărui consumator în parte, neexistând nicio prevedere legală expresă care să indice că sancțiunea juridică aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută, pârâta susține că perioada în care o astfel de acțiune poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pasivitatea consumatorului timp de peste 9 ani urmând să fie sancționată prin aplicarea prescripției extinctive.

Consideră pârâta că aceeași soluție se impune și cu privire la cererea reclamantului de restituire a sumelor achitate în temeiul dispozițiilor contractuale contestate prin cererea de chemare în judecată, cel puțin cu privire la sumele care au fost achitate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării prezentei acțiuni, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, concluzionând că orice pretenții ale reclamantului pentru sume achitate înainte de data de 20.05.2012 sunt prescrise.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de modificare a obiectului principal al contractului, precizând care este cadrul legal referitor la clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pârâta a arătat că motivul determinant pentru încheierea contractului este pentru bancăobținerea unui profit din acordarea unor împrumuturi în cuantumul, termenele și condițiile stabilite de comun acord cu împrumutații, iar pentru împrumutat, obținerea unei sume de bani care îi este necesară, cu condiția returnării eșalonate a acesteia, împreună cu costurile aferente și asumate prin contract.

Ca atare, în opinia sa, obiectul principal al contractuluiîl constituie punerea la dispoziție a unei sume de bani, cu obligația corelativă a împrumutatului de o returna eșalonat, împreună cu costurile stabilite de părți (costuri ce reprezintă prețul creditului acordat,respectiv prestația principală pentru care profesionistul ia parte la acest raport juridic și fără de care nu ar mai încheia contractul), în timp ce, prin prezenta cerere reclamantul tinde să revină asupra obligațiilor pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de credit, urmărind să obțină o diminuare a prețului contractului de credit, cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, rezultând că solicitarea de modificare a obiectului principal al contractului este inadmisibilă.

Cum reclamantul încearcă practic să modifice în mod unilateral, fără acordul celeilalte părți contractante, cuantumul sumei datorate și deci obiectul obligației asumate, cererea apărând astfel ca fiind inadmisibilă.

Apreciază pârâta că în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, instanța nu poate interveni asupra prețului contractului, principalul element pe care un consumator îl ia în calcul atunci când încheie un contract, în caz contrar lipsindu-se de efecte o clauză contractuală agreată de părți, privind contraprestația caracteristică a uneia din părți - prețul contractului.

Pârâta a făcut considerații teoretice cu referire la regimul juridic aplicabil contractului de credit bancar, susținând că stabilirea prețului contractului este o prerogativă exclusivă a părților, ferită de orice imixtiune exterioară într-o economie de piață liberă, fiind stabilit decât pe baza raportului dintre cerere și ofertă.

A susținut pârâta că, în speță, clauzele contestate sunt exprimate într-un limbaj clar, ușor inteligibil, care nu necesită cunoștințe de specialitate, iar de la momentul încheierii contractului și până la momentul promovării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul și-a executat de bunăvoie obligațiile contractuale, iar la momentul încheierii contractului nu a semnalat eventuale nelămuriri cu privire la clauzele în litigiu.

Respectându-se obligația de transparență, pârâta a menționat că modalitățile și condițiile în care sunt percepute dobânda și comisioanele sunt menționate pe chiar prima pagină a contractului, iar modalitățile și condițiile în care acestea sunt percepute sunt menționate în cuprinsul contractului de credit chiar pe prima pagină, cuantumul acestora fiind de asemenea înscris și în cuprinsul graficului de rambursare. Limbajul în care sunt exprimate clauzele contestate este unul inteligibil, clar, acesta neputând da naștere la interpretări și neimplicând cunoștințe de specialitate.

Cu privire la respectarea obligației de informare a clientului, a precizat că reclamantul s-a adresat băncii cu o cerere de credit, având

astfel inclusiv prilejul de a solicita orice fel de clarificări în măsura în care ar fi avut

nelămuriri legate de conținutul clauzelor contractuale, sens în care pârâta a citat dispozițiile art. 1.1.a din Condițiile generale de creditare coroborate cu dispozițiile art. 14 din contract, concluzionând că dacă reclamantul ar fi apreciat că prevederile contractuale nu

corespund nevoilor sale sau că nu este de acord cu vreuna dintre clauzele

contractuale, avea posibilitatea să nu efectueze tragerea creditului și astfel

contractul să fie desființat, fără vreo obligație ulterioară în sarcina sa.

Considerând că absolutizarea obligației băncii de asigurare a transparenței nu poate fi considerată admisibilă, pârâta a susținut că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, în speță nici reclamantul însuși nu invocă faptul că banca nu și-ar fi respectat această obligația de transparență.

În analiza caracterului lizibil, clar al acestor clauze, instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, în speță reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut vreo dovadă că ar fi solicitat la încheierea contractului lămuriri sau explicații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor contractuale și că pârâta ar fi refuzat oferirea unor astfel de răspunsuri.

Pârâta a citat din doctrina în materie, în sensul că textul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, „pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate”, concluzionând că nu poate fi considerat necunoscut de

către consumator chiar scopul urmărit de acesta, rezultatul, modul în care

produsul sau serviciul respectiv satisface nevoia consumatorului.

Arată pârâta că prezentat reclamantului contractul în formă scrisă, într-un limbaj obișnuit, comun, inteligibil omului obișnuit, fără a folosi manopere dolosive pentru a determina reclamantul să încheie prezentul contract, clauzele contractuale referitoare la dobândă și comisioane sunt clare și lipsite de echivoc, toate comisioanele fiind precizate în cuantum fix și/sau procentual în cuprinsul contractului de credit, comisioanele de administrare și de urmărire riscuri fiind de asemenea identificate și în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului, într-o coloană distinctă a acestuia.

De altfel, nici reclamantul nu înțelege să invoce lipsa limbajului clar și inteligibil, ci critică însăși existența clauzelor contractuale.

Clauzele contestate nu îndeplinesc cerințele prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, precizându-se că în conformitate cu alin. 6 nu pot face obiectul controlului instanței clauzele referitoare la prețul sau obiectul principal al contractului, fapt ce rezultă din interpretarea Legii nr. 193/2000 coroborat cu dispozițiile din Directivei 13/93, care nu permit cenzura instanței cu privire la adecvarea prețului, rolul instanței în raport de clauzele referitoare la preț fiind exclusiv acela de a asigura consumatorilor beneficiul unei exprimări clare și inteligibile a acestor

clauze, iar nu costuri mai reduse pentru produsele contractate.

Susține pârâta că instanța nu se poate substitui astfel voinței părților și nu poate dispune continuarea raportului juridic contractual eliminând din acesta clauzele privind obligația de plată a dobânzii și a comisioanelor.

Pârâta a invocat Decizia nr. 72/08.09.2014 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul_/215/2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 540/04.12.2014 a Curții de Apel C., Decizia nr. 2450/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1245/23.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Hotărârea pronunțată la 14.06.2012 în Cauza C-618/10 prin care s-a tranșat imposibilitatea modificării clauzelor contractuale, concluzionând că Legea nr. 193/2000 are ca scop protecția juridică a consumatorilor, iar nu protecția economică/socială a consumatorilor.

În consecință, clauzele referitoare la dobândă și comisioane, ca parte a prețului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, sens în care pârâta a citat cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 4685/27.11.2012.

Pârâta a susținut că, în speță, clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de un consumator diligent, precizând că, de regulă, consumatorul are inițiativa contractării unui credit bancar, iar în funcție de veniturile acestuia, dar și de opțiunile sale privind moneda și cuantumul creditului, perioada de rambursare (termen scurt, mediu sau lung), tipul de dobândă (fixă, variabilă), banca îi prezintă o ofertă de contract, având loc negociere simplificată, consumatorul putând ajusta aceste costuri solicitând o altă sumă, o altă monedă, un alt mod de calcul al dobânzii (ex. fixă, variabilă în funcție de diverși indici), o altă perioadă contractuală, un alt set de comisioane etc.

Obligația profesionistului de a dovedi împrejurarea că un contract a fost supus negocierii individuale cu consumatorul înseamnă că revene profesionistului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract și nu faptul că s-a și realizat o negociere directă a clauzei contestate, fiindexcesiv să se ceară profesionistului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire sau nu are vreo propunere cu privire la acesta.

Consideră pârâta că protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorilor, în speță reclamantul nu a solicitat nicio informație suplimentară, nu a adresat niciun fel de întrebări, deși exercitarea unui astfel de drept nu a fost împiedicată de către bancă, ci a acceptat oferta acesteia fără a formula o contraofertă.

Singura consecință pe care Legea nr. 193/2000 o atribuie caracterului preformulat al anumitor clauze este instituirea unei prezumții relativede lipsă a negocierii, dar, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijență în încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin, întrucât libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.

Contractul de credit încheiat cu reclamantul a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile sale, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului și, fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, dovada clară a faptului că împrumutatul a considerat corect și rezonabil nivelul costurilor stipulate, în caz contrar ar fi putut refuza oferta făcută.

Pe de altă parte, banca nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutatul să convină la condiții contractuale cu care nu era de acord, clientul putând oricând compara oferta subscrisei cu ofertele altor bănci, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspundea cel mai bine cerințelor lui, sens în care pârâta a invocat Sentința nr. 4246/2012, pronunțată de Judecătoria Râmnicu V. în dosarul nr._/288/2011, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

Cum timp de mai mulți ani, până la promovarea acțiunii, reclamantul nu și-a exprimat niciun fel de nemulțumiri în legătură cu clauzele contractuale executându-și obligațiile asumate, pârâta consideră că reclamantul urmărește în prezenta o diminuare a cuantumului prețului contractului de credit.

Prin urmare, condiția lipsei negocierii nu poate fi considerată a fi îndeplinită în prezenta speță, dat fiind consimțământul liber exprimat de reclamant la încheierea contractului, reclamant care a avut de la bun început cunoștință de prevederile contractuale și a fost de acord cu acestea, neexprimându-și în niciun fel dezacordul la momentul semnării contractului.

În opinia pârâtei, clauzele contestate nu sunt contrare bunei-credințe, având în vedere interpretarea corectă a considerentului (16) al Directivei 93/13, dar și faptul că buna-credință se prezumă și o dovadă contrară nu a fost făcută în cauza de față, banca și-a îndeplinit obligațiile legale de informare a debitorului, a prezentat acestuia oferta sa de creditare inclusiv contractele de credit propuse chiar înainte de încheierea contractului de credit, i-a permis acestuia observarea tuturor condițiilor contractuale, neputându-se în vreun mod imputa băncii o eventuală lipsă de diligentă a reclamantului.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, considerând pârâta că a decizie de eliminare a acestor clauze ar determina, dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.

Arată că, în speță, reclamantul face o . afirmații vădit exagerate cu privire la dezechilibrul contractual, respectiv lipsa utilității contractului, în condițiile unui credit negarantat de 4.450 euro și ale unor rate lunare de 77,32 euro. De asemenea, cu privire la comisionul de acordare (86,77 euro), pârâta menționează că reclamantul nu a arătat cu cât s-a majorat dobânda pretins astfel „mascată".

Reclamantul invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care, eventual, ar fi putut fi remediat pe alte căi legale), ci în vederea obținerii în mod nejustificat a unei diminuări a prețului contractului.

Contractele de credit sunt „contracte standard preformulate", dar consimțământul rămâne criteriul aprecierii contractului. Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual, sens în care pârâta a invocat jurisprudența franceză.

Eliminarea clauzelor contestate înseamnă obligarea pârâtei să realizeze acte de comerț în pierdere către reclamant și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii, reclamantul, nemulțumit de costurile creditului, putea ieși oricând din contract și, eventual, accesa o altă ofertă de pe piața bancară, iar dezechilibru semnificativ trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, în acest sens citând pârâta din Decizia nr. 2450/22.06.2011 a ÎCCJ, respectiv Cauza C-226/12 Constructora Principado SA vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez.

Concluzionează pârâta că, în lipsa indicării de către reclamant a unei surse reale a dezechilibrului contractual semnificativ, respectivele clauze contestate au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Cu referire la clauzele referitoare la dobândă, pârâta a menționat că potrivit opțiunii reclamantului din momentul contractării, dobânda curentă este de 19,09% pe an și este variabilă. Determinarea acesteia se face prin raportare la dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă o marjă fixă de 3,5 puncte procentuale. Art. 2.10.a și 2.11 din Condițiile generale de creditare vin să expliciteze mecanismul avut în vedere la stabilirea dobânzii variabile.

Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere al acțiunii, trebuie observat că indicele Euribor (invocat de reclamant) nu se confundă cu dobânda de referință a băncii, cireprezintă o familie de indici de referință stabiliți la diferite intervale de maturitate, calculați ca medie aritmetică a dobânzilor practicate de o asociație non-guvernamentală de bănci europene la împrumuturile interbancare.

La momentul încheierii contractului reclamantul nu a optat pentru un pachet de creditare cu o dobândă fixă și nici pentru un pachet de creditare cu o dobândă variabilă în funcție de un alt indice, deși avea această posibilitate, optând pentru un credit cu o dobândă variabilă în funcție de dobânda de referință internă a B., interpretare a contractului ce este dovedită de întreaga conduită a părților pe o perioadă semnificativă de timp.

În acest context, consideră pârâta că nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către bancă și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamantul datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care a consimțit, respectiv în funcție de dobânda de referință a B. la care se adaugă marja de 3,5 p.p.

Banca și-a respectat obligația de informare a clientului, instituită de către art. 6 din Legea 289/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului,

Mtivul pentru care în cuprinsul condițiilor generale de creditare se face distincția intre creditele cu dobânda variabilă stabilite în funcție de costul resurselor de creditare, dobânda variabilă în funcție de indicele de referință Libor/Euribor, dobândă fixă și dobândă revizuibilă semestrial,constă în aceea că banca a pus la dispoziția clienților săi împrumuturi cu toate cele patru tipuri de dobândă, astfel încât aceștia au fost liberi să opteze pentru oricare dintre cele patru produse.

Această diferență dintre produse a fost făcută publică (inclusiv pe site-ul acesteia), astfel încât reclamantul a putut să opteze între diversele tipuri de credite și dobânzi.

În ipoteza în care dobânda aplicabilă contractului încheiat cu reclamantul ar fi fost fixă sau ar fi fost stabilită în funcție de un alt indice și nu de dobânda referință variabilă a băncii, atunci acest aspect s-ar fi regăsit în chiar cuprinsul contractului de credit, în clauza privind dobânda.

A menționat pârâta că dobânda de referință variabilă a B.are la baza stabilirii ei costurile resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voința acesteia.

La rândul lui, costul resurselor de creditare reprezintă o . factori obiectivi impuși atât de piețele externe bancare, dar și de normele emise de BNR în reglementarea pieței bancare din România, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispozițiilor legale aplicabile contractului, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie.

Calculul dobânzii curente a unui credit în raport de dobânda de referință a B. este aprobată chiar de către BNR și ANPC, care, prin Adresa nr. 1048/2010 ( ca răspuns la o solicitare a băncii), a menționat că „Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a băncii + o marjă fixă, suntem de acord ca noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + marja fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabilă la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, respectiv 21 iunie 2010."

Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoită să facă anumite cheltuieli, să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare.

Contrar susținerilor reclamantului, pârâta arată că art. 5 din contractul de credit nu dă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, ci doar să aplice întocmai clauzele contractuale referitoare la dobânda variabilă, modificarea acesteia realizându-se conform prevederilor contractuale, în baza consimțământului valabil exprimat de părți la încheierea contractului, nefiind necesară o negociere a cuantumului dobânzii la fiecare variere a acesteia.

Consideră pârâta că reclamantul încearcă pe calea unei acțiuni în justiție să obțină practic un credit fără dobândă, respectiv, stabilirea prețului unui contract de către instanța de judecată (îndepărtând-o astfel de la menirea sa legală).

Arată că referitor la legalitatea dobânzii de referință a B. s-a pronunțat chiar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 972/24.02.2012 - dosarul nr._, Decizia nr. 4821/05.12.2012 - dosarul nr._ .

Dobânda de referință internă a B. reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice, fiind afișată în permanență la sediile B., alături de ceilalți indici de referință în raport de a căror fluctuație sunt determinate

dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate.

Admiterea acțiunii ar însemna eliminarea dobânzii creditului de către instanță, fără acordul părților, soluție care ar contraveni principiilor fundamentale de drept reglementate de art. 969 și 973 C.civ. 1864 - principiul autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității contractului și principiul relativității efectelor contractului.

Raportat la pct. 2 lit. b) din Anexa la Directiva 93/13 (preluat și de alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000), pârâta consideră că prevederile legale în materie nu au exclus posibilitatea unei dobânzi variabile într-un contract de credit de consum, cu condiția informării celorlalte părți contractante astfel încât acestea să aibă inclusiv posibilitatea rezilierii contractului.

În speță, caracterul variabil al dobânzii este stipulat chiar prin contract („Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 3,50 p.p."),nefiind vorba așadar de o modificare unilaterală a dobânzii (permisă de lege), ci de una în funcție dobânda de referință variabilă a băncii.

Prin afișarea dobânzii de referință la sediile băncii este îndeplinită și cerința legală de informare a consumatorului, astfel încât clauza astfel stabilită nu poate fi considerată abuzivă având în vedere prevederile pct. 2 lit. b) din Anexa la Directiva 93/13 și ale alin. (1) lit. a) teza a doua din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În consecință, în opinia sa, nu există niciun temei legal sau contractual pentru eliminarea/ modificarea clauzei referitoare la dobândă, aceasta fiind stipulată în deplină concordanță cu legea și necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauzele referitoare la comisioane, pârâta a citat dispozițiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/43, rap. la art. 1 alin. (2) lit. d) din Directiva 87/102, menționând că prevederile dreptului comunitar au fost transpuse inițial prin Legea nr. 284/2004, iar ulterior, au fost menținute prin art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50/2010.

Pârâta a susținut că în contract fiecare comision este exprimat printr-un procent sau o sumă ori exprimat atât prin procent cât și prin sumă, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil. Potrivit contractului, aceste comisioane se plătesc într-un anumit cuantum clar determinat în contract.

Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

In ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, reclamantul și-a asumat obligația de a suporta comisioanele, în cuantumul prevăzut în contract.

A arătat pârâta că potrivit contractului comisionul de acordare credit, ca parte a prețului contractului, s-a perceput o singură dată, la tragerea creditului (art. 3.1 din Condițiile generale de creditare), într-un anumit cuantum clar determinat în contract, este exprimat clar și inteligibil la art. 9 lit. b din contract în cuantum de 1,95% și se percepe pentru toate operațiunile de bancă care țin de momentul inițial al acordării creditului.

Pe cale de consecință, acest comision, care nu este interzis de legislația aplicabilă

contractului, este unul justificat, acceptat de consumator la momentul încheierii

contractului, și care oricum nu ar mai putea fi contestat în prezent, la 9 ani de la data

achitării sale.

În ceea ce privește comisionul de administrare, care face parte din costul total al creditului, pârâta a arătat că acesta a fost prevăzut în contract în cuantum fix de 2,22 euro lunar, reclamantul cunoscând și fiind de acord cu valoarea acestuia la momentul încheierii contractului, comisionul este exprimat în mod clar și inteligibil în contract, a fost prevăzut și în graficul de rambursare, iar la momentul încheierii convenției de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision de bancă (și nu există nici în prezent o astfel de interdicție, acest comision fiind prevăzut inclusiv de OUG nr. 50/2010, chiar dacă acest act normativ nu este aplicabil contractului).

Comisionul de administrare se percepe pentru activități de administrare a creditului cum ar fi întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului și fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Mai mult, însuși legiuitorul a apreciat că este admisibilă perceperea unui comision de administrare „pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului" (art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010, după modificarea efectuată prin Legea nr. 288/2010).

A precizat pârâta că potrivit tezei a doua a art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010, „în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului", în speță, comisionul de administrare fiind prevăzut în contract sumă lunară fixă de 2,22 euro, astfel că nu ar fi încălcată nici prevederea legală citată.

Susține pârâta că diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect sunt constante și presupun aceleași operațiuni, astfel că lucrătorii băncii, care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atunci când „administrează" evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent și nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat, concluzionând că este firesc ca acest

comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare.

Cu referire la comisionul de transformare (pentru prima solicitare și pentru următoarele solicitări),, în cele două forme ale sale indicate în contract (0,5% pentru prima solicitare, 1% pentru următoarele solicitări), pârâta a arătat că este prevăzut în mod clar și cuantificat la art. 9 lit. d și e, fiind explicat la art. 3.4 din Condițiile generale.

Acest comision este datorat exclusiv în situația în care împrumutatul solicită, în mod expres și prealabil, schimbarea monedei creditului, operațiune complexă care, în mod evident, implică anumite cheltuieli de adaptare a creditului la noile condiții, vizând operațiunile inerente generate de aplicarea unor noi metode de calcul și de conversie a monedei străine, dar și costurile generate de consilierea împrumutaților, închiderea contului de credit, deschiderea unui nou cont de credit, licitația valutară, întocmirea și punerea la dispoziția împrumutaților a unui act adițional la contractul de credit cuprinzând noile condiții contractuale, întocmirea și punerea la dispoziția împrumutaților a unui nou grafic de rambursare/tabel de amortizare în monedă străină.

Concluzionează pârâta că că ambele comisioane criticate corespund unor prestații concrete ale băncii, asigurându-se prin intermediul acestora, un just echilibru între părțile contractante.

În spetă, moneda creditului este euro, aceasta fiind păstrată și în prezent, neexistând vreo solicitare de transformare din partea împrumutatului și, implicit, nicio ocazie în care să fie plătit comisionul de transformare.

Față de comisionul de urmărire riscuri, prevăzut în contract în cuantum lunar de 12,46 euro, reprezentând 0,28% din valoarea creditului acordat, pârâta a menționat că este îndeplinită și în acest z condiția limbajului clar și inteligibil. Cuantumul a fost de asemenea identificat și în graficul de rambursare parte integrantă a contractului și nu există nicio dispoziție legală aplicabilă contractului supus judecății care să interzică perceperea acestui comision de către bancă.

Așa cum rezultă din adresa B. nr. 06/08.01.2013 cuprinzând descrierea principalelor comisioane percepute de B. în relația cu creditele acordate persoanelor fizice înainte de . OUG nr. 50/2010, comisionul de urmărire riscuri se percepe exclusiv pentru creditele fără garanții reale mobiliare/imobiliare ori personale, în condiții de existență a riscului de credit (definit ca riscul de pierderi ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligației contractuale constând în rambursarea creditului), așa cum este și cazul creditelor contractate de către reclamant.

În acest sens menționează faptul că însăși ANPC a apreciat ca justificată perceperea comisionului de urmărire riscuri în cazul creditelor negarantate, în Adresa nr. 1455/31.07.2013.

Comisionul de urmărire riscuri diferă în funcție de moneda creditului, ca urmare a riscului de neplată diferit în funcție de moneda în care este acordat creditul și este perceput într-o sumă fixă lunară, indiferent de perioada creditului sau de soldul creditului, fiind calculat ca procent aplicat lunar la valoarea creditului tras.

Spre deosebire de regimul juridic al garanțiilor (supuse restituirii în anumite condiții), comisionul de urmărire riscuri are o natură similară unei asigurări, reprezentând o parte a costului instrumentelor financiare derivate, utilizate inclusiv în domeniul bancar pentru limitarea riscului de credit.

Prin urmare, în opinia pârâtei, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost. Or, acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.

Mai mult, nimic nu a împiedicat reclamantul să aleagă un alt produs bancar pentru care să nu fi fost instituită obligația plății respectivului comision, așa cum nimic nu a obligat reclamantul să nu contracteze un credit cu o altă bancă și nu cu pârâta.

Astfel, comisionul de urmărire riscuri este exprimat în mod clar și inteligibil, atât în contract cât și în graficul de rambursare, împrumutatul având o viziune de ansamblu asupra valorii acestui comision pe toată perioadă de rambursare a creditului.

Consideră pârâta că solicitarea reclamantului de restituire a sumelor pretins plătite în temeiul clauzei contestate este nu poate fi primită prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13.

De altfel, pretențiile reclamantului de restituire a sumelor avansate în temeiul clauzelor pretins abuzive sunt paralizate de dispoziții legale exprese, care interzic împrumutatului promovarea unui asemenea demers (art. 1.588 C.civ. 1864).

Pe de altă parte, anularea unor clauze din contractul de credit, contract cu executare

succesivă, nu poate produce efecte retroactiv, în caz contrar, dacă s-ar admite teza sugerată de reclamant în sensul incidenței în cauză a principiului repunerii părților în situația anterioară ca efect al pretinsei nulități a clauzelor contestate, s-ar impune nu numai restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant, ci inclusiv obligarea sa la restituirea către bancă a contravalorii propriilor prestații.

Această sancțiune este consacrată și de art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor (20) și (23), din care rezultă că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a repune în discuție prestațiile deja executate.

In consecință, pârâta solicită să se constate că cererea reclamantului vizând restituirea sumelor pretins achitate în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituție și, în consecință, solicită respingerea acesteia.

In sustinerea întâmpinării pârâta a depus la dosar înscrisuri ( f. 89-199).

Deși reclamantului i-a fost comunicată întâmpinarea, acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată la data de 22.10.2015, pentru considerentele reținute în cuprinsul său, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata de parata prin întâmpinare.

La data de 12.11.2015, reclamantul a formulat precizare de acțiune, menționând că prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor legale, în sensul perceperii unei dobânzi în funcție de valoarea unui indice de referință, respectiv Euribor 6 M.

In cursul cercetării judecătoresti a fost administrată proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând prezenta acțiune, astfel cum a fost precizată la fila 211, în considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente, instanța constată și reține următoarele:

La data de 30.10.2006 s-a încheiat între pârâtă, în calitate de creditor și reclamant, în calitate de debitor, Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 9073, având ca obiect împrumutul pentru nevoi personale acordat reclamantului în valoare totală de 4.450 Euro, fără garanții, rambursabil în 120 de rate lunare.

Conform clauzelor apreciate de reclamant ca fiind abuzive, potrivit art. 5 din contractul de credit: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 11,5% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 3,50 p.p.”

În plus, potrivit art. 2.4 din Condițiile generale de creditare s-a arătat că modalitatea de calcul pentru determinarea dobânzii aferente este: Dob. datorată = Sold cont împrumut x rata anuală dobândă x Nr. ef. Zile: 360 x 100.

Mai mult, conform art. 2.10.a și 2.11. s-a menționat că pe parcursul derulării creditului banca poate modifica dobânda, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă urmând a fi afișat la sediul băncii. Totodată, în cuprinsul clauzei de la art. 2.11 s-a stabilit că în cazul în care, în urma modificării dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente, în cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.

Potrivit relațiilor înaintate de pârâtă, instanța reține că în perioada 31.10.2006 – 09.06.2007, procentul de dobândă a fost de 11,5%, format din dobânda de referință variabilă 8%+marja 3,5 p.p., în perioada 10.06.2007– 20.01.2008, procentul de dobândă a fost de 11,9%, format din dobânda de referință variabilă 8,4%+marja 3,5 p.p., în perioada 21.01.2008 – 13.05.2010, procentul de dobândă a fost de 12,4,9%, format din dobânda de referință variabilă 8,9%+marja 3,5 p.p., pentru ca începând cu data de 14.05.2010 la zi să fie stabilită la 11,25% fixă.

Analizând îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, cu referire la calitatea de comerciant și, respectiv, de consumator a părților contractante, conform definițiilor date de Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator în Art. 2 din Legea nr. 193/2000, instanța reține că, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit pârâta este o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutatul este o persoană fizică, acționând în scopuri personale (necomerciale), cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește lipsa negocierii directe a clauzelor respective cu consumatorul, instanța constată că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În speță Judecătoria constată că această condiție este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractul intervenit între părți, deoarece acest contract reprezintă, un contract tipizat cu clauze nenegociabile.

Mai exact, contractul intervenit între părți reprezintă un contract standard, preformulat, existența și conținutul clauzelor acestuia fiind expresia voinței unilaterale a băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel aceste clauze.

În acest sens, Judecătoria reține și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (probă care nu a fost făcută în cauză).

Analizând dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, instanța constată că de lege lata este exclusă constatarea caracterului abuziv al clauzelor care vizează prețul contractelor intervenite între comercianți și consumatori.

În acest sens, dispozițiile normative prevăd că: Art. 4 din Legea nr. 193/2000 – (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În aceste condiții Judecătoria constată că dobânda reprezintă unul din elementele care constituie prețul (costul) serviciilor oferite de bancă, iar modalitatea de calcul a acesteia este exprimată fără echivoc în cuprinsul contractului, în care se arată în mod concret atât faptul că dobânda este variabilă în funcție de valoarea de referință, cât și algoritmul de calcul al dobânzii.

În altă ordine de idei, Judecătoria constată că modificarea dobânzii percepute de bancă nu are drept consecință mărirea profitului băncii în detrimentul consumatorului, ci este menită să acopere fluctuațiile de pe piața monetară, intervenind numai în situațiile în care astfel de fluctuații apar în piață.

Alinierea dobânzii la aceste fluctuații ale pieții este de altfel un atribut al băncii recunoscut prin Regulamentul BNR nr. 3/2007 și este menită să acopere materializarea produceri acestor dezechilibre monetare.

În aceste condiții, dat fiind faptul că dobânda nu poate face obiectul unei clauze abuzive în măsura în care, așa cum s-a constatat, aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil (iar reclamantul nici nu au susținut contrariul), Judecătoria constată că în ceea ce privește stipulațiile contractuale de la 5 din contract, privitoare la dobândă, nu se poate reține un caracter abuziv prin raportare la dispozițiile normative citate anterior.

Susținerile reclamantului în sensul că banca nu ar modificat dobânda și în cazurile în care indicele Euribor a fost în descreștere nu sunt de natură a atrage caracterul abuziv al clauzei, ci vizează eventual nerespectarea obligațiilor contractuale de către bancă.

Mai exact, deși clauza nu are caracter abuziv, ea nu a fost executată corespunzător de către una din părți (în speță banca), fapt pentru care cealaltă parte este îndreptățită să ceară executarea corespunzătoarea sau desființarea contractului, putând solicita totodată și daune interese.

Acest aspect însă nu se subsumează noțiunii de caracter abuziv al clauzei reglementate de Legea nr. 193/2000 (deoarece clauza în sine nu întrunește cerințele art. 4 din acest act normativ), ci intră în sfera noțiunii de executare a contractului legal încheiat (și nu face obiectul prezentei cauze)

Concluzionând, Judecătoria constată că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contract, motiv pentru care în această privință cererea urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la existența clauzei abuzive privind comisionul de acordare credit, inserată la art. 9 pct. b din contract, instanța constată că potrivit acestei clauze, pentru creditul pus la dispoziție banca percepea, printre altele, „ comision de acordare credit de 1,95% flat.

Ori, în acord cu susținerile reclamantului, instanța reține că aceste prevederi contractuale referitoare la comisionul de acordare credit apar ca fiind abuzive in condițiile in respectivul comision este prevăzut ca fiind perceput pentru creditul pus la dispoziție, nu este dovedita nicio astfel de cheltuiala făcută de banca pentru acordarea creditului, creându-se un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, in detrimentul reclamantului - consumator .

Cu alte cuvinte in condițiile in care comisionul denumit „de acordare” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput un comision de 1,95% din suma solicitata, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestație pe parcursul derulării creditului .

Instanța reține că în fapt comisionul de acordare la care se face referire în convenția supusă analizei, în cuantumul perceput de 1,95% din valoarea creditului acordat, nu a putut fi justificat de către pârâtă în condițiile în care elementele enumerate în întâmpinare, care determină în opinia sa perceperea acestuia, nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.

Cu atât mai puțin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condițiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Este adevărat că pârâta a explicat existența comisionului de acordare în legătură directă cu cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, aceasta reprezentând contravaloarea unui serviciu prestat de bancă.

Ori, legiuitorul reglementează clar diferența dintre contractele încheiate între părți care au aceeași putere de negociere și relațiile de inegalitate dintre consumatori și profesioniști. De asemenea, din modul de formulare, rezultă că aceasta nu a suportat o negociere, iar pârâta nici nu a combătut această critică, în mod eficient.

Susținerile pârâtei cu privire la manifestarea unui acord de voință din partea consumatorului și care obligă partea inclusiv în privința acestui comision nu pot fi primite.

Astfel, opțiunea legiuitorului pentru o reglementare cu caracter special ce are ca finalitate protecția consumatorului, prezumat a se afla într-o poziție defavorabilă la momentul încheierii unui contract, impune aplicarea cu prioritatea a dispozițiilor Legii 193/2000 și nu a dreptului comun în materia viciilor de consimțământ. De asemenea, trebuie menționat că odată verificate condițiile de la art. 4 alin. 1 din legea 193/2000, consecința directă și imediată este cea a ineficacității acestora raportat la consumator în sensul art. 6 din același act normativ. Or, aceste dispoziții traduc noțiunea de cauză ilicită în înțelesul art. 948 pct. 4 cod civil și îi atașează o sancțiune specifică, preluată din conținutul Directivei_ .

Prin urmare, consimțământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractantului aflat într-o poziție defavorabilă.

Odată stabilit caracterul de adeziune al contractului și inexistența unui consimțământ valabil, apar ca nerelevante și apărările pârâtei referitoare la noțiune de libertate contractuală respectiv forța juridică a contractelor.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de acordare, se va admite și cererea privind restituirea acestui comision către reclamant, care este în cuantum de 86,78 Euro, așa cum reiese din relațiile înaintate de pârâtă (fila 129), tocmai întrucât suma încasată de pârâtă cu acest titlu nu mai are suport legal, fiind în prezenta unei plăți nedatorate, lipsită de temei legal, care în acest fel este supusă restituirii, potrivit art 1092 C.civ. (Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii).

În ceea ce privește comisionul de administrare prevăzut la art. 9 lit. c din contract, instanța reține că la lit. c se prevede perceperea de către bancă a unui comision de administrare de 2,22 eur lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, prevăzută la pct. 1 din convenția de credit.

Ori, comisionul de administrare credit nu este definit sub aspectul motivelor pentru care este perceput de câtre pârâtă, în condițiile generale de creditare, anexa la contractul de credit, pct. 3.9, fiind menționat că este un comision perceput în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent creditului, prevăzută la pct. 1 din convenția de credit, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, pentru fracțiunile din lună.

Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de administrare”, prin raportare la dispozițiile normative enunțate mai sus, Judecătoria constată că, în cauza dedusă judecății, clauza stipulată la art. 9 lit. c) din contract -plata unui comision de administrare în cuantum de 0,05 % din valoarea creditului, adică 2,22 de euro/lună, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În acest sens Judecătoria constată că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției.

În aceste condiții comisionul denumit „de administrare” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,05 % din valoarea creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestație pe parcursul derulării creditului.

În motivarea pârâtei s-a arătat că în cuprinsul convenției clauzele au fost descrise într-un limbaj inteligibil, clar și au putut fi înțeles de reclamanți.

Ori, deși se invocă modul clar în care a fost descrisă clauza, instanța constată că nicăieri în conținutul contractului nu este descris motivul pentru care este perceput un astfel de comision, contraprestația băncii pentru perceperea unui astfel de comision, în condițiile în care acesta este perceput lunar, la valoarea creditului.

Faptul că respectiva clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia, având posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul – instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

În cauză se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.

Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de administrare a contului de credit care, însă, scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Nu poate fi primită nici critica pârâtei potrivit cărora solicitarea reclamanților vizează de fapt analizarea clauzei asociate cu obiectul contractului, inclusiv prețul prevăzut de acesta.

Astfel, art.4 alin.5 din Legea nr.193/2000 reprezintă transpunerea fidelă a art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE și are următorul conținut: evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Ca și componentă a obiectului contractului - ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu – se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară expresia „preț” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

Dată fiind particularitatea de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.

În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art.3 lit.g definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”

Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin OUG nr.50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale – cum este și cazul convenției în litigiu – conform art.95 din ordonanță, situație în care – în condițiile art.148 din Constituție – capătă aplicabilitate directiva. Textul art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil, același text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Din acest punct de vedere se constată că, în condițiile în care clauza nu este descrisă și exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil, poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar și inteligibil” are în vedere situația în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deși acest comision – denumit de administrare – face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor pârâtei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele arătate, în condițiile în care ea nu este explicată, descrisă, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,05%” a comisionului de administrare aplicat la valoarea creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de administrare fără nicio descriere a motivului pentru care se percepe un astfel de comision, situația fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permițând instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29, 40-44).

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art.4 din evocata lege potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, odată ce funcția și destinația comisionului de administrare nu au fost evidențiate în convenția de credit, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, așadar, aserțiunile pârâtei sub acest aspect.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei privind perceperea comisionului respectiv, pentru considerentele reținute supra, instanța va admite și cererea privind restituirea comision de administrare către reclamant, care este în cuantum de 237,54 Euro (f.209).

Cu referire însă la comisionul de transformare, prevăzut și cuantificat la art. 9 lit. d și e, instanța constată că potrivit clauzei contractuale care îl stabilesc, în cele două forme ale sale (0,5% pentru prima solicitare, 1% pentru următoarele solicitări), acesta este explicat la art. 3.4 din Condițiile generale, potrivit cu care „Comisionul de transformare calculat asupra soldului creditului transformat dintr-o valută în alta se va încasa la data semnării actului adițional. Nivelul comisionului de transformare perceput va fi cel în vigoare la momentul respectiv".

Rezultă deci fără echivoc, că respectivul comision este datorat de către împrumutat doar în cazul în care acesta solicită în prealabil schimbarea monedei creditului, situație așadar premisă pentru îndreptățirea pârâtei la a calcula un astfel de comision.

În aceste condiții, în acord cu susținerile reclamantei, instanța reține că schimbarea monedei în care s-a acordat inițial creditul într-o altă valută implică operațiuni calcul și de conversie a monedei străine, fiind necesară închiderea contului de credit și deschiderea unui nou cont de credit, întocmirea și punerea la dispoziția împrumutaților a unui nou grafic de rambursare/tabel de amortizare în monedă străină.

Așadar, acest comision corespunde unor prestații concrete ale băncii, asigurându-se prin intermediul acestora, un just echilibru între părțile contractante, în condițiile în care oricum, în speță, moneda creditului a fost euro, fiind păstrată și în prezent, nefiind plătit nci un comision de transformare, pentru a se putea susține că se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În fine, în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, instanța constată că la art. 9 lit. f din contract s-a prevăzut că banca este în drept să perceapă un comision în cuantum lunar de 12,46 euro, reprezentând 0,28% din valoarea creditului acordat, clauză exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Potrivit relațiilor înaintate de pârâtă (adresa B. nr. 06/08.01.2013), comisionul de urmărire riscuri se percepe exclusiv pentru creditele fără garanții reale mobiliare/imobiliare ori personale, în condiții de existență a riscului de credit (definit ca riscul de pierderi ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligației contractuale constând în rambursarea creditului), așa cum este și cazul creditului contractat de către reclamant.

Ori, în acord cu susținerile pârâtei, instanța constată că produsul credit de nevoi personale negarantat este un produs scump, iar serviciile pentru care se percepe comisionul de urmărire riscuri sunt operațiuni care implică gestiunea riscului de credit, precum cele de colectare prematură și târzie realizate de Bancă sau societăți specializate asupra portofoliului de credite care înregistrează întârzieri la plata creditului. In același timp acest comision reflectă și costul cu riscul de neplată pentru portofoliul de credite.

Comisionul de urmărire riscuri diferă în funcție de moneda creditului, ca urmare a riscului de neplată diferit în funcție de moneda în care este acordat creditul, având natura similară unei asigurări, întrucât reprezintă o parte a costului instrumentelor financiare derivate utilizate inclusiv în domeniul bancar pentru limitarea riscului de credit.

Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, întrucât este exprimat în mod clar și inteligibil, atât în contract cât și în graficul de rambursare, împrumutatul având o viziune de ansamblu asupra valorii acestui comision pe toată perioadă de rambursare a creditului.

Mai mult, instanța nu poate să nu observe că pe parcursul derulării contractului dintre părți, reclamantul a înregistrat întârzieri la plată, fapt ce rezultă din înscrisul aflat la fila 216, ceea ce înseamnă că banca a desfășurat operațiuni care au implicat gestiunea riscului de credit, nefiind așadar îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru constatarea caracterul abuziv al clauzei respective.

Analizând solicitarea reclamantului, privind inserarea în contract a unei formule de calcul a ratei dobânzii, respectiv indice Euribor 3M, la care să se adauge marja băncii, instanța constată că este neîntemeiată, întrucât aceasta vizează aspecte ce țin de acordul părților la întocmirea contractului, iar nu încălcarea vreunui drept al reclamantului.

Contractul dintre părți, ca orice alt contract, este supus principiului libertății de voință a părților, potrivit căruia părțile sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil, instanța neputând astfel interveni în voința părților în sensul de a insera anumite clauze în contract, tocmai pentru că astfel s-ar încălca principiul libertății contractuale, și în acest fel se constată neîntemeiată această cerere, și astfel va fi respinsă ca atare.

Aceeași este situația cu privire la cererea privind obligarea pârâtei la revizuirea dobânzii în sens descrescător, aceasta fiind neîntemeiată față de aceleași considerente, iar în acest fel va fi respinsă.

Prin urmare, față de considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța constată întemeiată in parte acțiunea formulată, urmând a reține existența clauzei abuzive privind comisionul de acordare credit, inserată la art. 9 pct. b și a celei privind comisionul de administrare, inserată la art. 9 pct. c, cu consecința anulării lor și a obligării pârâte4i să restituie reclamantului suma de 324,32 Euro, reprezentând contravaloare celor două comisioane, încasate în perioada octombrie 2006 și până în prezent, sau contravaloarea în lei la data plății efective, celelalte capete de cerere respingându-se ca neîntemeiate.

Cu respectarea principiului de drept al disponibilității, instanța va lua act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

JUDECĂTORIA, ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată la fila 211, formulată de reclamantul M. I. T., (CNP:_), cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual Avocat I. L. in Piatra-O., ., jud. O., în contradictoriu cu pârâta . SA cu sediul in București, ..5, sector 3, înmatriculata la Registrul Comerțului sub nr. J_, având CUI:_.

Constată existența clauzei abuzive privind comisionul de acordare credit, inserată la art. 9 pct. b din Contractul de credit nr. 9073/30.10.2006, încheiat între părți și dispune anularea clauzei abuzive respective.

Constată existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare, inserată la art. 9 pct. c din Contractul de credit nr. 9073/30.10.2006, încheiat între părți și dispune anularea clauzei abuzive respective

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 324,32 Euro, reprezentând contravaloare comision de acordare credit și comision de administrare, încasată în perioada octombrie 2006 și până în prezent, sau contravaloarea în lei la data plății efective.

Respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Ia act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Slatina..

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.01.2016.

PREȘEDINTE GREFIER

C. O.R. M.

Red. O.C./Tehnored.P.C

4ex/pag. 21

22.02.2016

← Fond funciar. Sentința nr. 1151/2016. Judecătoria SLATINA		Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Fond funciar. Sentința nr. 1151/2016. Judecătoria SLATINA