Acţiune în constatare. Sentința nr. 4880/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 4880/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 29-10-2015 în dosarul nr. 4880/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA TÂRGU M.

CIVIL

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ nr. 4880

Ședința publică din data de 29.10.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. T.

Grefier: S. R.

Se află pe rolul instanței judecarea cererii formulată de reclamanții D. P. și D. E., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.

Fără citarea părților.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Instanța constată că mersul dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 07.10.2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de 15.10.2015, 22.10.2015, iar apoi pentru data de astăzi, 29.10.2015.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tîrgu-M., sub nr._ la data de 28.01.2015, formulată de reclamanții D. P. și D. E. în contradictoriu cu pârâta ., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

1. că art. 5, lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale le Convenției de credit nr. /30.11.2007, care prevăd obligarea la plata lunara a unui comision de risc în cuantum de 0,22% aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000;

2. că articolul, din Actul adițional din anul 2010 la Convenția de credit nr._/26.1.2007, prin care s-a introdus comisionul lunar de administrare, aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000;

3. să se dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) și drept consecința să se dispună obligarea pârâtei de a restitui reclamanților în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre;

4. să se dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către aceasta a acestor sume;

5. să se dispună anularea clauzelor sus menționate, menținându-se ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, în sensul derulării în continuare a acestuia, fără comisionul lunar de administrare plătibil lunar din soldul creditului, până la încetarea raporturilor bancare contractuale, și desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o altă denumire;

6. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește convenția de credit nr._/25.06.2008 au solicitat să se constate:

1. că art. 5, lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/25.06.2008, care prevăd plata lunara a unui comision de risc în cuantum de 0,22% aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000;

2. că articolul, din Actul adițional din anul 2010 la Convenția de credit nr._/26.1.2007, prin care s-a introdus comisionul de administrare, aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000;

3. să se dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) și drept consecința să se dispună obligarea pârâtei de a restitui reclamanților în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de la data încheierii contractului și până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre;

4. să se dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către aceasta a acestor sume;

5. să se dispună anularea clauzelor sus menționate, menținându-se ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, în sensul derulării în continuare a acestuia, fără comisionul lunar de administrare plătibil lunar din soldul creditului, până la încetarea raporturilor bancare contractuale, și desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o altă denumire;

6. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că, au încheiat cu pârâta . 2. convenții de credit, astfel:

1. Convenția de Credit nr. /30.11.2007, prin care au împrumutat suma de 46.283 CHF, pe o perioada de 300 luni, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit;

2. Convenția de Credit nr._/25.06.2008, prin care au împrumutat suma de 23.200 CHF, pe o perioada de 300 luni, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul II asupra imobilului descris in pct. 7 din Convenția de credit;

In prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectiv condițiile generale și condițiile speciale, au fost stipulate în sarcina lor o . îndatoriri contractuale ce au fost inserate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 197/2000, a dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul cod civil precum și a reglementărilor prevăzute de OUG nr. 50/2010, pe care le vom analiza in continuare.

In acest sens reclamanții s-au referit la clauza contractuală prevăzută de art. 5 lit. a din convențiile de credit referitoare la perceperea comisionului de risc lunar calculat la soldul creditului de restituit, clauza care prevede perceperea unui comision de risc, aplicat la soldul creditului lunar.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea reclamanților de a o negocia, sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominante pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare. Reclamanții au mai solicitat se constate că în perioada 2007-2010 pârâta S.C. V. R. S.A. a „practicat” includerea/perceperea acestui comision de risc în toate contractele ce vizau o largă categorie de clientelă.

Reclamanții au învederat că nu au fost informați în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de risc în cadrul contractului, că reclamanții nu aveau cunoștințe de specialitate în materie financiar-bancară. Aceeași situație a fost reținută de în practică raportat la obligația de informare și echivocul rolului comisionului instituit.

In viziunea băncii și potrivit prevederilor art. 3.5. din Condițiile generale, comisionul de risc reprezintă sau compensează riscul pe care banca îl poartă, ca urmare a încheierii convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către reclamanți a obligațiilor contractuale de restituire a sumei împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte speze contractuale.

In acest fel, cauza juridică pe care respectiva prevedere convențională se întemeiază este una falsă, contrară bunelor moravuri, bunei-credințe și realmente nereală.

In realitate cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contractuale a fost acela de a încasa importante sume bănești din partea coîmprumutaților și a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat pe pretinsul risc purtat de bancă privind neîndeplinirea de către reclamanții a obligațiilor contractuale ce intră în cadrul raportului juridic.

Pentru susținerea celor arătate mai sus, reclamanții consideră oportun a reliefa obligațiile impuse de bancă și în mod corelativ asumate de reclamanți sub aspectul conferirii garanțiilor respective. Astfel, pe lângă gajul general asupra patrimoniului reclamanților la care s-au obligat în mod solidar si indivizibil, au fost convenite următoarele mijloace de garantare:

În acord cu dispozițiile art. 7 lit. a) din Condițiile speciale raportate la art. 9.3. din Condițiile generale a fost încheiat un contract garanție ipotecară prin care s-a instituit ipotecă de prim rang în favoarea V. România SA având ca obiect anumite imobile ; pct. 7 lit. a) din cadrul Condițiilor speciale ale convenției. De remarcat este faptul, în acord cu prevederile art. 8 Diverse din Condițiile speciale, valoarea creditului acordat nu poate depăși mai mult de 75% din valoarea bunurilor ce fac obiectul ipotecii;

Potrivit art. 7 lit. b din Condițiile speciale coroborate cu art. 7.1. lit. d) si e) din Condițiile generale, în sarcina reclamanților a fost stabilită obligația de încheiere a unui contract de asigurare a bunului ipotecat cu o societatea de asigurări parteneră/agreată de bancă și de menținere a asigurării până la rambursarea integrală a împrumutului și a celorlalte speze.

Mai mult, în acord cu prevederile art. 7.1. lit. e) teza a III-a din Condițiile generale, a fost instituit dreptul băncii de a debita orice cont de disponibilități sau depozit al reclamanților cu sumele reprezentând polițele de asigurare pentru a efectua plata lor precum și de a reînnoi polița în numele și pentru reclamanții împrumutați, banca având până și dreptul de a alege societatea de asigurare la care se va reasigura bunul.

La fel s-a impus în sarcina reclamanților a permite reprezentanților băncii de a verifica condițiile scriptice și materiale ale bunurilor obiect al garanției (art. 7.1. lit. „l” din Condițiile generale);

Au mai arătat reclamanții faptul că, în acord cu prevederile art. 7.1. lit. j din Condițiile generale aveau obligația furnizare a oricăror informații considerate de bancă a avea importanță și ca fiind necesare referitoare la situația economico-financiară a acestora, precum și asumarea nemodificării naturii juridice a obligațiilor în eventualitatea intervenirii unui divorț sau partaj (art. 7.1. lit. „b” teza finală din Condițiile generale).

S-a impus suplimentarea garanțiilor din partea reclamanților în situația în care ca urmare a unor modificări pe piață acestea ar putea fi considerate ca neîndestulătoare pentru oferirea garanției de rambursare;

Riscul de dobândă precum și riscul valutar (astfel cum sunt definite în cadrul secțiunii 1 a Condițiilor generale) cad în sarcina împrumutaților, astfel că acestea nu poartă asupra instituției financiare;

În continuare, reclamanții au considerat că garantarea rambursării creditului și a celorlalte costuri se reliefează și prin prisma prevederilor art. 4.7. din Condițiile generale respectiv a modalității în care a fost prevăzută ordinea în care vor fi stinse debitele împrumutaților.

Astfel, în vederea protejării intereselor băncii, întotdeauna vor fi stinse debite ce privesc comisioane, penalități, dobânzi restante etc. pe ultimul loc fiind stingerea părții din suma principală curentă. În acest fel plățile efectuate nu vor stinge partea din suma principală sau a dobânzii curente (în acest fel nemaiexistând posibilitatea de a acumula noi sume cu titlu de penalități, restanțe etc.) ci dimpotrivă a comisioanelor și a penalităților restante astfel că suma principală curentă și va genera continuu noi costuri în sarcina debitorilor;

Au mai arătat reclamanții, că potrivit pct. 4) „Penalizări” din cadrul Condițiilor speciale, sunt obligați de a suporta un „Comision de penalizare” conform specificațiilor contractuale arătate;

Conform pct. 5) „Comisioane” lit. b) din Condițiile speciale, reclamanții au achitat băncii „Comision de analiză dosar de credit”;

Conform pct. 5) „Comisioane” lit. c) din Condițiile speciale, reclamanților le-au fost calculat „Comision de rambursare în avans” în situația în care ar fi intenționat să ramburseze anticipat (în avans față de perioada contractată în care să restituito creditul), la o sumă importantă de bani;

Totodată, conform pct. 5) „Comisioane” lit. d) din Condițiile speciale, reclamanții suportă costurile „Comisionului de administrare a garanțiilor”;

De asemenea, reclamanții au solicitat să se constate și faptul că în conformitate cu prevederile art. 8.1. lit. a) teza a III-a este acordată posibilitatea potestativă băncii de a declanșa scadenta anticipată în situația nerespectării de împrumutați a unor obligații asumate prin alte contracte de împrumut încheiate cu alte instituții de creditare;

De asemenea, în sarcina lor a fost stabilită obligația de a suplimenta garanția creditului ori de câte ori, în temeiul unei reevaluări a garanțiilor deja aduse la încheierea contractului acestea vor fi considerate ca insuficiente în vederea acoperirii garantării tuturor spezelor contractului, respectiv a costului total al creditului;

Conform Secțiunii 10) „Costuri suplimentare” din Condițiile generale au fost stabilite în favoarea băncii prevederi contractuale prin care au fost obligați să suporte eventuale costuri declanșate de prevederi ale legislației în domeniu;

Raportat la eficacitatea modalității de urmărire silită a reclamanților si a codebitorului garant fidejusor, aceștia au amintit că prezentul contract încheiat reprezintă titlu executoriu, putând fi pus în executare de creditoare fără nicio altă formalitate;

Pe lângă toate aceste măsuri luate în vederea asigurării restituirii împrumutului, ca și cum nu ar fi suficiente de numeroase și de oneroase, în mod nelegal și prin mijlocirea unei clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare, în cadrul pct. 5 lit. a) din cadrul Condițiilor speciale ale Convenției de credit, s-a instituit obligarea reclamanților la plata unui „comision de risc” aplicat la soldul creditului și care este plătibil lunar în zile de scadență pe toată durata de derulare a convenției de credit. Astfel, lunar, conform graficului de rambursare, reclamanții au fost obligați a plăti o sumă de bani importantă percepută cu titlu de comision de risc în vederea „garantării” acoperirii riscului purtat de bancă privind respectarea de către coîmprumutați a îndeplinirii obligațiilor contractuale.

In viziunea băncii și potrivit prevederilor art. 3.5 din Condițiile generale din contractual de credit, comisionul de risc este definit astfel: "pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului; modul de calcul si scadenta/scadentele plații acestuia se stabilesc in condițiile speciale"- In condițiile speciale, la pct. 5.a) este clarificat doar cuantumul acestui comision de risc si anume "0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zilele de scadenta, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit". Deci practic, la momentul ereditarii nici măcar nu s-a definit in concret ceea ce însemna "riscul", insa s-a definit ceea ce înseamnă comisionul de administrare.

Așa cum se poate observa, pct. 3.6 din Condițiile generale definește si comisionul de administrare ca fiind perceput "pentru monitorizarea de către Banca a utilizării/rambursării creditului acordat, precum si a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de parti in baza Convenției, împrumutatul datorează Băncii un comision".

Practic, prin Contractul de credit încheiat, Banca a stabilit si tranșat definitiv diferența dintre cele doua comisioane, cel de risc reprezintă sau compensează riscul pe care banca îl poartă, ca urmare a încheierii convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către subsemnați a obligațiilor contractuale de restituire a >umei împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte speze contractuale, iar cel de administrare (care nu a fost perceput) ar reprezenta contravaloarea operațiunilor de monitorizare lunara a creditului.

Din aceste doua definiții, care se afla una langa cealaltă, rezulta in mod clar ca cele doua comisioane nu pot fi sinonime, pentru ca scopul perceperii acestora este unul diferit.

Din moment ce pentru a se acorda acest credit, Banca a implementat un cost legat de un anumit tip de comision si anume cel de risc, definindu-se clar ceea ce înseamnă risc, totodată în cadrul aceluiași contract fiind definit și comisionul de administrare, care nu are nici o legătură cu cel de risc, este ilogic, ca prin actul adițional să se revină și să se solicite prin vicierea consimțământului reclamanților perceperea unui comision de administrare, care de fapt reprezintă comisionul de risc, făcând trimitere direct la risc, deși comisionul de administrare fusese anterior definit și nu avea nici o legătură cu riscul contractului de credit.

Pe fond, reclamanții au arătat că instituirea și perceperea „comisionului de risc” este una nelegală și nu are un temei fondat și o cauză juridică reală, întrucât clauza privind Comisionul de risc contravine dispozițiilor legale imperative, fapt ce atrage nulitatea absolută a acesteia, în consecință prevederea respectivă nemaiputând fi în ființă sau să își mai producă efectele.

Nulitatea absolută a clauzei rezultă în primul rând prin prisma prevederilor din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori raportate și la dispozițiile OG 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanții aveau calitatea de consumatori iar în ceea ce privește banca, în acord cu prevederile art. 2 alin. (2) aceasta are calitatea de comerciant. D. urmare, dispozițiile Legea nr. 193/2000 sunt incidente părților convenției de credit nr._/30.07.2008. Astfel, prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie o normă juridică imperativă prohibitivă prin care se interzice comercianților să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Clauza abuzivă este definită de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel:

A.. (1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A.. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

D. pentru care rezultă că în vederea calificării ca fiind abuzivă a unei clauze, trebuiesc a fi îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului; clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe; raportat la prima condiție (1.1.), văzând și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta este îndeplinită în sensul că clauza privind comisionul de risc (ulterior redenumit în comision de administrare) nu se referă la obiectul principal al contractului și care este acela de restituire a sumei împrumutate și a dobânzii aferente.

Raportat la cea de-a doua condiție (1.2.), reclamanții au solicitat să se constate că este incidență în sensul că respectiva clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul fiind impusă în mod unilateral de către bancă prin intermediul convenției de credit ca un contract de adeziune cu un caracter preformulat, astfel reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia cu instituția bancară instituirea/neinstituirea unei asemenea clauze.

Nici măcar cuantumul respectivului comision de administrare nu a putut fi negociat fiind impus pe cale unilaterală conform strategiei de vânzare practicate la acel moment față de bancă.

S-a mai menționat că, clauza a fost stabilită în mod unilateral fără a da posibilitatea reclamanților de a influența natura ei.

Clauza a fost stabilită în mod unilateral prin mijlocirea unui contract standard preformulat;

Clauza a fost stabilită în conformitate cu condițiile generale de vânzare practicate de bancă pe piața produsului respectiv.

În acest sens reclamanții au arătat că, în perioada 2007-2010 au fost încheiate zeci de mii de contracte de creditare impuse de bancă la momentul semnării prin același contract preformulat, instituind aceeași clauză abuzivă conținând comisionul de risc, raportat la soldul creditor. Aceeași împrejurare a fost constatată de către jurisprudență în cazuri identice.

Sub aspectul faptului că respectiva clauza a fost una nenegociabilă și în consecință nenegociată, reclamanții au solicitat ca cu privire la acest aspect să facă aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 care răstoarnă obligația probării în sensul că sub aspectul clauzelor standard preformulate este obligația comerciantului a proba faptul că aceasta a fost negociată. In același sens a fost reținut de jurisprudență.

Raportat la cea dea treia condiție (1.3.), reclamanții au arătat că este indubitabil faptul că prin instituirea clauzei privind comisionul de risc, a fost efectuată raportat la caracterul de adeziune a contractului de credit bancar și prin impunerea acestuia pe calea unui imprimat preformulat redactat de bancă și prin care instituția financiară a impus unilateral toate condițiile în care urma să fie încheiat această convenție.

Astfel rezultă că, caracterul preformulat al contractului constă în împărțirea acestuia în condiții generale și condiții speciale.

În privința condițiilor speciale, acestea nu au fost negociate, aspectele care diferă de alte contracte de creditare încheiate la epoca respectivă fiind cele privind datele de identificare a părților și ale garantului fidejusor, valoarea împrumutată, datele de identificare a imobilului obiect al ipotecii.

Raportat la condițiile generale ele au fost folosite în mod identic în contractele încheiate de către bancă în perioada respectivă.

Astfel cum a fost reliefat si în doctrina de specialitate contractele bancare sunt contracte de adeziune în practica încheierii lor „fiind utilizate, fără excepție, formularele redactate de bănci, cu clauze nenegociabile, și care conferă acestora natura de simple contracte de adeziune.

Raportat la cea de-a patra condiție (1.4.), rezultă cu puterea evidenței dezechilibrul contractual cauzat în detrimentul reclamanților împrumutați, care este mai mult decât semnificativ, fiind unul chiar major.

Au mai învederat reclamanții că în condițiile în care convenția de credit ar fi executată în sensul prevederilor de la momentul încheierii ei, comisionul de risc (ulterior nelegal redenumit în comision de administrare) reprezintă o suma considerabilă, respectiv 50% din accesoriile valorii sumei împrumutate.

Dezechilibrul contractual creat în defavoarea reclamanților împrumutați se regăsește în caracterul oneros și împovărător creat în sarcina acestora ca urmare a obligației de a le micșora în mod semnificativ patrimoniul în favoarea băncii fără a beneficia de o contraprestație contractuală din partea acesteia.

Mai mult, în sarcina reclamanților au fost stabilite și acceptate de către aceștia o . obligații în vederea garantării executării obligației de rambursare (a se vedea cele expuse în prima parte a cererii) în așa măsură încât perceperea comisionului de risc nu are nicio justificare.

De reținut este împrejurarea că, deși clauza a fost întemeiată pe pretinsul risc suportat de creditoare, în situația în care riscul nu s-ar produce (în sensul că suma creditată și toate accesoriile acesteia va fi restituită integral) sumele achitate cu titlu de comision de risc nu vor fi restituite. Odată achitate sumele vor majora patrimoniul creditoarei fără ca reclamanții să beneficieze de o contraprestație din partea băncii în schimbul plăților făcute. Astfel că, în mod flagrant, a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut în sensul că prestației reclamanților de achitare a respectivelor sume nu îi corespunde o altă prestație corelativă cu efect echivalent din partea băncii.

Raportat la evaluarea bunului imobil ce constituie obiectul ipotecii, este de reținut faptul că valoarea creditului și a tuturor accesoriilor acestuia reprezintă mai puțin de 75% din valoarea bunului imobil. D. pentru care (văzând și garanția reprezentată de semnarea contractului de un debitor fidejusor) se poate afirma că riscul nu există. Acest aspect a fost și este cunoscut de către instituția financiară, cu toate acestea, contrar bunei-credințe fiind instituită clauza contractuală a cărei anulare o solicită reclamanții.

În opinia reclamanților, respectiva clauză este una abuzivă reiese și din incidența prevederilor art. 4 alin. (5) lit. c) din aceeași lege care prevede că: (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Din aceste ultime prevederi legale enunțate se desprinde consecința că respectivul comision de risc este abuziv impus din moment ce pentru asigurarea tuturor riscurilor pe care banca le suferă au fost impuse mai multe obligații în favoarea reclamanților (ipotecă, garanți fidejusori, obligația de a aduce alți garanți fidejusori în cazul neîndeplinirii de către aceștia a bonității percepute de bancă, perceperea altor comisioane și penalități, clauze contractuale stipulate în favoarea băncii chiar și în caz de forță majoră/caz fortuit, costuri suplimentare conform secțiunii 10 din Condițiile generale, scadența anticipată, caracterul de titlu executoriu, etc.).

Astfel, Comisionul de risc nu mai are fundamentare, nu mai are ce să asigure riscurile fiind acoperite. D. pentru care raportat la prevederile art. 4 alin. (5) lit. c) clauza contractuală a cărei nulitate o solicită reclamanții a se constata este considerată ca fiind una abuzivă luând în considerare alte clauze ale contractului, respectiv toate celelalte clauze stipulate în vederea garantării creditoarei asupra executării de către reclamanți a obligațiilor asumate. În același sens s-a pronunțat practica judiciară.

În concluzie, reclamanții au arătat că, raportat la prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000 coroborate cu dispozițiile art. 9 și urm. din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor relevă faptul că clauza prin mijlocirea căreia se instituie comisionul de risc (același aspect fiind incident și după redenumirea acestuia în comision de administrare) reprezintă o clauză abuzivă, fiind impusă în mod unilateral de către creditoare prin intermediul unui contract preformulat redactat de către aceasta, instituirea clauzei precum și valoarea acesteia era una nenegociabilă, clauza nu are o cauză juridică efectivă fiind încălcat caracterul sinalagmatic al contractului, justificarea perceperii comisionului de risc pe pretinsul risc purtat de bancă este neîntemeiată, buna credință fiind în mod flagrant și evident încălcată. Toate acestea au condus la efectul unui evident dezechilibru contractual creat exclusiv în defavoarea reclamanților împrumutați și care, în mod corelativ, operează în favoarea băncii.

Astfel că se impune anularea respectivei prevederi contractuale în condițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 contractul urmând a rămâne în ființă și executate în continuare.

În continuare, reclamanții au menționat că, caracterul abuziv al clauzei și aplicarea sancțiunii nulității acesteia cu consecința repunerii părților în situația anterioară se impune din punct de vedere al legislației speciale reprezentate de OUG nr. 50/2010 și Legea nr. 288/2010.

Acest act normativ, transpunere a Directivei nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, a creat un nou cadru legislativ de reglementare în ceea ce privește încheierea, executarea modificarea și stingerea contractelor de creditare oferite de către instituțiile bancare de pe piață. Astfel, sub aspectul comisioanelor bancare ce pot fi percepute acestea au fost în mod expres și limitat prevăzute de actul normativ în cadrul art. 36, respectiv: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, costuri aferente asigurărilor, penalități.

Potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010, instituțiile bancare erau obligate să asigure conformitatea contractelor încheiate cu dispozițiile ordonanței de urgență în încheierea unor acte adiționale între acestea și clienți. Această prevedere normativă este una imperativă în consecință trebuind să fie respectată întocmai și necondiționat de persoanele cărora i se adresează. Nerespectarea dispoziției legale atrage nulitatea absolută a actului sau a clauzelor respective. Totodată reclamanții au solicitat să se constate faptul că enumerarea pe care legiuitorul o face este una expresă și limitativă neîncepând dubii cu privire la tolerarea sau nu din partea legii a unor alte comisioane decât cele pe care însăși legea le permite.

Văzând prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010 raportat la faptul că este interzisă perceperea altor comisioane decât cele specificate de lege si a faptului că prezentul comision de risc este prohibit de lege, perceperea în continuare a acestuia este una nelegală, drept pentru care se impune anularea acestuia și rambursarea sumelor achitate de reclamanți cu acest titlu.

Cu privire la „Redenumirea” comisionului de risc în comision de administrare, reclamanții au arătat că, datorită noului cadru legislativ prevăzut de OUG nr. 50/2010 raportat la instituirea unui număr limitativ de comisioane pe care instituțiile bancare îl puteau practica, S.C. V. R. S.A. a purces la „adaptarea” contractelor în sensul în care, pur și simplu, au redenumit comisionul de risc în comision de administrare.

Evident că această practică nu numai că frizează logica și buna credință în relațiile dintre bancă și consumatorii ei însă denotă lipsa oricărui respect față de lege și poziția subiectivă de dispreț a persoanei juridice față de dispozițiilor legale.

Reclamanții au arătat în continuare că această strategie a fost adoptată la nivel național pe fondul existenței unui mare număr de litigii pornite împotriva . și câștigate (fiind de notorietate demersurile și succesul av.Dr. G. P. care a reprezentat 2 grupuri de reclamanți de peste 500 de persoane).

Rezultă cu puterea evidenței faptul că această redenumire a comisionului nu reprezintă decât o modalitate de evitare a prevederilor legale prin mijloace ce nici măcar nu pot fi calificate ca fiind juridice.

Această practică de redenumire a comisionului de risc a fost stabilită ca fiind nelegală instanțele de judecată aplicând același regim sancționator acestuia ca și în cazul redenumirii anterioare respectiv de comisionului de risc.

Deoarece redenumirea comisionului nu are niciun temei juridic fiind doar o altă modalitate abuzivă de încasare a unor importante sume bănești, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea acesteia și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Nu în ultimul rând, reclamanții au solicitat instanței să se constate caracterul abuziv al dispoziției contractuale raportat la normele juridice generale prevăzute de legislația de drept comun reprezentată de Codul civil sub care convențiile de credit au fost încheiate, respectiv:

In ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actelor juridice, reclamanții au solicitat să se constate că prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de risc au fost încălcate dispozițiile art.966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 1864, astfel:

In primul rând reclamanții au arătat că, consideră obligația de achitarea a comisionului ca fiind lipsită de cauză juridică; în condițiile în care impunerea comisionului de risc a fost motivată pe pretinsul risc suferit de bancă cu privire la neîndeplinirea obligației de rambursare a creditului și a accesoriilor acestuia.

Deoarece banca a luat o . măsuri concrete și destinate în vederea garantării restituirii rezultă că perceperea unui astfel de comision nu-și mai are nicio justificare atât faptică cât și de drept.

În ce privește redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este valabilă aceeași lipsă a cauzei juridice.

În subsidiar, în condițiile în care instanța consideră că prevederea contractuală are la temei o cauză juridică, reclamanții au solicitat să se constate că această cauză este falsă și nelicită, falsitate care rezidă din această disimulare a argumentației cu privire la scopul perceperii/încasării acestor sume bănești (pretinsul risc suportat de bancă). În realitatea este urmărit scopul pecuniar în sensul măririi patrimoniului creditoarei.

Ilicitatea cauzei rezidă din faptul că aceasta contravine prevederilor legale privind buna-credință, principiul egalității părților contractante, principiul proporționalității între prestațiile celor două părți, caracterul interdependent al prestațiilor reciproce ale părților, existența cauzei juridice a prestației fiecărei părți în prestația corelativă a celuilalt contractant;

Sub aspectul principiilor de drept civil încălcate de către această prevedere legală, reclamanții au arătat că din modul în care această prevedere contractuală a fost stipulată în contract dar și ulterior modificată în sensul redenumirii, în mod lesne se poate observa că a fost impusă de către creditoare profitând de poziția de superioritate de care dispune, astfel contravenind principiului egalității părților în contracte.

Astfel, comisionul de risc a fost instituit de bancă în mod unilateral, nu a putut fi negociat fiind impus în mod forțat prin autoritatea pe care instituția creditoare o poate exercita asupra clienților săi. Principiul invocat, care de altfel este unul primordial, reprezintă, de câteva sute de ani, ideea unanim acceptată că în materie civilă și comercială, în dreptul civil privat în general, că un contract este negociat și încheiat de două părți care se află pe aceeași poziție de egalitate. Astfel, părțile trebuie să poată, și legea le conferă acest cadru, să-și asume obligațiile în mod liber. Astfel, una dintre părți nu poate să-și impună în mod unilateral condițiile contractuale profitând de situația de nevoie în care se află cealaltă parte (acordarea unui credit).

Este de notorietate faptul că, în prezent instituțiile bancare au o mare putere de a-și impune propriile reguli și condiții în fața clienților săi constrângându-i într-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializează) să accepte condițiile impuse de acestea. Astfel că împrumutații, nu de puține ori, constrânși de situațiile obiective de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoite a încheia contracte de creditare în condiții neavantajoase.

Astfel, instituțiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide în discuțiile de „negociere” respectiva operațiune ajungând a fi golită de orice conținut și a se rezuma la doar la o achiesare la contract din partea clientului. în acest sens contractul de credit fiind unul de adeziune.

În aceste condiții, nu mai există decât într-un mod pur formal și golit de orice substanță acel echilibru al contractului (caracteristică primordială și de esență a acestuia) dat de însăși poziția de egalitate de pe care cele două părți negociază și ajung să încheie un contract.

In concluzie, prevederea contractuală referitoare la obligarea reclamanților la plata comisionului de risc și apoi a pretinsului comision „de administrare” este una nelegală datorită încălcării principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat.

Evident că încălcarea principiului s-a efectuat prin mijlocirea unei clauze abuzive, fiind totodată încălcate prevederile Legii nr. 193/2000 cu referirile arătate.

Clauza prin care a fost stimulat Comisionul „de risc”, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și art. 3.5 a Secțiunii 3 „ Costuri ” din Condițiile Generale este una care nu are un suport faptic și temei sub aspectul conținutului raportului juridic prin încălcarea principiului interdependenței dintre prestațiile reciproce ale părților din cadrul actului juridic bilateral precum și asupra consecințelor asupra conținutului raportului juridic în sensul că raportat la prestația de plată impusă în sarcina noastră nu-i incumbă o altă prestație corelativă din partea creditoarei. Astfel că din acest punct de vedere părțile nu mai sunt concomitent creditorul și debitorului cocontractantului, acestea transformându-se în creditor exclusiv (instituția financiară) și debitor exclusiv (împrumutații). În sensul celor afirmate este de observat faptul că situația în care și-au îndeplinit întocmai obligațiile asumate suma bănească achitată cu titlu de comision de risc nu va fi restituită dar și a faptului că instituției financiare nu-i incumbă nicio obligație în contrapartidă.

Mai mult, este elementar faptul că, mai ales în materie comercială, orice comerciant în operațiunile pe care le întreprinde este supus unui risc, riscul fiind un important element constitutiv al fiecărei afaceri. Astfel că acest risc, cât de mare sau de mic ar fi, este de natura operațiunii comerciale fiind cunoscut și asumat de către comerciant chiar înainte de a încheia actul de comerț respectiv.

Desigur că în cazul de față s-a pus problematica riscului existent ca si condiție a derulării unei afaceri, respectiv ca și condiție esențială a derulării acesteia. Tocmai din aceste motive în materie bancară au fost elaborate o . măsuri și strategii în materia garantării creditelor. Astfel de măsuri au fost luate și în ceea ce îi privește pe reclamanți, motiv pentru care consideră că perceperea unei importante sume bănești cu acest titlu nu se justifică. Cu toate acestea nu poate fi acceptată nici ipoteza în care riscul comerciantului să fie asumat și acoperit exclusiv de către consumator.

Astfel din modul în care banca a acționat este evidentă poziția ei dominantă și prin care în mod nejustificat calcă în picioare toate regulile principiale de drept civil și comercial.

Este evident că între prestațiile părților care alcătuiesc conținutul

raportului juridic născut există o disproporție vădită. Practic în cvasitotalitatea convenției sunt instituite numeroase obligații, pe când îndatoririle băncii sunt cuprinse în 7 rânduri cuprinse în art. 7.2 ale Condițiilor Generale.

In mod corelativ, în ce privește situația drepturilor părților, aceasta este invers proporțională. In timp ce împrumutații beneficiază extrem de puține drepturi (care se rezumă la tragerea împrumutului și unele aspecte legate de informarea lor), băncii îi sunt atribuite numeroase drepturi (penalități, dobânzi, clauze de majorare a dobânzilor, scadența anticipată etc.)

În opinia reclamanților, sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. 970 C.civ. și anume principiul îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună credință, precum și efectele obligațiilor conform art. 970 din C.civ. de la 1864: alin. (1) Contențiile trebuie executate și bună-credință, alin. (2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

In mod evident nu poate fi afirmat că atât la momentul încheierii convențiilor de credit cât și ulterior pârâta S.C. V. R. S.A. a impus prevederea contractuală cu bună credință și manifestată de un principiu al echității. Dimpotrivă, banca s-a impus pe cale unilaterală prin mijlocirea caracterului de adeziune al contractului de credit și prin punerea acestuia la dispoziție printr-un formular tipizat de pe poziția dominantă pe care o instituție financiară o are față de un particular.

Din coroborarea aspectelor învederate rezultă cu puterea evidenței faptul că instituirea respectivei clauze contravine tuturor regulilor privind disciplina contractuală, onestitatea la încheierea actelor juridice și în nașterea raporturilor juridice între părți. Faptul de a da asigurări mai mari decât este valoarea bunului asigurat este suficient și este neonest a mai pretinde pe lângă toate aceste asigurări alte sume bănești, astfel ca rambursarea să ajungă a fi una „supra asigurată”.

In drept, reclamanții au invocat Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 21/1992, codul civil de la 1864;

La data de 18.02.2015 reclamanții au depus la dosar precizare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța

În ceea ce privește Convenția de credit nr./30.11.2007:

1. că art. 5, lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale le Convenției de credit nr. /30.11.2007, care prevăd plata lunara a unui comision de risc în cuantum de 0,22% aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000;

2. că articolul din Actul adițional la Convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul lunar de administrare aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000;

3. să se dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) și drept consecința să se dispună eliminarea acestora din contractul de credit precum și obligarea pârâtei de a restitui reclamanților în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc în cuantum de 3.253,69 CHF, echivalentul a 14.196,50 lei (1 CHF egal cu 4,3632 ron la data introducerii cererii de chemare în judecată) și a sumei achitate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 4.727,48 CHF echivalentul a 20.626,94 lei de la data încheierii contractului și până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre;

4.să se dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către aceasta a acestor sume;

5. să se dispună anularea clauzelor sus menționate, menținându-se ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, în sensul derulării în continuare a acestuia, fără comisionul lunar de administrare plătibil lunar din soldul creditului, până la încetarea raporturilor bancare contractuale, și desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o altă denumire;

6. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește Convenția de credit nr._/25.06.2008

1. că art. 5, lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale le Convenției de credit nr._/25.06.2008, care prevăd plata lunara a unui comision de risc în cuantum de 0,22% aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000;

2. că articolul din Actul adițional la Convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul lunar de administrare aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000;

3. să se dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) și drept consecința să se dispună eliminarea acestora din contractul de credit precum și obligarea pârâtei de a restitui reclamanților în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc în cuantum de 1.294,33 CHF, echivalentul a 5.647,42 lei (1 CHF egal cu 4,3632 ron la data introducerii cererii de chemare în judecată) și a sumei achitate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 2.406,45 CHF echivalentul a 10.499,82 lei de la data încheierii contractului și până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre;

4.să se dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc (administrare), de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către aceasta a acestor sume;

5. să se dispună anularea clauzelor sus menționate, menținându-se ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, în sensul derulării în continuare a acestuia, fără comisionul lunar de administrare plătibil lunar din soldul creditului, până la încetarea raporturilor bancare contractuale, și desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o altă denumire;

6. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. V. R. S.A, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de restituire a sumelor achitate cu titlul de comision de risc respectiv comision de administrare anterior datei de 28.01.2015, admiterea excepției lipsei de interes în privința petitului 1 și parțial 5 (anularea comisionului de risc), iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate, respingerea în rest a acțiunii ca nefondată, obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

EXCEPȚIA PRESCRIPȚIEI DREPTULUI MATERIAL LA ACȚIUNE, pârâta a arătat că, în privința petitului de restabilire a situației anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulității actului juridic civil, apreciază că orice pretenție, care ar decurge din contract și care excede termenului general de prescripție de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (28.01.2015), se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.

De menționat cu privire la contractele cu executare succesivă este faptul că intervine prescripția extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege 167/1958. Această chestiune este reglementată cât se poate de clar chiar și în Noul Cod Civil, art. 2526. Contractul de credit este o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puțin în privința obligațiilor de rambursare ale împrumutaților.

Aceasta înseamnă că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc, în fiecare lună, începea un termen de prescripție distinct de 3 ani pentru o eventuală restituire. Dacă ulterior intervine nulitatea clauzei ce reglementa această obligație, restituirea este posibilă doar dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție corespunzător. În caz contrar se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestații succesive, ceea ce este nelegal și contrar spiritului decretului Lege 167/1958 și legislației civile în general care impune un termen de prescripție de 3 ani pentru apărarea unui drept patrimonial.

Acceptând argumentația reclamanților ar însemna că, teoretic, consumatorul ar putea să solicite oricând restituirea unei sume de bani, aflat fiind la adăpostul imprescriptibilității acțiunii de constatare a caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia s-a achitat respectiva sumă de bani, ceea ce contravine principiului prescriptibilității în 3 ani a oricărui drept patrimonial potrivit legislației civile naționale.

În consecință, în speța dedusă judecății, apreciază că în mod just termenul de prescripție pentru cererea de restituire începe să curgă la momentul efectuării plății fiecărei sume cu titlul de comision de risc/administrare iar nu la momentul constatării ulterioare (incert în timp) a caracterului abuziv al acestei clauze.

Reclamanții realizează această confuzie între momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare (ca efect al nulității actului juridic civil) și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al cererii de restituire a prestațiilor succesive și care se împlinește periodic, după cum a arătat mai sus.

EXCEPȚIA LIPSEI DE INTERES

Acțiunea apare ca fiind lipsită de interes având în vedere că, prin acte adiționale implementat în baza OUG 50/2010, în 2010 convențiile de credit au fost modificate, clauza privind comisionul de risc nemaifiind în vigoare încă de la acel moment.

Clauza a fost înlăturată prin aceste acte adiționale în 2010, prilej cu care s-a stipulat, în conformitate cu OUG 50/2010, plata unui comision de administrare credit, care a devenit aplicabil conform prevederilor de drept tranzitoriu din OUG 50/2010 și Legii 288/2010. Cererea de chemare în judecată fondată pe prevederile Legii 193/2000, este astfel în mod vădit lipsită de interes, lipsind cerința actualității acestuia, față de inexistența clauzei criticate la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

NETEMEINICIA ACȚIUNII PE FOND

Din perspectiva modificării contractuale din 2010 și introducerea comisionului de administrare, apreciază ca nefondată cererea de constatare a caracterului abuziv, respectiv de constatare a nulității absolute a comisionului de administrare, având în vedere că acest comision a fost stipulat prin acte adiționale implementate în conformitate cu prevederile OUG 50/2010.

Prevederile contractuale au fost adaptate la OUG 50/2010 prin aceste acte adiționale între părți fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010 (forma în vigoare înainte de . Legii 288/2010) și art. II alin. 2 din Legea 288/2010. Aceste prevederi răstoarnă prezumția lipsei de negociere în cazul contractului de credit de adeziune, reglementată de art. 4 din Legea 193/2000.

Practic OUG 50/2010 reglementează o întreagă procedură menită a asigura protecția consumatorului în relația cu băncile, procedură care a fost parcursă și s-a concretizat prin implementarea actului adițional în conformitate cu prevederile art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010.

În consecință a notificat reclamanților actele adiționale întocmite în conformitate cu prevederile OUG 50/2010 însă aceștia nu și-au exprimat vreun punct de vedere ferm în privința actelor adiționale care, în considerarea art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, au fost implementate tacit.

În plus, reclamanții au avut din nou posibilitatea, pe o perioadă de 60 de zile, în baza art. II din Legea 288/2010, să notifice expres refuzul de implementare a actului adițional pentru fiecare dintre convențiile de credit și să revină la condițiile contractuale anterioare OUG 50/2010 însă nu au uzat nici de acest drept, astfel că au devenit aplicabile prevederile de drept tranzitoriu ale art. II alin 2 din Legea 288/2010, care de asemenea răstoarnă prezumția reglementată de art. 4 al Legii 193/2000.

Fiecare act adițional a fost implementat avându-se în vedere prevederile OUG 50/2010. Astfel încât reclamanții nu pot solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare, întrucât aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 si 3 din OUG 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii 193/2000, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ.

În consecință nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 în esență clauza fiind prezumat negociată și asumată de reclamanți prin implementarea actului adițional, cu observarea prevederilor art. 36 și art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, respectiv art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În fapt legiuitorul este cel care a impus modificarea contractuală ca atare, procedând la înlăturarea comisionului de risc și perceperea unui alt comision, în deplină concordanță cu prevederile OUG 50/2010.

Clauza privind comisionul de administrare este explicată exhaustiv prin fiecare act adițional, fiind exprimată cât se poate de clar și inteligibil. Ceea ce se poate critica în privința comisionului de risc nu mai poate subzista în privința comisionului de administrare, având în vedere modalitatea de definire a acestuia și justificarea perceperii realizată prin actul adițional.

Clauza privind comisionul de risc

După cum a arătat mai sus, în principal, în privința comisionului de risc, în situația în care se apreciază că reclamanții pot solicita la acest moment anularea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adițional, atunci acțiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât vizează anularea unei clauze care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar la primul petit, dacă se apreciază de către instanță că există un interes în promovarea acestei acțiuni vizând clauza anterior existentă privind comisionul de risc și restituirea sumelor încasate de către subscrisa cu acest titlu, precum și în privința clauzei privind comisionul de administrare, având în vedere fundamentarea în drept a cererii, a făcut următoarele precizări referitoare la înțelesul și limitele protecției consacrate prin Legea 193/2000.

Astfel este cunoscut că apariția noțiunii de clauză abuzivă în legislația românească s-a produs odată cu implementarea aquis-ului comunitar, în concret Directiva 93/13/CEE. Directiva a fost transpusă prin Legea 193/2000 pe un teren juridic construit pe principiul autonomiei de voință, principiu unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi, consacrat prin dispozițiile art. 969 Cod Civil, care se justifică prin facultatea unui subiect de drept de a intra într-un raport contractual sau nu, de a își alege co-contractantul și de a stabili liber cu acesta conținutul contractului.

Prin apariția în dreptul românesc a Legii 193/2000 i-a fost conferită judecătorului puterea de a interveni să corecteze eventualele dezechilibre excesive în defavoarea consumatorului dar în mod evident fără a distruge conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat între părți.

Art. 1 al legii 193/2000 stabilește obligațiile principale în sarcina comercianților: obligația pozitivă de transparență (alin. 1) și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive (alin. 3).

Se poate lesne observa de către instanță că, în cauza specifică dedusă judecății, contractele de credit încheiate de către cu reclamanții cuprind două secțiuni: Condiții generale și Condiții speciale. În condițiile speciale sunt cuprinse în limbaj clar și explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane și cuantumul acestora. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul în general să fie la rându-i la adăpost de abuzuri din partea consumatorului oportunist.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000, mai sus amintit. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condițiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul să fie contrar bunei credințe și să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6).

Pornind de la aceste condiții poate afirma cu certitudine că clauza contractuală ce reglementa dreptul său de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare în reglementarea actului adițional, nu era o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000.

În primul rând comisionul de risc făcea parte din prețul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

Legiuitorul român a preluat însă greșit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil”.

Clauza contractuală privind dreptul său de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să îi confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

În al doilea rând clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convenția de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, între drepturile și obligațiile părților.

În temeiul art. 4 din Directiva 93/13/CEE aprecierea ca abuzivă a unei clauze contractuale trebuie să țină seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și de toate celelalte clauze ale contractului. Prin urmare, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprins în secvența de timp a încheierii contractului și a împrejurărilor ce o preced. Pe de altă parte o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților.

Legea 193/2000 a introdus în ordinea juridică principiul echilibrului contractual și leziunea ca temei al ineficacității contractelor. În viziunea acestei absența echivalenței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual. Pe de altă parte, Directiva 93/13 CEE a exclus din spațiul de incidență a legii clauzele care privesc „adecvarea între preț și remunerație, pe de o parte, și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică a exclus leziunea. în sprijinul art. 4 par. 1 din Directivă sancțiunile legale intervin numai dacă echilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.

În cauză, reclamanții au încheiat convențiile de credit în anii 2007 și 2008, înainte de criza economică și financiară, și au învestit instanța de judecată cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2015- între aceste două momente reclamanții nu și-au arătat cu nici un prilej nemulțumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent.

Așadar dacă se analizează drepturile și obligațiile părților la data formării contractului nu se pot identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanți. Dimpotrivă, aceștia au preferat oferta la momentul contractării tocmai în considerarea condițiilor avantajoase de creditare, cu observația că au încheiat două contracte.

Nu se poate reține afirmația reclamanților conform căreia toate riscurile erau acoperite de garanția reală imobiliară și de clauzele de penalizare din contract, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă și cu incidențe diverse.

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci mai degrabă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților. În esență aceasta a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea împrumutaților nu mai există nici un risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea sa însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate si costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă.

Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele.

În ceea ce privește soliditatea garanției, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă. În procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăți imobiliare în contul creanțelor neîncasate. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

C. pieței imobiliare din aceste zile este cel mai grăitor exemplu în acest sens, deoarece garanțiile oferite în urmă cu 6 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult, în condițiile în care riscul nu ar fi asigurat și prin alte comisioane, de a obține profitul scontat. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani. Evoluțiile valorilor garanțiilor oferite de către creditori nu pot fi evaluate de nici un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.

În privința cerinței negocierii, desigur că se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică au clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilități, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic. Trebuie totuși subliniat că, în privința contractelor încheiate, această prezumție legală se aplică doar în privința condițiilor generale ale convenției, întrucât condițiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esență diferite de la un client la altul. Astfel că prezumția de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea 193/2000 nu operează în privința condițiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamanți.

Iar în analiza condiției privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca și condiție legală și lipsa intenției de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului.

Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanților nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilității acestei negocieri, pentru ca prezumția lipsei negocierii să opereze.

Reclamanții nu și-au manifestat în nici un mod intenția de a negocia deși aveau această posibilitate, putând să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil. Dacă ar fi fost refuzați, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. V. România S.A. și să aleagă o altă instituție de credit. Reclamanților le-au fost pus la dispoziție contractele spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 din Legea 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii și comisioanelor însă aceștia nu și-au manifestat opțiunea de a negocia.

Până la urmă și refuzul ferm de a încheia o convenție de credit în privința căreia există nemulțumiri legate de costuri era, la rându-i, o metodă de negociere, la care reclamanții nu au apelat. Apare astfel evident că reclamanții au fost în realitate mulțumiți de condițiile de contractare de la momentul semnării convenției.

În consecință și în al treilea rând perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil.

În mod evident, analiza condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 si aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluția în timp a contractului ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Este concluzia ce se desprinde din analiza textului legal. Iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului și a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

Netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor și de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă în primul rând trebuie să sublinieze faptul că Legea 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul acesteia nulitatea ca sancțiune juridică. Singura sancțiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii 193/2000 este inopozabilitatea clauzei după cum rezultă fără dubii din art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii 193/2000.

Pârâta apreciază că nu este fondată oricum cererea de restabilire a situației anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulității actului juridic civil, întrucât nu se află în prezența nulității ca sancțiune juridică.

După cum a arătat, în principal pretențiile de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și parțial de administrare sunt afectate de termenul de prescripție de 3 ani, iar în subsidiar ele nu sunt fondate.

Chiar dacă s-ar afla în prezența unei cereri care vizează, teoretic, restabilirea situației anterioare, în urma intervenției nulității actului juridic civil, nu se poate face abstracție de caracterul contractului dintre părți. Este vorba desigur despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleași efecte ale nulității precum unui contract cu executare uno ictu. Efectele nulității unui contract cu executare succesivă operează numai pentru viitor.

Se află în prezența unei veritabile excepții de la principiul restabilirii situației anterioare, ca principal efect al nulității actului juridic civil, excepție unanim acceptată în doctrină dar controversată în practica judiciară. Prestațiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii.

Este adevărat că, potrivit prevederilor Noului Cod civil, această excepție a fost înlăturată expres prin art. 1254 alin. 3 însă contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabile prevederile art. 102 din Legea 71/2011.

Este cunoscut că, în reglementarea anterioară Noului Cod Civil, în privința contractelor cu executare succesivă efectele nulității operează pentru viitor, iar restituirea prestațiilor nu intervenea. Singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor.

Totodată nu este fondată nici cererea de obligare a sa la încheierea unor acte adiționale, atât timp cât Legea 193/2000 nu prevede această posibilitate. Nu există nici un argument de fapt sau de drept în cuprinsul acțiunii în susținerea acestei cereri. În plus nici Legea 193/2000 nu cuprinde o prevedere în acest sens, art. 13 stipulând exclusiv în privința înlăturării clauzelor presupus abuzive din contractul analizat iar nu modificarea acestui prin act adițional și cu atât mai puțin posibilitatea stipulării într-un asemenea act adițional de clauze suplimentare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la filele 105-110, reclamanții au solicitat respingerea excepțiilor invocate, reiterând apoi în esență cele învederate prin cererea introductivă.

În drept a invocat art. 32 lit. d, art. 33, art. 40, art.148, 193, 194, 196, 200, 205, 245-248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277, 292, 327-329, 351-352 Cod Procedură Civilă, principiul aplicabilității directe al art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6, 12-13 din Legea 193/2000, art. 969, 977 Cod civil, art. 11, 14, 36, 95 din OUG 50/2010, art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În probațiune a fot depuse la dosar următoarele înscrisuri: convenție de credit și actele adiționale la convenție (f.13-23,34-47,75-78,85-88), plan rambursare credit (f.24-33,48-57), adrese (f.58), puncte de interogatoriu (f.59-60,61-62), grafic de rambursare credit (f.79-84,89-94), cereri (f.104,119), chitanța (f.125).

Reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat a se constata netemeinicia apărărilor invocate prin întâmpinare și admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 17 iunie 2015 instanța a respins excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Potrivit art. 248 alin.(1) C.proc.civ. “Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”

Referitor la excepția lipsei de interes în privința petitului 1 și parțial 5 (anulare comision de risc) invocată de pârâtă, instanța constată că reclamanții sunt părți în convenția de credit nr._/30.11.2007, respectiv în convenția de credit nr._/25.06.2008 și actul adițional nr. 1/26.08.2010 la convenția de credit nr._/30.11.2007 (f.75-78) respectiv actul adițional nr. 1/26.08.2010 la convenția de credit nr._/25.06.2008 (f.85-88). Prin urmare, aceștia justifică un interes legitim în a solicita analiza aplicabilității dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 în ceea ce privește clauzele invocate ca fiind abuzive. Mai mult decât atât, numai prin constatarea ca abuzivă a clauzelor respective reclamanții pot solicita subsecvent restituirea sumelor achitate în plus, întrucât din acel moment se naște dreptul lor la acțiune. Apoi, din moment ce clauza referitoare la comisionul de risc a produs consecințe cu un conținut economic în patrimoniul reclamanților la un moment dat - indiferent de modificările intervenite în anul 2010 - instanța constată că reclamanții justifică un interes și va respinge excepția ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța reține că între pârâta . (în continuare “pârâta”), în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat la data de 30.11.2007 convenția de credit nr._ (f.13-23), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 46.283 CHF, pe o durată de 300 de luni. În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5.1 lit. a), a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract (f.24-33), în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului arător, curte și cc. Intravilan T.129-a.139.cc.138-Casa de locuit din cărămidă și chirpici acoperită cu țigle compusă din 3 camere, 1 bucătărie,1 baie, 1 bucătărie de vară, atelier – grajd din cărămidă acoperit cu țigle sura, fanar, garaj, situate în Stejeriș nr. admin. 57. Acest imobil este proprietatea reclamanților, înscris în cartea funciară nr.680/N/Stejeris. Acest imobil a fost asigurat de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.

Reclamanții consideră că dispoziția de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/30.11.2007 reprezintă o clauză abuzivă, conform prevederilor art. 4 alin. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000. Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât, așa cum chiar pârâta arată în cuprinsul întâmpinării, contractul încheiat cu reclamanții a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/30.11.2007, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanților) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/30.11.2007 reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.

Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului arător, curte și cc. Intravilan T.129-a.139.cc.138-Casa de locuit din cărămidă și chirpici acoperită cu țigle compusă din 3 camere, 1 bucătărie,1 baie, 1 bucătărie de vară, atelier – grajd din cărămidă acoperit cu țigle sura, fanar, garaj, situate în Stejeriș nr. admin. 57, înscris în cartea funciară nr.680/N/Stejeris.. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui mobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.

De asemenea, se va avea în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum apropiat de cel al dobânzii lunare datorate de reclamanți.

Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/30.11.2007.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/30.11.2007 și a dispune anularea acestei clauze, pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale, determinată de caracterul său ilicit (art. 5 C.civ.). Caracterul licit al obiectului unei clauze contractuale este o condiție de valabilitate a acelei clauze. Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea, în contractele încheiate cu consumatorii, de clauze abuzive; prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit, prin medierea dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc. Având în vedere că, urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, banca pârâtă a procedat la modificarea contractului de credit, în noua formulare, notificată reclamanților, nemaifigurând comisionul de risc, care a fost redenumit comision de administrare, valabilitatea acestuia din urmă face obiectul unui alt capăt de cerere.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute în actul adițional nr.1/26.08.2010 la convenția de credit nr._/30.11.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, instanța reține că pârâta nu a putut dovedi negocierea clauzei contractuale, deși sarcina dovezii ii revenea. Astfel, deși a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, pârâta nu a depus lista cu întrebări, fiind decăzută din administrarea acestei probe la termenul din 07.10.2015. Din probele propuse în condiții de legalitate, instanța reține că reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența nici dobânda, nici comisionul. Din lecturarea clauzei 5.1a a actului adițional nr. 1/26.08.2010 la convenția de credit nr._/30.11.2007 (f.75-78), instanța reține că practic comisionul de risc prevăzut de art. 5a din convenția de credit nr._/30.11.2007 în cuantum de 0,22% a fost menținut și redenumit comision de administrare, stipulându-se că acesta vizează administrarea de riscului de credit (...) și a riscului de piață, astfel încât considerente expuse anterior cu privire la caracterul abuziv se mențin și cu privire la acest tip de comision pentru identitate de rațiune.

Cu privire la comisionul de risc, instanța arată că sunt incidente, pentru perioada iunie 2010 – 26.08.2010, dispozițiile art. 36 din OUG nr. 50/2010, în forma inițială, care stabilea, cu caracter limitativ, natura comisioanelor ce puteau fi percepute de către bancă, enumerarea din actul normativ necuprinzând acest comision. Această interpretare are la bază principiul aplicării imediate a legii civile noi, ce presupune că destinatarii unei norme juridice au obligația să o aplice de la data la care aceasta intră în vigoare. Modificarea, în luna august 2010, a contractului dintre părți cu privire la înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare, efectuată unilateral de către bancă, cu nerespectarea art. 35 din OUG nr. 50/2010, nu poate fi acceptată, deoarece nicăieri în contract părțile nu au stabilit vreo clauză care să abiliteze banca să efectueze o astfel de modificare unilaterală

Instanța reține diferența dintre obligația de informare și negocierea efectivă a contractului. Or, prin perceperea în continuare a acestui comision, care deși poartă denumirea de „comision de administrare” reprezintă în realitate același comision de risc, reclamanții au fost prejudiciați.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta va fi obligată la restituirea, către reclamanți a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc respectiv comision de administrare în baza clauzelor contractuale anulate, de la data încheierii contractului și până la data pronunțării prezentei hotărâri.

Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate către reclamanți, instanța are în vedere prevederile art. 994 C.civ. conform cărora când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul cât și interesele sau fructele din ziua plății. Întrucât prin stipularea unor clauze abuzive în contract s-a dovedit implicit și reaua-credință a pârâtei, instanța va obliga pârâta la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc respectiv de administrare de la data plății și până la restituirea efectivă.

În ceea ce privește capetele de cerere referitor la constatarea ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 5 lit.a) din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/25.06.2008 (f.34-46) prin care reclamanții au împrumutat suma de 23.200 CHF pe o perioadă de 300 de luni instituind o ipotecă de rang II asupra aceluiași imobil precum și cel din actul adițional nr.1/26.08.2008 la convenția de credit nr._/25.06.2008 (f.85-88), anularea acestora respectiv repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare de la data încasării până la data pronunțării cu dobânda legală până la restituirea efectivă, instanța, pentru considerente similare, le va admite.

Referitor la capetele de cerere cu privire la obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele de credit (nr._/30.11.2007 și nr._/25.06.2008) în sensul derulării în continuare a acestuia fără comisionul lunar de administrare plătibil lunar la soldul creditului până la încetarea raporturilor bancare contractuale și fără introducerea vreunui alt comision, cu o altă denumire, instanța le va respinge ca neîntemeiate întrucât prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța instanța nu se poate substitui voinței părților încălcând principiul libertății contractuale și dreptul de a stabili conținutul contractului prev. de art. 1169 C.civ. Așadar, instanța este terț față de contractul părților și poate interveni în sensul constatării anumitor clauze ca fiind abuzive cu consecința anulării acestora deoarece această ingerință este permisă de lege, însă nu poate încălca principiul autonomiei de voință.

În temeiul art 453 și urm. C.proc. civ., întrucât a căzut în pretenții, la solicitarea reclamanților pârâta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză, respectiv suma de 2500 de lei cu titlu de onorariu de avocat, astfel cum rezultă din chitanța nr.579/23.09.2015 (f.125).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întâmpinare ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea formulată de reclamanții D. P. având CNP_ și D. E. având CNP_, ambii cu domiciliul în ., jud. M., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A, cu sediul în București, ., ., sector 2, având J_ și CUI_.

Constată ca fiind abuzive clauza privind comisionul de risc - prevăzută la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/30.11.2007, respectiv clauza privind comisionul de administrare credit - prevăzută la art. 5.1 lit.a) din Actul adițional nr. 1/26.08.2010 la Convenția de credit nr._/30.11.2007 și dispune anularea acestor clauze.

Constată ca fiind abuzive clauza privind comisionul de risc - prevăzută la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/25.06.2008, respectiv clauza privind comisionul de administrare credit - prevăzută la art. 5.1 lit.a) din Actul adițional nr. 1/26.08.2010 la Convenția de credit nr._/25.06.2008 și dispune anularea acestor clauze.

Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit în baza Convenției de credit nr._/30.11.2007, a Actului adițional nr. 1/26.08.2010 la Convenția de credit nr._/30.11.2007 respectiv în baza Convenției de credit nr._/25.06.2008 și a Actului adițional nr. 1/26.08.2010 la Convenția de credit nr._/25.06.2008, de la data încheierii contractelor și până la data pronunțării prezentei hotărâri.

Obligă pârâta să plătească reclamanților dobânda legală asupra sumelor datorate cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit, de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte până la plata efectivă a debitului principal.

Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Cu drept de apel la Tribunalul Specializat M. în 30 zile de la comunicare, ce se depune la Judecătoria Tîrgu-M..

Pronunțată în ședința publică, azi, 29.10.2015.

PREȘEDINTE:GREFIER:

C. T. S. R.

Red. C.T.

Tehn. L.M.

4 ex./22.02.2016

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3706/2015....		Plângere contravenţională. Sentința nr. 5836/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 3706/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 5836/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ