Acţiune în constatare. Sentința nr. 1306/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 1306/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 20-03-2015 în dosarul nr. 1306/2015

JUDECĂTORIA TÂRGU M.

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 1306

Ședința publică de la 20 martie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE: A. L. B.

GREFIER: M. M. S.

Pe rol judecarea cererii formulate de reclamanții M. V. I. și M. M. G., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 06 martie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de azi, 20.03.2015.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cerere având ca obiect acțiune în constatare formulată la data de 25.08.2014 sub nr. de dosar_, reclamanții M. V. I. și M. M. G. în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța:

În ceea ce privește convenția de credit nr._/30.10.2007: să constatate că pct. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/30.10.2007, care prevăd obligarea reclamanților la plata lunara a unui comision de risc in cuantum de 0,19 % aplicat la soldul creditului, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; să constatate că pct. 5.1 lit. a) din Actul adițional nr. 2/20.09.2010 la Convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul de administrare in cuantum de 0.19% aplicat lunar soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; să dispună repunerea părtilor in situatia anterioara inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) si drept consecința sa dispună obligarea paratei de a restitui reclamanților in integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de la data încheierii contractului si pana la data pronunțării prezentei hotarari in baza clauzelor contractuale anulate prin hotarare; sa dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit ari 3 alin. 1 din OG nr. 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite paratei cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plații de către reclamanți a flecarei sume de bani in parte si pana la data restituirii efective de către parata a acestor sume; sa dispună anularea clauzelor mai-sus mentionate, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției tic credit si obligarea paratei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, in sensul derulării in continuare a acestuia, fără comisionul lunar de administrare in cuantum de 0.19 % platibil 1 lunar din soldul creditului, pana la încetarea raporturilor bancare contractuale, si desigur fara introducerea vreunui alt comision, cu alta denumire; să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

În ceea ce privește convenția de credit nr._/13.02.2008: sa constate că pct. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/13.02.2008, care prevăd obligarea reclamanților la plata lunara a unui comision de risc in cuantum de 0.22% aplicat la soldul creditului constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; să constate că pct. 5.1 lit. a) din Actul adițional nr. 3/20.09.2010 la Convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul de administrare in cuantum de 0.22% aplicat lunar soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; să dispună repunerea părtilor in situația anterioara inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) si drept consecința sa dispună obligarea paratei de a restitui reclamanților in integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de la data încheierii contractului si pana la data pronunțării prezentei hotarari in baza clauzelor contractuale anulate prin hotarare; sa dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din OG 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra flecarei sume plătite cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plații de către reclaamnți a fiecărei sume de bani in parte si pana la data restituirii efective de către parata a acestor sume; sa dispună anularea clauzelor mai-sus mentionate menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit si obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, in sensul derulării in continuare a acestuia, fara comisionul lunar de administrare in cuantum de 0,22% platibil lunar din soldul creditului, pana la încetarea raporturilor bancare contractuale, si desigur fara introducerea vreunui alt comision, cu alta denumire; să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Sub aspectul timbrării acțiunii civile, reclamanții solicită instanței să constate că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 alin.1 lit. j din Legea nr. 146/1997.

Reclamanți arată faptul că au incheiat cu parata S.C. V. R. S.A. prin Sucursala Targu M., 2 convenții de credit, astfel: Convenția de credit nr._/30.10.2007, prin care au împrumutat suma de 55.000 CNF, pe o perioada de 228 luni, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit; Convenția de credit nr. 0/_/13.02.2008, prin care au împrumutat suma de 20.000 CHF, pe o perioada de 216 luni, instituindu-se in favoarea băncii pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul II asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit.

In prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectiv condițiile generale și condițiile speciale, au fost stipulate în sarcina reclamanților o . îndatoriri contractuale ce au fost inserate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 197/2000, a dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul cod civil precum și a reglementărilor prevăzute de OUG nr. 50/2010.

In acest sens se referă la clauza contractuală prevăzută de art. 5 lit. a) din Convenția de credit - condițiile speciale referitoare la perceperea comisionului de risc lunar calculat la soldul creditor de restituit, clauza care prevede perceperea unui comision de risc de 0.19 % (respectiv 0,22%) aplicat la soldul creditului lunar.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea reclamanților de a o negocia, sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominante pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare. Mai adaugă observația că în perioada 2007- 2010 ..A. a practicat includerea/perceperea acestui comision de risc în toate contractele ce vizau o largă categorie de clientelă.

Reclamanții învederează instanței că nu am fost informați în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de risc în cadrul contractului, că nu au cunoștințe de specialitate în materie financiar - bancară. Aceeași situație a fost reținută în practică raportat la obligația de informare și echivoc rolului comisionului instituit.

În viziunea băncii, comisionul de risc reprezintă sau compensează riscul pe banca îl poartă, ca urmare a încheierii convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către reclamanți a obligațiilor contractuale de restituire a împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte speze contractuale.

In acest fel, cauza juridică pe care respectiva prevedere convențională se întemeiază este una falsă, contrară bunelor moravuri, bunei-credințe și realmente nereală. Reclamanții susțin toate aceasta deoarece și-au asumat o . obligatii contractuale de garantare a restituirii sumei împrumutate care sunt mai mult da suficiente pentru a asigura creditoarea de recuperarea împrumutului acordat si a celorlalte spete.

In realitate cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederilor contractuale a fost acela de a incasa importante sume bănești din partea împrumutaților a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat pe pretinsul risc purtat de bancă privind neîndeplinirea de către imprumutati a obligațiilor contractuale ce cadrul raportului juridic.

Pentru susținerea celor arătate mai sus reclamanții consideră oportun a reliefa obligații impuse de bancă și în mod corelativ asumate de aceștia sub aspectul conferii garanțiilor respective. Astfel, pe lângă gajul general asupra lor, au fost convenite următoarele mijloace de garantare: contractul de garanție ipotecară, contract de asigurare a bunului ipotecat, obligația de furnizare a oricăror informații referitoare la situație economico-financiară a acestora, garantarea rambursării creditului.

Astfel, in vederea protejării intereselor băncii întotdeauna vor fi stinse debite ce privesc comisioane, penalități, dobânzi restante etc. pe ultimul loc fiind stingerea părții din suma principală curentă, în acest fel plățile efectuate nu vor stinge partea din suma principală sau a dobânzii curente (în acest fel nemaiexistând posibilitatea de a acumula noi sume cu titlu de penalități, restanțe etc.) ci dimpotrivă a comisioanelor și a penalităților restante astfel că suma principală curentă și va genera continuu noi costuri în sarcina debitorilor.

Pe lângă toate aceste măsuri luate în vederea asigurării restituirii împrumutului, ca și cum nu ar fi suficiente de numeroase și de oneroase, în mod nelegal si prin mijlocirea unei clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare, în cadrul pct. 5 lit. a) din cadrul Condițiilor speciale ale Convenției de credit, s-a instituit obligarea reclamanților la plata unui „comision de risc” aplicat la soldul creditului și care este plătibil lunar în zile de scadență pe toată durata de derulare a convenției de credit. Astfel lunar, conform graficului de rambursare, reclamanții împrumutati au fost obligați a plătii o sumă de bani importantă percepută cu titlu de comision de risc în vederea „garantării acoperirii riscului purtat de bancă privind respectarea îndeplinirii obligațiilor contractuale.

In viziunea băncii și potrivit prevederilor art. 3.5 din Condițiile generale din contractual de credit, comisionul de risc este definit astfel: "pentru punerea la dispoziții a creditului, împrumutatul datoreaza băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului; modul de calcul și scadenta/scadentele plații acestuia se stabilesc in condițiile speciale - In conditiile speciale, la pct. 5.a) este clarificat doar cuantumul acestui comision de risc si anume "0.19% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadenta, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit’’. Deci practic, la momentul creditarii nici macar nu s-a definit in concret ceea ce însemna “riscul”, insa s-a definit ceea ce inseamna comisionul de administrare.

Asa cum se poate observa, pct. 3.6 din Condițiile generale definește si comisionul de administrare ca fiind perceput “pentru monitorizarea de către Banca a utilizarii/rambursarii creditului acordat, precum si a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de parti in baza Convenției, împrumutatul datoreaza Băncii ura comision“.

Practic, prin Contractul de credit încheiat, banca a stabilit si tranșat definitiv diferența dintre cele doua comisioane, cel de risc reprezintă sau compensează riscul pe care banca îl poartă, ca urmare a încheierii convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către reclamanți a obligațiilor contractuale de restituire a sumei împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte speze contractuale, iar cel de administrare (care nu a fost perceput) ar reprezenta contravaloarea operațiunilor de monitorizare lunara a creditului.

Din moment ce pentru a se acorda acest credit, Banca a implementat un cost legat de un anumit tip de comision si anume cel de risc, definindu-se clar ceea ce inseamna risc, totodată in cadrul aceluiași contract fiind definit si comisionul de administrare, care nu are nicio legătură eu cel de risc, este ilogic, ca prin actul adițional sa se revină si sa se solicite prin vicierea consimtamantului reclamanților perceperea unui comision de administrare, care de fapt reprezinta comisionul de risc- facand trimitere directa la risc, desi comisionul de administrare fusese anterior definit si nu avea nicio legătură cu riscul contractului de credit.

Astfel, desi comisionul de administrare are cu totul alta definiție in contractul de credit, in actul adițional acesta "vizeaza administrarea riscului de credit (implicat in situatii precum: comportamentul contractual al imprumutatului/codebitorilor/ garanților pe toata durata Convenției; modul de îndeplinire întocmai si la timp pe toata durata Convenției a tuturor obligațiilor asumate in baza acesteia; riscul de urmărire degradare/uzura a bunurilor aduse in garanție in orice moment pe toata durata Convenției: riscul neincasarii valorii aigurate stabilita prin polița de asigurare, in caz, de producere a unui eveniment asigurat si a riscului de piața: variații ale condițiilor pieței valutare".

In acest fel cauza juridică pe care respectiva prevedere convențională se întemeiază este una falsă, contrară bunelor moravuri, bunei-credințe și realmente nereală. Reclamanții susțin aceasta deoarece și-au asumat o . obligații contractuale de garantare a restituirii sumei împrumutate care sunt mai mult decât suficiente pentru a asigura creditoarea de recuperarea împrumutului acordat si a celorlalte speze.

In realitate, cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contractuale a fost acela de a încasa importante sume bănești si a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat pe pretinsul risc purtat de bancă privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale ce intră în cadrul raportului juridic.

Până în prezent, reclamanții au plătit la termen toate ratele creditului neabătându-se cu nicio zi peste termenul de plată la timp a fiecărei rate, astfel ca plata comisionului nu se justifica. Având în vedere faptul că respectivul comision de risc instituit este unul vădii nelegal (mai ales în lumina dispozițiilor privind reglementarea convențiilor instituite de Codul civil, prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori și normele legale instituite prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a OG nr. 21/I99 privind protecția consumatorilor), au luat contact cu instituția bancară în vedea constatării faptului că respectiva clauză contractuală este una nelegală, lovită de nulitate absolută și nu mai poate opera în viitor, precum și pentru restituirea banilor pe care i-a achitat în acest temei până în prezent.

De reținut este faptul că în ce privește redenumirea comisionului de risc in comision de administrare este valabilă aceeași lipsă a cauzei juridice, mai mult in actul adițional, comisionul de risc, devenit de administrare, isi schimba definiția pe care a avut-o in contractul de credit si cu toate ca inainte se referea la monitorizare credit, acum se refera la riscul creditului, în opinia băncii, acest comision reprezintă costul plătit de către client bănci pentru acoperirea riscurilor asumate de către Bancă prin punerea la dispoziție a creditului." Consideră că respectivul comision este evident nelegal si nefondat. Nu are un temei în fapt si drept deoarece prin garanțiile pe care le-au constituit în favoare, instituției de creditare (ipotecă, alte comisioane, clauze contractuale stipulate în favoarea băncii ce conduc în cadrul economiei contractului la favorizarea netă a creditoarei fiind asigurat chiar cazul de forță majoră/cazul fortuit, costuri suplimentare conform secțiunii 10 din Condițiile generale, scadența anticipată etc.) au asigurat banca în mod cât se poate de clar și serios, că împrumutul respectiv va fi restituit.

Având în vedere faptul că respectivul comision de risc instituit este unul vădit nelegal (mai ales în lumina dispozițiilor privind reglementarea convențiilor instituite de Codul civil, prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și normele lega le instituite prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a OG nr. 21/199 privind protecția consumatorilor), au luat contact cu instituția bancară în vederea constatării faptului că respectiva clauză contractuală este una nelegală, lovită de nulitate absolută și nu mai poate opera în viitor, precum și pentru restituirea banilor pe care i-au achitat în acest temei până în prezent. Asemenea clauze nu are fapt.

Reclamanții menționează că nu au reușit să rezolve pe cale amiabilă diferendul privind perceperea „comisionului de risc” drept pentru care se adresează instanței. De asemenea, nici celelalte probleme ridicate de reclamanți privitoare la alte comisioane si clauze abuzive nu s-au rezolvat in modalitatea propusa.

De asemenea, reclamanții consideră că instituirea și perceperea „comisionului de risc" este una nelegală și nu are un temei fondat si o cauză juridică reală pentru următoarele motive: clauza privind comisionul de risc contravine dispozițiilor legale imperative, fapt ce atrage nulitatea absolută a acesteia, în consecință prevederea respectivă nemaiputând fi in ființă sau să își mai producă efectele, astfel:

Nulitatea absolută a clauzei rezultă în primul rând prin prisma prevederilor Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori raportate și la dispozițiile OG 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În vederea calificării unei clauze ca fiind abuzive, trebuie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului; clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, condiții pe care reclamanții le detaliază în cuprinsul acțiunii.

Mai mult, în sarcina reclamanților an fost stabilite și acceptate o . obligații in vederea garantării executării obligației de rambursare în asa măsură încât perceperea comisionului de risc nu are nicio justificare. De reținut este împrejurarea că, desi clauza a fost întemeiată pe pretinsul risc suportat de creditoare, în situația în care riscul nu s-ar produce (în sensul că suma creditată si toate accesoriile acesteia va fi restituită integral) sumele achitate cu titlu de comision de risc nu vor fi restituite. Odată achitate sumele vor majora patrimoniul creditoarei fără ca reclamanții să beneficieze de o contraprestatie din partea băncii în schimbul plăților făcute. Astfel că, in mod flagrant a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut în sensul prestației de achitare a respectivelor sume nu îi corespunde o altă prestație corelativă cu efect echivalent din partea băncii.

Raportat la evaluarea bunurilor imobile ce constituie obiectul ipotecii, este de reținut faptul că valoarea creditului si a tuturor accesoriilor acestuia reprezintă mai puțind 75% din valoarea bunului imobil, putând afirma că riscul nu există. Acest aspect a fost si este cunoscut de către instituția financiară, cu toate acestea, contrar bunei - credinte (fiind instituită clauza contractuală a cărei anulare o solicită, în acest sens există jurisprudentă bogată.

Astfel comisionul de risc nu mai are fundamentare, nu mai are ce să asigure riscurile fiind acoperite. D. pentru care raportat la prevederile art. 4 alin. 5) lit. c) clauza contractuală a cărei nulitate o solicită a se constata este considerată ca fiind una abuzivă luând in considerare alte clauze ale contractului, respectiv toate celelalte clauze stipulate în vederea garantării creditoarei asupra executării de către reclamanți a obligațiilor asumate, în același sens s-a pronunțat practica judiciară.

În concluzie, raportat la prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000 coroborate eu dispozițiile art. 9 și urm. din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor relevă faptul că clauza prin mijlocirea căreia se instituie comisionul de risc (același aspect fiind incident si după redenumirea acestuia în comision de administrare) reprezintă o clauză abuzivă. Fiind impusă in mod unilateral de către creditoare prin intermediul unui contract preformulat redactat de către aceasta, instituirea clauzei precum si valoarea acesteia era una nenegociabilă, clauza nu are o cauză juridică efectivă fiind încălcat caracterul sinalagmatic al contractului, justificarea perceperii comisionului de risc pe pretinsul risc purtat de bancă este neîntemeiată, buna credință fiind în mod flagrant si evident încălcată. Toate acestea au condus la efectul unui evident dezechilibru contractual creat exclusiv în defavoarea reclamanților împrumutati si care în mod corelativ, operează în favoarea băncii.

Caracterul abuziv al clauzei si aplicarea sancțiunii nulității acesteia cu consecința repunerii părților în situația anterioară se impune din punct de vedere al legislației speciale reprezentate de OUG nr. 50/2010 și Legea nr. 288/2010.

Reclamanții solicită instanței să constate caracterul abuziv al dispoziției contractuale raportat la normele juridice generale prevăzute de legislația de drept comun reprezentată de Codul civil sub care convențiile de credit au fost încheiate, În ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actelor juridice, reclamanții solicită să observe că prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de risc au fost încălcate dispozițiile art.966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 1864. astfel: în primul rând consideră că obligația de achitare a comisionului este lipsită de cauză juridică, în subsidiar, în condițiile în care instanța consideră că prevederea contractuală are la temei o cauză juridică, solicită să constatate că această cauză este falsă si nelicită.

Sub aspectul principiilor de drept încălcare de această prevedere legală, se rețin următoarele: principiul egalității părților în contracte, principiul interdependenței dintre prestațiile reciproce ale părților din cadrul actului juridic bilateral.

Mai mult, este elementar faptul că. mai ales în materie comercială, orice comerciant in operațiunile pe care le întreprinde este supus unui risc, riscul fiind un important element constitutiv al fiecărei afaceri. Astfel că acest risc cât de mare sau de mic ar fi este de ­natura operațiunii comerciale fiind cunoscut si asumat de către comerciant chiar înainte de a încheia actul de comerț respectiv.

Desigur că în cazul de fată reclamanții au pus problematica riscului existent ca si condiție a derulării unei afaceri, respectiv ca si condiție esențială a derulării acesteia. Tocmai din aceste motive în materie bancară au fost elaborate o . măsuri si strategii în materia garantării creditelor. Astfel de măsuri au fost luate si în ceea ce îi privește motiv pentru care consideră că perceperea unei importante sume bănești cu acest titlu nu se justifică. Cu toate acestea nu poate fi acceptată nici ipoteza în care riscul comerciantului să fie asumat si acoperit exclusiv de către consumator.

Astfel din modul in care banca a acționat este evidentă poziția ei dominantă și prin care în mod nejustificat calcă în picioare toate regulile principiale de drept civil și comercial.

Este evident că între prestațiile părților care alcătuiesc conținutul raportul juridic născut există o disproporție vădită. Practic în cvasitotalitatea convenției sunt instituite numeroase obligații, pe când îndatoririle băncii sunt cuprinse in 7 râduri cuprinse in art. 7.2 ale Condițiilor Generale. In mod corelativ, în ce privește situația drepturilor părților, aceasta este invers proporțională, în timp ce împrumutații beneficiază extrem de puține drepturi (care rezumă la tragerea împrumutului și unele aspecte legate de informarea lor), băncii ii sunt atribuite numeroase drepturi (penalități, dobânzi, clauze de majorare a dobânzii scadența anticipată ele.)

Reclamanții consideră că sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. 970 C.civ. și anume principiul îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună-credință precum și efectele obligațiilor conform art. 970 din C.civ. de la 1864: alin. (1) convențiile trebuie executate și bună-credință, alin. (2) ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la țoale urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

În mod evident nu poate fi afirmat că atât la momentul încheierii convențiilor de credit cât si ulterior . a impus prevederea contractual cu bună credință si manifestată de un principiu al echității. Dimpotrivă, banca s-a impus pe cale unilaterală prin mijlocirea caracterului de adeziune al contractului de credit si punerea acestuia la dispoziție printr-un formular tipizat de pe poziția dominantă pe care instituție financiară o are fată de un particular.

Din coroborarea aspectelor învederate supra rezultă cu puterea evidenței faptul ca instituirea respectivei clauze contravine tuturor regulilor privind disciplina contractuală, onestitatea la încheierea actelor juridice și în nașterea raporturilor juridice între părți. Faptul de a da asigurări mai mari decât este valoarea bunului asigurat este suficient și de neonest a mai pretinde pe lângă toate aceste asigurări alte sume bănești, astfel rambursarea să ajungă să fie una „supraasigurată".

Astfel, soluția cea mai logica ca urmare a anularii clauzelor abuzive este repune părtilor in situatia anterioara inserării clauzei privind comisionul de risc in cuprinsul secțiunii „condiții speciale’" ale convențiilor de credit mai-sus aratate si drept urmare obligarea paratei la plata integrala a sumelor de bani incasate cu titlu de comision de risc si administrare, de la data încheierii acestor convenții si pana la data pronunțării hotarâri judecătorești, in baza clauzelor contractuale ce trebuie anulate prin hotarâre si totodata obligarea paratei la plata dobânzii legale pentru sumele plătite.

In concluzie, solicita admiterea cererii astfel cum a fost formulata.

În drept, dispozițiile legale la care au făcut referire, Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 21/1992, Codul civil de la 1964.

În probațiune, proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei.

Solicită judecarea cauzei în lipsă.

Se constată depusă întâmpinare la dosarul cauzei la data de 17.11.2014, de către pârâtă, prin care solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul 3 pentru orice pretenții de restituire sume achitate în baza convenției anterior datei de 25.08.2011; admiterea excepției lipsei de interes în privința petitelor nr. 1 și 5 (anularea clauzei privind comisionul de risc) iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate; respingerea petitului 2, 4 (teza privind restituirea sumelor încasate ulterior datei de 25.08.2011 cu titlul de comision de administrare credit), 5 și 6 ale acțiunii ca nefondate; obligarea tuturor reclamanților la plata cheltuielilor judecată.

În fapt, reclamanții solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc din convențiile de credit nr._/30.10.2007 și nr._/13.02.2008.

De asemenea reclamanții solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare din actele adiționale nr. 2/20.09.2010 (la convenția_/30.10.2007), respectiv 3/20.09.2010 (la convenția_/13.02.2008), precum și anularea tuturor clauzelor indicate de aceștia ca abuzive.

Prin petitele de restituire, confuze sub aspectul sumelor pretinse și a denumirii sub care ar fi fost percepute anumite sume, se solicită obligarea pârâtei la plata unor sume încasate cu titlul de comision, fără a se individualiza despre care comision ar fi vorba. Se solicită și plata de dobânzi legale aferente sumelor pretinse.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitele de restituire

In privința petitelor de restituire, pârâta apreciază că orice pretenție, care ar decurge din contracte și care excede termenului general de prescripție de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (25.08.2014), se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.

In esență, raportat la modalitatea de argumentare a cererii de chemare în judecată, pârâta observă că se susține repunerea în situația anterioară urmare a efectelor constatării caracterului abuziv al clauzelor, solicitată prin prezenta cerere. Se presupune de către reclamanți, în mod eronat, că ar fi în prezența nulității, fiind astfel incident principiul restabilirii situației anterioare.

Pârâta subliniază însă că nu rezultă nicăieri din cuprinsul prevederilor legale invocate, în special ale legii 193/2000, incidența acestei sancțiuni juridice. D. urmare nu se află în prezența nulității, putând fi vorba cel mult despre o plată nedatorată. Apreciază că se află în mod evident în prezența unui termen general de prescripție de 3 ani aferent unei cereri în restituire.

Aceasta înseamnă că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc sau administrare, în fiecare lună, a început un termen de prescripție distinct de 3 ani pentru o eventuală restituire. Dacă ulterior intervine înlăturarea clauzei ce reglementa această obligație, restituirea este posibilă doar dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție corespunzător, în caz contrar se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestații succesive, ceea ce este nelegal si contrar spiritului decretului lege și legislației civile în general care impune un termen de prescripție de 3 ani pentru apărarea unui drept patrimonial.

Acceptând argumentația reclamanților ar însemna că, teoretic, consumatorul ar putea să solicite oricând restituirea unei sume de bani, aflat fiind la adăpostul imprescriptibilității acțiunii de constatare a caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia s-a achitat respectiva sumă de bani, ceea ce contravine principiului prescriptibilității în 3 ani a oricărui drept patrimonial potrivit legislației civile naționale.

În consecință, în speța dedusă judecății, pârâta apreciază că în mod just termenul de prescripție pentru cererea de restituire începe să curgă la momentul efectuării plătii fiecărei sume cu titlul de comision de risc/administrare iar nu la momentul constatării ulterioare (incert în timp-) a caracterului abuziv al acestei clauze.

Reclamanții realizează această confuzie între momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare (ca efect al nulității actului juridic civil - sancțiune neaplicabilă în speță) și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al cererii de restituire a prestațiilor succesive și care se împlinește periodic, după cum am arătat mai sus.

Pârâta a arătat mai sus că nu se află în prezența nulității, raportat inclusiv la prevederile inechivoce ale art. 6 din legea 193/2000.

De asemenea, pârâta arătă că, fie și aflându-ne în prezența nulității, cu privire la contractele cu executare succesivă esențial este faptul că intervine prescripția extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege 167/1958. Această chestiune este reglementată cât se poate de clar chiar și în Noul Cod Civil, art. 2526.

Contractul de credit este o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puțin în privința obligațiilor de rambursare ale împrumutaților.

Excepția lipsei de interes

Petitele acțiunii vizând constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor privind comisionul de risc din convențiile de credit sunt lipsite de interes având în vedere că prin actele adiționale semnate între părți în cursul anului 2010, convențiile de credit au fost modificate substanțial, clauzele pretins a fi abuzive nemaifiind în ființă la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

Pârâta arată astfel că prin ambele actele adiționale s-a stipulat un nou comision, denumit „de administrare”, în mod detaliat explicat prin actele adiționale și însușite, respectiv acceptate de către reclamanți prin semnătură. Totodată, după cum rezultă din preambulul art. 3 pct. 5 din fiecare act adițional, „orice alte comisioane prevăzute în cuprinsul Convenției...considerându-se a fi eliminate” astfel încât apare evident că clauza privind comisionul de risc a fost înlăturată.

În consecință, în baza art. 32 lit. d și 33, art. 40 C. pârâta înțelege să invocăm lipsa de interes în promovarea acțiunii în privința acestor clauze întrucât vizează clauze contractuale inexistente la momentul promovării cererii, interesul nemaifiind actual.

Netemeinicia acțiunii pe fond

Din perspectiva modificării contractuale din 2010 și introducerea comisionului de administrare, în subsidiar față de excepția lipsei de interes anterior invocată, pârâta apreciază acțiunea ca nefondată, având în vedere că acest comision de administrare a fost stipulat prin cele două acte adiționale care au fost încheiate în conformitate cu prevederile OUG 50/2010.

Pârâta a notificat reclamanților actele adiționale întocmite în conformitate cu prevederile OUG 50/2010. Urmare a acestor adrese, reclamanții au fost de acord cu propunerile acesteia si au semnat actele adiționale fiind de acord cu toate clauzele cuprinse în acestea.

Prevederile contractuale inițiale au fost adaptate la OUG 50/2010 prin aceste acte adiționale încheiate între părți fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. II alin. 1 din Legea 288/2010. Aceste prevederi răstoarnă prezumția lipsei de negociere în cazul contractului de credit pretins numit „de adeziune”, reglementată de art. 4 din legea 193/2000.

De altfel reclamanții, atunci când critică comisionul de administrare în cuprinsul cererii, se mărginesc a face apărare comună cu criticile expuse cu privire la comisionul de risc, omitând a menționa toate elementele avute în vedere cu prilejul semnării actului adițional. Ori argumentația realizată față de comisionul de risc în privința condiției negocierii nu poate subzista în privința actului adițional, atât timp cât din probe rezultă contrariul.

În realitate cele două acte adiționale au fost discutate și negociate în limitele rigorilor stipulate de Legea 193/2000, precum și ale OUG 50/2010, astfel încât în privința comisionului de administrare stipulat nu se poate reține caracterul abuziv.

Reclamanții nu și-au mai manifestat nici o nemulțumire în privința acestor acte adiționale semnate până în anul 2014, ceea ce denotă acceptarea evidentă a efectelor acestora.

Pârâta face totodată trimitere la prevederile exprese din actele adiționale referitoare, la consensul deplin între părți la semnarea acestora, din cuprinsul cărora rezultă cu prisosință că reclamanții au luat cunoștință și au înțeles în mod deplin toți termenii si toate condițiile contractului, contrar celor susținute prin acțiune.

De altfel costul contractual global a fost redus prin aceste acte adiționale, motiv pentru care reclamanții au fost de acord cu prevederile acestora.

Actele adiționale au fost încheiate avându-se în vedere prevederile OUG 50/2010, astfel încât reclamanții nu pot solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare, întrucât aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 și 3 din OUG 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii 103/2000. raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ.

Clauza privind comisionul de administrare este explicată exhaustiv prin actul adițional, fiind exprimată cât se poate de clar și inteligibil. Ceea ce se poate critica în privința comisionului de risc nu mai poate subzista în privința comisionului de administrare, având în vedere modalitatea de definire a acestuia și justificarea perceperii realizată prin actul adițional. Cu toate acestea criticile de nelegalitate sunt comune celor două clauze în opinia reclamanților.

Clauza privind comisionul de risc

După cum a arătat pârâta mai sus, în principal, în privința comisionului de risc, în situația în care se apreciază că reclamanții pot solicita la acest moment anularea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adițional, atunci acțiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât vizează anularea unei clauze care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar la primul petit, dacă se apreciază de către instanță că există un interes în promovarea acestei acțiuni vizând clauza anterior existente privind comisionul de risc și restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu, având în vedere fundamentarea în drept a cererii, aceasta dorește să facem următoarele precizări referitoare la înțelesul și limitele protecției consacrate prin Legea 193/2000.

Astfel este cunoscut că apariția noțiunii de clauză abuzivă în legislația românească s-a produs odată cu implementarea aquis-ului comunitar, în concret Directiva 93/ 13/CEE. Directiva a fost transpusă prin Legea 193/2000 pe un teren juridic construit pe principiul autonomiei de voință, principiu unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi, consacrat prin dispozițiile art. 969 Cod Civil, care se justifică prin facultatea unui subiect de drept de a intra . sau nu, de a își alege co-contractantul și de a stabili liber cu acesta conținutul contractului.

Prin apariția în dreptul românesc a Legii 193/2000 i-a fost conferită judecătorului puterea de a interveni să corecteze eventualele dezechilibre excesive în defavoarea consumatorului dar în mod evident fără a distruge conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat între părți.

Art. 1 al legii 193/2000 stabilește obligațiile principale în sarcina comercianților: obligația pozitivă de transparență (alin. 1) și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive (alin. 3).

Se poate lesne observa de către instanță că, în cauza specifică dedusă judecății, contractul de credit și actul adițional încheiat de către pârâtă cu reclamanții cuprinde două secțiuni: Condiții generale și Condiții speciale. în Condițiile Speciale sunt cuprinse în limbaj clar și explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane și cuantumul acestora. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul în general să fie la rându-i la adăpost de abuzuri din partea consumatorului oportunist.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000, mai sus amintit. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condițiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul să fie contrar bunei credințe și să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6).

Pornind de la acest condiții pârâta paote afirma cu certitudine că clauza contractuală ce reglementa dreptul acesteia de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare, nu era o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 1Q3/200Q.

În primul rând comisionul de risc făcea parte din prețul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

Legiuitorul român a preluat însă greșit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil”.

Clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să îi confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă

În al doilea rând clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convențiile de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, între drepturile și obligațiile părților.

Legea 193/2000 a introdus în ordinea juridică principiul echilibrului contractual și leziunea ca temei al ineficacității contractelor. În viziunea acestei absența echivalenței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual.

În cauză pârâta observă că reclamanții au încheiat convențiile de credit în anii 2007 și 2008, înainte de criza economică și financiară și au învestit instanța de judecată cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2014. Între aceste două momente reclamanții nu și-au arătat cu nici un prilej nemulțumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent. De fapt reclamanții susțin în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi privește dar încearcă să își reducă contraprestația.

Așadar dacă se analizează drepturile și obligațiile părților la data formării contractului nu se pot identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanți. Dimpotrivă, aceștia au preferat oferta pârâtei la momentul contractării tocmai în considerarea condițiilor avantajoase de creditare.

Nu se poate reține afirmația reclamanților conform căreia toate riscurile pârâtei sunt acoperite de garanția reală imobiliară și de clauzele de penalizare din contract, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă și cu incidențe diverse.

În ceea ce privește soliditatea garanției, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă, în procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăți imobiliare în contul creanțelor neîncasate. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

C. pieței imobiliare din aceste zile este cel mai grăitor exemplu în acest sens, deoarece garanțiile oferite în urmă cu 6 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult, în condițiile în care riscul nu ar fi asigurat și prin alte comisioane, de a obține profitul scontat. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani. Evoluțiile valorilor garanțiilor oferite de către creditori nu pot fi evaluate de nici un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.

In privința cerinței negocierii, desigur că se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică au clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilități, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic. Trebuie totuși subliniat că. în privința contractelor încheiate de pârâtă, această prezumție legală se aplică doar în privința condițiilor generale ale convenției, întrucât condițiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esență diferite de la un client la altul. Pârâta opinează astfel că prezumția de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea IQ3/2000 nu operează în privința condițiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamanți.

Iar în analiza condiției privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca si condiție legală și lipsa intenției de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului.

Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanților nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilității acestei negocieri, pentru ca prezumția lipsei negocierii să opereze.

Reclamanții nu și-au manifestat în nici un mod intenția de a negocia deși aveau această posibilitate, puteau să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil. Dacă ar fi fost refuzați, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. V. România S.A. și să aleagă o altă instituție de credit. Reclamanților le-a fost pus la dispoziție contractul spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 din Legea 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii și comisioanelor însă aceștia nu și-au manifestat opțiunea de a negocia.

Până la urmă și refuzul ferm de a încheia o convenție de credit în privința căreia există nemulțumiri legate de costuri era, la rându-i, o metodă de negociere, la care reclamanții nu au apelat. Apare astfel evident că reclamanții au fost în realitate mulțumiți de condițiile de contractare de la momentul semnării convenției.

În consecință și în al treilea rând perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit fară existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil.

În mod evident, analiza condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 și aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluția în timp a contractului ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Este concluzia ce se desprinde din analiza textului legal. Iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului și a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

Netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor și de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă, precum și de obligare la încheierea unui act adițional

În primul rând trebuie să subliniat faptul că, deși reclamanții solicită anularea clauzelor pretins abuzive, Legea 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul său această sancțiune juridică. Singura sancțiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii 193/2000 este inopozabilitatea sau ineficacitatea pentru viitor a clauzei după cum rezultă fără dubii din art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii 193/2000.

În consecință nu este fondată cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor pretins abuzive și nici cererea de restabilire a situației anterioare întrucât nu ne aflăm în prezența nulității ca sancțiune juridică.

Pretențiile de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc sunt afectate de termenul de prescripție de 3 ani, după cum a arătat mai sus, iar în privința sumelor încasate cu titlu de comision de administrare nu sunt fondate nici dacă ar accepta că se află în prezența nulității.

Chiar dacă s-ar afla în prezența unei cereri care vizează, teoretic, restabilirea situației anterioare, în urma intervenției nulității actului juridic civil, nu se poate face abstracție de caracterul contractului dintre părți. Este vorba desigur despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleași efecte ale nulității precum unui contract cu executare uno ictu. Efectele nulității unui contract cu executare succesivă operează numai pentru viitor.

Pârâta arat că este în prezența unei veritabile excepții de la principiul restabilirii situației anterioare, ca principal efect al nulității actului juridic civil, excepție unanim acceptată în doctrină dar controversată în practica judiciară. Prestațiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii.

Este adevărat că, potrivit prevederilor Noului Cod civil, această excepție a fost înlăturată expres prin art. 1254 alin. 3 însă contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabile prevederile art. 102 din Legea 71/2011.

Este cunoscut că, în reglementarea anterioară Noului Cod Civil, în privința contractelor cu executare succesivă efectele nulității operează pentru viitor, iar restituirea prestațiilor nu intervenea. Singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor. Totodată nu este fondată nici cererea de obligare a pârâtei la încheierea unui act adițional, atât timp cât Legea 193/2000 nu prevede această posibilitate. Nu există nici un argument de fapt sau de drept în cuprinsul acțiunii în susținerea acestei cereri, în plus nici Legea 193/2000 nu cuprinde o prevedere în acest sens, art. 13 stipulând exclusiv în privința înlăturării clauzelor presupus abuzive din contractul analizat iar nu modificarea acestui prin act adițional și cu atât mai puțin posibilitatea stipulării într-un asemenea act adițional de clauze suplimentare.

In încheiere pârâta dește să releve o ambiguitate a fundamentării juridice a cererii de chemare în judecată. Deși se invocă cu precădere prevederi legale speciale, Legea 193/2000, OG 21/1992 și OUG 50/2010, sunt prezentate argumente detaliate raportat la prevederi legale cu caracter general din Codul civil (lipsa cauzei actului juridic civil sau ilicitatea acesteia), invocându-se de asemenea încălcarea unor principii esențiale de drept privat. întreaga argumentație a acțiunii, deși exhaustivă, este cât se poate de încurcată în privința motivelor de fapt și de drept enumerate, unele dintre acestea excluzându-se reciproc.

Pârâta apreciază că, dacă se susține ilicitatea cauzei actului juridic sau falsitatea acesteia, în subsidiar față de chiar lipsa acesteia, atunci nu se poate analiza deloc acest act juridic prin prisma prevederilor cu caracter special ale OUG 50/2010 sau Legii 193/2000 pentru că dacă nu avem cauză a actului juridic sau aceasta este ilicită sau falsă nu putem analiza actul într-un cadru procesual invocând art. 3-4 din Legea 193/2000.

În drept art. 32 lit. d, art. 33, 40, art.148,194,196, 200, 205, 245-248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277, 292, 327-329, 351-352 Cod Procedură Civilă, principiul aplicabilității directe al art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6,12-13 din Legea 193/2000, art. 1, 7, și 12 din Decretul Lege 167/1958, art. 969, 977 Cod civil, art. 11, 14, 36, 40 alin. 3, 95 din OUG 50/2010, art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În probațiune, înscrisuri, interogatoriul reclamanților.

Se constată depus răspuns la întâmpinare, la data de 25.11.2014, de către reclamanți, prin care aceștia solicită instanței să constate netemeinicia apărărilor invocate prin mijlocirea întâmpinării și admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata, luând în considerare următoarele motive:

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta înțelege să aducă argumente în apărarea sa, pe motivul că nu ar fi îndeplinite dispozițiile Legii nr. 193/2000 cu privire la existența unei clauze abuzive în cadru! contractului de împrumut, respectiv cu privire la clauza ce instituia existența comisionului de risc, clauza modificata unilateral de către banca, același comision devenind de administrare, prin implementarea actelor adiționale.

In argumentarea întâmpinării, pe lângă aspectele de „victimizare” ale pârâtei, în esență, sunt invocate următoarele aspecte: comisionul de risc face parte din prețul contractului; nu sunt îndeplinite prevederile Legii nr. 193/2000 privind existența unei clauze abuzive; incidența principiului pacta sunt servanda și a efectelor art. 969 C.civ., contractul de credit fiind unul consensual; clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credințe, în raportul juridic contractual, fiind dimpotrivă o modalitate de a acoperire a dezechilibrului contractual; riscul de credit a fost înlăturat prin instituirea comisionului; garanțiile oferite de cocontractanți prin contract și contractele subsecvente (contractul de ipotecă) nu sunt de natură a acoperi riscul purtat de bancă; perceperea comisionului a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit; clauza privind comisionul de administrare a fost pe deplin negociata.

În ceea ce privește excepțiile invocate de către parata, reclamanții solicita respingerea acestora ca neintemeiate

a. Excepția prescripției dreptului material la acțiune:

Desi parata susține ca clauzele a căror anulare o solicită reclamanții reprezintă cauze de nulitate relativa, arata ca insasi din formularea petitelor acțiunii au solicitat instantei anularea unor clauze lovite de nulitate absoluta. Desi Banca susține ca data de la care curge termenul de prescripție pentru restituirea sumelor de bani incasate cu titlu de comision de risc este data producerii faptului prejudiciabil, arată ca cererea de restituire a sumelor de bani incasate cu titlu de comision de risc reprezintă repunerea pârtilor in situatia anterioara, in urma anularii clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc, termenul de prescripție incepand sa curgă de la data constatarii existentei clauzelor abuzive.

b) Excepția lipsei de interes.

Se susține faptul ca in privința ambelor convenții de credit este lipsit de interes, avand in vedere faptul ca prin actele adiționale încheiate au fost inlaturate aceste clauze.

Reclamanții solicită respingerea acestei excepții, deoarece au inteles sa solicite constatarea nulitatii absolute a unor clauze ale convenției de credit, restabilirea situatiei anterioare inserării acestor clauze abuzive in convenția de credit, si totodata același lucru in ceea ce privește actul adițional. Atat convenția de credit, cat si actul adițional si-au produs efectele in ceea ce îi privește, sumele solicitate au legătură directa cu aceste doua acte, care si-au produs efectele asupra patrimoniului lor.

De asemenea reclamanții arată că au atacat atât clauzele abuzive din convenția de credit, cat si clauzele abuzive din actul adițional, astfel incat este evident ca se impune respingerea excepției si analizarea chestiunilor de drept de către instanta.

Netemeinicia susținerilor pârâtei

In primul rând consideră apărările pârâtei ca fiind nefondate, în mare parte contradictorii, pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.

La momentul încheierii convenției de credit, Legea nr. 193/2000 era în vigoare astfel că banca era obligată să respecte dispozițiile acestui act normativ, sancțiunea prevăzută fiind reprezentată de anularea contractului sau a acelor clauze contractuale caracterizate ca fiind abuzive.

Prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000 nu intră în conflict cu dispozițiile art. 969 ale Codului civil de la 1864 fiind tocmai dispoziții legale ce atenuează/anulează efectele obligatorii ale contractelor sau ale clauzelor contractuale în condițiile în care respectivele constituie clauze abuzive impuse de comerciant consumatorului. Pârâta încearcă a pune problema în mod diametral opus de cum aceasta ar trebui privită, încercând să-și impună punctul de vedere prin prevalarea de dispozițiile art. 969. în mod corect, instanța nu va îmbrățișa punctul de vedere al pârâtei și va constata existența unor clauze abuzive, anularea lor și restituirea prestațiilor executate de reclamanți în temeiul clauzelor suszise. Principiul forței obligatorii a contractelor nu poate fi opus din moment ce respectivele clauze au fost impuse în mod abuziv, fiind întrunite condițiile cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, ceea ce pârâta încearcă, este de a se prevala de principiului efectelor obligatorii ale contractului în condițiile în care clauzele contractuale sunt nule.

Apărarea conform căreia sumele încasate în temeiul comisionului de risc reprezintă un cost al contractului nu poate fi primită, fiind contradictorie cu celelalte apărări ale pârâtei prin care susține faptul că respectivele sume bănești ar acoperi un risc purtat de bancă privind neexecutarea contractului.

Astfel, sumele achitate cu titlu de comision de risc nu pot reprezenta un cost sau o componentă a costului întrucât costul presupune contravaloarea/cuantificarea unor prestații din partea băncii în schimbul unui serviciu/beneficiu acordat celeilalte părți, respectiv reclamanților. Costul reprezintă valoarea în monedă a unui serviciu prestat, echivalentul în monedă a serviciului (ex. costul perceput pentru întocmirea acordului scris la refinanțarea creditului) ceea ce automat implică o anumită prestarea de către bancă a serviciului respectiv.

Cum în cauză banca nu prestează nicio activitate, nu poate fi pusă problema că respectivele sume bănești ar reprezenta un cost al contractului.

Clauza privind comisionul de risc a fost impusă unilateral de către bancă prin intermediul unui contract preformulat, respectiv convenția de credit. Clauza de risc sau cuantumul acesteia nu putea fi negociat la momentul încheierii contractului.

De altfel, impunerea ei pe cale unilaterală a fost în mod tacit confirmată prin faptul că nu nici nu au fost contestate afirmațiile reclamanților raportat la acest aspect. In consecință sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Astfel că apărările privind „transparența” contractului și claritatea acestuia nu pot fi primite.

Este evident faptul că instituirea comisionului de risc cauzează un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credințe, în condițiile în care comisionul de risc este sensibil egal cu valoarea dobânzii achitate la încetarea contractului.

Astfel, valoarea comisionului de risc nu este deloc neglijabilă, ba mai mult, raportat la nerestituirea lui, la acoperirea riscurilor pentru neplata creditului etc. este deosebit de oneroasă

Nu pot fi primite nici pseudo-argumentele potrivit cărora, comisionul de risc acoperă un pretins risc purtat de bancă pentru neîndeplinirea obligațiilor de către reclamanți. In cadrul acțiunii enumerate toate măsurile pe care banca le-a luat pentru înlăturarea sau minimizarea eventualului risc, respectiv: ipoteca, asigurarea imobilului și cesionarea asigurării în favoarea băncii, instituirea unui codebitor fidejusor, posibilitatea de a solicita aducerea altor codebitori fidejusori sau a altor garanții în condițiile devalorizării bunului ipotecat, etc.

În acest condiții riscul nu mai există sau are o valoare extrem de scăzută. Respectivele garanții sunt aduse și rămân precum și pot fi suplimentate pe toată perioada derulării contractului astfel că nu se poate reține afirmarea că riscul este augmentat de perioada mare de timp în care subsemnații trebuie să ne îndeplinim obligațiile.

Desi parata susține ca aceste clauze au fost pe deplin negociate cu reclamanții, acest fapt nu corespunde adevarului. Aceștia nu au fost niciodata de acord cu acest comision de administrare, insa li s-a spus de către reprezentanții băncii ca daca nu vor semna actul adițional li se va declara scadenta anticipata creditului, ceea ce la acel moment era devastator pentru ei, francul elvețian apreciindu-se foarte mult in raport cu leul.

In consecința, reclamanții solicitam admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

În probațiune au fost depuse următoarele înscrisuri: împuternicire avocațială (f. 11), contract de credit nr._/30.10.2007 (f. 12-23), plan de rambursare credit (f. 24-30), act adițional la contractul de credit (f. 31-37), adresă emisă de pârâtă (f. 38), convenție de credit (f. 39-49), plan de rambursare (f. 50-57), act adițional la convenția de credit (f. 58-64), înscris (f. 65), proces-verbal de informare privind avantajele medierii (f. 66), interogatoriu (f. 67-70), împuternicire avocațială (f. 75), întâmpinare (f. 76-84), răspuns la întâmpinare (f. 87-91).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, stabilind cadrul contractual dedus judecătii, instanta retine ca reclamantii au încheiat cu parata S.C. V. R. S.A. - prin Sucursala Târgu M. urmatoarele conventii de credit: Convenția de credit nr._/30.10.2007, (f. 12-23) prin care au împrumutat suma de 55.000 CNF, pe o perioada de 228 luni, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit; Convenția de credit nr. 0/_/13.02.2008, ( f. 39-49) prin care au împrumutat suma de 20.000 CHF, pe o perioada de 216 luni, instituindu-se in favoarea băncii pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul II asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit.

Ulterior reclamantii au incheiat cu pârâta acte aditionale prin care au modificat in parte cele doua conventii de credit ( f. 31-37, f. 58-64).

Deliberând in temeiul art. 248 alin. 1 C. proc. civ. asupra exceptiilor invocate de pârâtă constată următoarele:

Cu privire la lipsa de interes, instanta constata ca referitor la orice clauze contractuale, chiar daca se mai afla sau nu in ființă, daca au produs la un moment dat consecințe pecuniare pentru părți, există interes pentru a se solicita constatarea nulității absolute a acestora deoarece, urmare a acestui petit, se poate solicita, odata cu cererea de constatare a nulitatii absolute sau ulterior, pe cale separata, repunerea părților in situatia anterioara si restituirea prestatiilor executate in baza clauzei nule.

Astfel, respinge excepția lipsei de interes invocată de pârâta . ca neîntemeiată.

Cu privire la exceptia prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta, instanta constata mai intâi sfera de aplicare a Legii nr. 193/2000 priveste constatarea clauzelor abuzive in orice contract, de orice natura incheiat intre un consumator si un profesionist, fiind fara relevanta imprejurarea ca in concret, acel contract s-ar fi incheiat in temeiul codului civil, al codului comercial sau al oricarei alte reglementari, de vreme ce singurele aspecte care intereseaza este demonstrarea de catre reclamant a calitatii partilor ( si anume, el consumator, pârâtul profesionist), respectiv a indeplinirii conditiilor pentru declararea ca abuziva a respectivei clauze contractuale ( lipsa negocierii si dezechilibrul contractual). Astfel, de vreme ce, pentru a se uza de prevederile Legii nr. 193/2000 nu se impune parcurgerea vreunei proceduri prealabile sau nu se impun alte restrictii legale, rezulta ca formularea unor astfel de cereri este admisibila, aspect confirmat de practica covârsitoare a instantelor românesti, dar si de optica CJUE ( de ex. hotararea curtii din 26 februarie 2015 in cauza C-143/13).

Se mai are in vedere că in practică, in mod unitar s-a stabilit că sanctiunea care intervine ca urmare a constatarii caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absoluta a acesteia, chiar si in lipsa unei dispozitii exprese a Legii nr. 193/2000 in acest sens, de vreme ce, prin constatarea caracterului abuziv se constata implicit incalcarea unor dispozitii legale instituite de legiuitor in favoarea consumatorilor, interesul protejat fiind unul general. In consecinta, petitele subsecvente de restituire a prestatiilor executate in temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive reprezinta consecinte ale constatarii nulitatii absolute. Desi invocarea nulitatii absolute se poate face oricand, restituirea prestatiilor reprezinta o actiune personala prescriptibila in 3 ani, termen care curge de la momentul la care reclamantul trebuia sa cunoasca desfiintarea clauzei ( adica de la momentul ramânerii definitive a hotararii de constatare a caracterului abuziv). De vreme ce, cele doua petite s-au formulat simultan, este evident ca termenul de prescriptie nu s-a implinit.

In consecință, respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta . ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei:

Cu titlu preliminar, instanta constata că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, argumentele băncii, în sensul că consumatorii au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare nu poate fi primit.

În aceeași ordine de idei, instanța reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată. Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează:” Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.Prevederile art. 4, alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează:” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.” Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.

Prin apărările de fond prezentate în întâmpinare, banca a suținut că, pentru catalogarea ca abuzivă a unei clauze contractuale, ar mai trebui adăugată și cerința ca aceasta să nu se refere la obiectul principal al contractului. Instanta considera că clauzele indicate ca abuzive în prezenta speță nu “definesc” obiectul contractului și prin natura lor (și a contractului de credit ) nu alcătuiesc conținutul noțiunii de raport calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. De exemplu, în speța de față, o clauză care definește obiectul contractului este cea cuprinsă în art. 1 din secțiunea “condiții speciale” a convențiilor de creditare încheiate de către părți (de exemplu fila 13), care este intitulată chiar cu denumirea de “obiectul convenției” și conține descrierea în esență a contractului, însă aceea clauză nu a fost indicată ca abuzivă în prezenta speță. În concluzie, cu privire la această cerință pentru pentru catalogarea ca abuzivă a unei clauze contractuale, învederate de către bancă, raportat la clauzele indicate ca fiind abuzive în prezenta speță se constată că nu definesc obiectul principal al contractului.

Prima cerință enunțată este îndeplinită în cazul tuturor clauzelor indicate ca fiind abuzive în prezenta speță. Banca nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție ( atât din contractul initial cat si din actele aditionale), din interogatoriu rezultând ca actele s-au semnat in graba, fara citirea si explicarea continutului lor clientului consumator ( care, chiar si in situatia in care ar avea studii contabile, este prezumat ca nefiind profesionist). Sarcina probei negocierii incumba bancii conform art. 4, alin.3 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în baza acestui text de lege trebuie constatat faptul că aceste clauzele contractuale în discuție nu au fost negociate de către bancă cu consumatorii. Instanța amintește faptul că, chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său, in sens contrar contractul respectiv fiind unul de aderare, ( chiar daca suma imprumutata si termenul de restituire ar fi fost negociate in concret).

Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora, în cele ce urmează se va analiza îndeplinirea celei de a doua condiții, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.

Mai intai, se impune precizarea că, prin semnarea actelor aditionale unele clauze au fost modificate/desfiintate, astfel incat analiza va privi consecintele produse de acestea in perioada in care au fost in vigoare.

Clauza cuprinsă în art. 5, litera a din secțiunea “condiții speciale”, a convențiilor de credit în discuție are următorul conținut: Comision de risc: 0,19 %, (respectiv 0,22% pentru a doua conventie) aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit .

Această clauză contractuală pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, atât prin ea însăși cât și apreciată împreună cu prevederile art.7, litera a și b din secțiunea “condiții speciale”, a convențiilor de credit în discuție. Prin aceste din urmă prevederi s-au stipulat în convențiile de credit în discuție obligația consumatorilor de a garanta plata ratelor creditului, cu toate costurile sale prin constituirea unor garanții reale imobiliare (ipotecă de rangul I) asupra unor imobile, aflate în proprietatea consumatorilor- garanti. De asemenea, s-a stipulat obligația consumatorilor de a încheia contracte de asigurare pentru imobilele ce fac obiectul garanției, cu o societate de asigurări agreată de bancă și totodată de a cesiona în favoarea băncii drepturile izvorâte din polița de asigurare a imobilelor respective.

Întrucât valoarea imobilelor asupra cărora consumatorii au constituit o garanție reală imobiliară este evident mult mai mare decât valoarea creditului acordat, fiind de notorietate prețul imobilelor de genul celor ce fac obiectul garanției, în cazul nerambursării creditului de către consumatori, prejudiciul total al băncii ar fi acoperit prin punerea în executare silită a convenției de credit și a contractului de garanție reală imobiliară. Având în vedere faptul că banca nu este o instituție de caritate, este întru totul legitim a-și proteja interesele prin inserarea în cuprinsul convențiilor de credit a acestor clauze privind constituirea unor garanții asupra imobilelor proprietatea consumatorilor, având o valoare mai ridicată decât valoarea creditului. Însă, clauzele inserate în art. 7 din secțiunea “condiții speciale”, a convențiilor de credit în discuție, sunt suficiente pentru a proteja interesele băncii, în cazul nerambursării creditului de către consumatori. În concluzie, orice risc al băncii în privința acordării creditului a fost eliminat, prin constituirea de către consumatori a garanțiilor imobiliare, în condițiile mai sus enunțate.

În consecință, inserarea în secțiunea “condiții speciale” a convențiilor de credit, pe lângă clauza din art. 7 și a unei clauze privind obligația consumatorilor de plată a unui comision de risc nu își găsește legitimitatea, fiind eliminat riscul băncii.

Nu se poate invoca de catre banca prevederile art. 126, alin. 1 din OUG 99/2006, modificată, în care sunt enumerate o . riscuri în domeniul bancar, deoarece nu există vreun temei legal pentru a impune consumatorului în cazul unui contract de credit, plata vreunui comision de risc, iar dacă instituția de credit dorește protejarea sa de existența vreunui risc generat de încheierea unui contract de credit, pentru a rămâne în cadrul legalității, clauzele acelui contract de credit trebuie să vizeze acoperirea în mod concret a riscului generat de încheierea respectivului contract și nu a altor riscuri legate de diverse activități ale instituției de credit.

Concluzia logică care se desprinde din această stare de fapt este în sensul că banca a uzitat de clauza cuprinsă în art. 5, litera a din secțiunea “condiții speciale”, a convențiilor de credit în discuție în scopul obținerii unor venituri în mod ilicit, această clauză încălcând prevederile art.4, alin. 1 din legea 193/2000, modificată deoarece s-a produs un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, impunându-se consumatorilor plata unui comision de risc, în condițiile lipsei riscului care fusese eliminat prin inserarea clauzelor prevăzute în art. 7 din secțiunea “condiții speciale”, a convențiilor de credit în discuție. Acest dezechilibru este unul semnificativ, întrucât sumele de bani derivate din clauza privind comisionul de risc sunt considerabile, acest comision fiind calculat ca un procent din soldul creditului și fiind plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Este evident că acest dezechilibru produs între drepturile și obligațiile părților este în detrimentul consumatorilor și totodată contrar cerințelor bunei credințe întrucât banca a impus această clauză, folosindu-se de conținutul preformulat al contractului, fara a indica de ce s-a oprit la procentul respectiv si profitând de constrângerea economică a consumatorilor care aveau nevoie de acordarea creditului.

Ulterior semnarii actului aditional, acest comision a fost redenumit „ de administrare” fara a interveni insa vreo modificare a cuantumului si a semnificatiei perceperii acestuia, insasi cuprinsul definitiei date acestui comision fiind acela de administrare a riscurilor bancii ca urmare a acordarii creditului, ceea ce conduce la concluzia ca este vorba despre acelasi comision. De altfel, si Inalta Curte de Justitie si Casatie a retinut in jurisprudenta sa recentă ( a se vedea dec. 3661/2014, dosar nr._/3/2011/a1) că „ faptul incheierii de acte aditionale nu poate dovedi negocierea, mai mult, prin aceste acte aditionale banca incercând doar sa acopere caracterul abuziv al unor clauze contractuale, in urma apariției OUG nr. 50/2010, cum ar fi de pildă, transformarea comisionului de risc în comision de administrare”, această conduită fiind adoptată de bancă si in prezenta speță.

Așadar, comisionul de risc/de administrare credit analizat anterior este fara îndoială abuziv.

Practica instantelor este unanimă in a considera ca sanctiunea care intervine ca urmare a existentei unei clauze abuzive este nulitatea absoluta a acesteia, ca urmare a incalcarii dispozitiilor legale edictate nu atât in protejarea intereselor respectivului consumator, ci a categoriei generice a consumatorilor, implicit a interesului colectivității și a ordinii publice economice.

Prin aplicarea și in aceasta situatie a principiilor care decurg din constatarea nulității absolute a clauzelor declarate abuzive, instanta va dispune corelativ obligarea pârâtei la calcularea și plata în favoarea reclamantilor a sumelor încasate nejustificat la care se adauga dobânda legala aferenta, numai astfel asigurându-se repararea integrala a prejudiciului suferit de consumator.

Având in vedere considerentele de fapt si de drept expuse, raportat la conventiile de credit incheiate de reclamanti, instanta va dispune:

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc de 0,19% pe lună instituit prin art. art. 5.a din Conditii speciale si art. 3.5 Conditii generale din conventia de credit nr._/30.10.2007 incheiată intre reclamanti si pârâtă, respectiv al clauzei privind comisionul de administrare instituit prin actul aditional nr. 2/20.09.2010 la conventia de credit si dispune anularea acestor clauze abuzive.

Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata reclamantilor a sumelor reprezentând contravaloare comision de risc, respectiv comision de administrare achitate de reclamanti de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri precum și dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc de 0,22% pe lună instituit prin art. art. 5.a din Conditii speciale si art. 3.5 Conditii generale din conventia de credit nr._/13.02.2008 incheiată intre reclamanti si pârâtă, respectiv al clauzei privind comisionul de administrare instituit prin actul aditional nr. 3/20.09.2010 la conventia de credit si dispune anularea acestor clauze abuzive.

Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata reclamantilor a sumelor reprezentând contravaloare comision de risc, respectiv comision de administrare achitate de reclamanti de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri precum și dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.

In ceea ce priveste restul solicitarilor, instanta retine ca urmare a stabilirii caracterului abuziv al unor clauze si a constatarii nulitatii absolute a acestora, ele sunt inlăturate din cuprinsul contractului, nemaifiind apte sa produca efecte nici pentru trecut, nici pentru viitor. In consecinta nu se mai impune obligare paratei la incheierea unui act aditional la contractul de credit care sa prevada derularea contractului fara perceperea vreunui comision de risc/de administrare, cum de altfel nu se poate obliga banca in mod generic sa nu mai introduca vreun alt comision, cu o alta denumire, acest lucru urmând a fi apreciat de la caz la caz.

Pentru aceste motive, instanta va admite in parte cererile formulate in sensul celor aratate anterior

Făcând aplicarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă, reținând in parte culpa procesuală a pârâtei, instanța dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata partiale către reclamanti in cuantum de 2300 lei reprezentând onorariu avocatial partial ( f. 100).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge exceptia lipsei de interes invocata de pârâta ca neintemeiata.

Respinge exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de pârâta ca neintemeiata

Admite in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantii M. V. I. (CNP_) și M. M. G. ( CNP_) ambii cu domiciliul procesual ales la cab. av. F. S. situat in Tg. M., ./12, jud. M. in contradictoriu cu pârâta ., cu sediul in Bucuresti, Soseaua P., nr. 42, . 10, sector 2 (J_, C. RO_) si pe cale de consecință:

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc de 0,19% pe lună instituit prin art. art. 5.a din Conditii speciale si art. 3.5 Conditii generale din conventia de credit nr._/30.10.2007 incheiată intre reclamanti si pârâtă, respectiv al clauzei privind comisionul de administrare instituit prin actul aditional nr. 2/20.09.2010 la conventia de credit si dispune anularea acestor clauze abuzive.

Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata reclamantilor a sumelor reprezentând contravaloare comision de risc, respectiv comision de administrare achitate de reclamanti de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri precum și dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc de 0,22% pe lună instituit prin art. art. 5.a din Conditii speciale si art. 3.5 Conditii generale din conventia de credit nr._/13.02.2008 incheiată intre reclamanti si pârâtă, respectiv al clauzei privind comisionul de administrare instituit prin actul aditional nr. 3/20.09.2010 la conventia de credit si dispune anularea acestor clauze abuzive.

Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata reclamantilor a sumelor reprezentând contravaloare comision de risc, respectiv comision de administrare achitate de reclamanti de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri precum și dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.

Respinge restul pretențiilor invocate de reclamanti.

Dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata partiale către reclamanti in cuantum de 2300 lei reprezentând onorariu avocatial partial.

Cu drept de apel in 30 zile de la comunicare se depune la Judecătoria Tg. M..

Pronunțată in conditiile art. 396 alin. 2 C. proc. civ. in data de 20.03.2015.

P. GREFIER

A. L. B. M. M. S.

Red. A.L.B.

Tehnored. L.N.P.

5ex. 29.06.2015

← Obligaţie de a face. Sentința nr. 1943/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 644/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță