Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1010/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1010
Ședința publică din 16 iunie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva Sentinței Civile nr. 46/2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, n, R, și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 46/2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr-, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții, n, R, împotriva pârâților Tribunalul Arad, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor și-n consecință au fost obligați pârâții să le plătească reclamanților sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 01.10.2000-01.07.2004, cuantum actualizat cu indicele de inflație, începând cu 1.10.2000 până la plata efectivă, cu dobânzi legale de la pronunțarea hotărârii până la plată.
Prin aceeași hotărâre judecătorească paratul angajator direct al reclamanților a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această sentință,Curtea a depășit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților,ce fusese ridicată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinările depuse, reținând că aceasta nu este întemeiată, in considerarea art.3, art.7 alin.1 și art.12 din Decretul nr.167/1958, art.283 alin.1 lit.c din Legea 53/2003 și art.166 alin.1 din Codul muncii.
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune, Curtea a mai reținut și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale. Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată. Instanța de fond mai reține că este fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,în conformitate cu care orice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
Sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocată din oficiu de instanță, s-a reținut că este neîntemeiată, de vreme ce pârâtul in discuție are calitatea de ordonator principal de credite obligația ce-i incumbă fiind aceea de a constitui volumul veniturilor și al cheltuielilor pe destinații in conformitate cu prevederile Legii nr. 388/2007.
Pe fondul cauzei, Curtea a pornit de la incidența in speță a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art. 42 al G nr. 83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție"Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".Ori, prin art.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la"modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin G nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislative distincte. Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
In fine,instanța de fond a mai observat că prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată. Potrivit acestei decizii,judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001,dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat in proces prin DGFP A, recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție in data de 24.11.2008 și trimis spre soluționare Curții de Apel Timișoara, ca efect al pronunțării Deciziei nr.104/2009 a Curții Constituționale a României,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Recurentul a solicitat modificarea sentinței supusă reformării, in sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a ministerului recurent și respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesual pasive, iar in subsidiar,respingerea acțiunii ca prescrisă,ori ca neîntemeiată.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina aplicabilitatea art. 304 pct.9 și 304 ind. 1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului,in limitele competențelor conferite prin prevederile art. 18 alin.2 lit.b) și art. 28 lit. e) din Legea nr.500 /2002 privind finanțele publice. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției.
Recurentul a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune in sens material a reclamanților,cu argumentul că in speță sunt aplicabile prevederile in materie ale art. 166 alin.1 din Legea nr. 53/2003.
In fine,s-a susținut că judecătorii fondului au acordat drepturi salariale sub forma sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, deși acesta nu a mai fost prevăzut de nici o dispoziție legală.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Justiției care a solicitat modificarea acesteia,in sensul respingerii ca prescrisă,ori ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 1,3,7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958și cele ale art. 283 din Codul Muncii.
Recurentul susține că,in cazul concret al reclamanților,dreptul la acțiune in sens material a luat naștere la data publicării G nr. 83/2000,când reclamanții au cunoscut sau trebuiau sa cunoască despre înlăturarea dreptului la acordarea sporului salarial solicitat, iar decizia pronunțată de instanța supremă,la care s-a făcut referire in conținutul sentinței de fond, produce efecte numai pentru viitor,neavând nici o influență asupra cursului prescripției. Reclamanții intimați nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare cu toate că au fost citați cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autorii cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși,rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a drepturilor salariale, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat, cu atât mai mult cu cât in considerentele sentinței s-a menționat că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale in litigiu.
Cu privire insă la excepția prescripției dreptului la acțiune in sens material invocată de ambii recurenți in susținerea căilor de atac declanșate, Curtea reține că ea este întemeiată, fiind greșit modul de soluționare de către prima instanță de fond a acestei chestiuni, pentru următoarele considerente,
Instanța de recurs observă că in privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul auxiliarilor justiției,se presupune că au minime cunoștințe juridice, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu au acționat in termenul legal de prescripție.
Un argument in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamanților s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 in raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează in considerentele deciziei ante menționate că,înainte de a fi sesizată,unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Prin urmare,instanța de recurs consideră că nu pot fi primite argumente ce țin de imprevizibilitatea declarării neconstituționalității OUG nr. 83/2000 prin decizia instanței supreme, atât timp cât interpretarea sa fusese deja împărtășită de unele instanțe din țară.
Curtea mai observă că,chiar pe perioada in care OUG nr. 83/2000 fost in vigoare nimic nu-i împiedica pe reclamanți să-și valorifice drepturile,uzând in același timp de instrumentele legale pentru declararea neconstituționalității acestui act normativ.
In strânsă legătură cu argumentele mai sus expuse,reclamanții nu pot pretinde că decizia in interesul legii la care s-a făcut referire mai sus ar avea efectul vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive,așa încât de la momentul pronunțării ei să curgă un nou termen in favoarea autorilor acțiunii pentru valorificarea drepturilor salariale supuse astăzi analizei. Decizia nr.XXI (21) din 10 martie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretativenupoate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilorexprese și limitativecuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
In speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că,după împlinirea acestui termen,dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că, pe de- parte,HG nr. 232/2005 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru o parte din drepturile salariale ale reclamanților,mai precis cele aferente anilor 2000-2002,iar pe de altă parte,actul normativ conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument reținut de prima instanță pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, instanța de recursnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare. in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamanților trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, sunt prescrise pretențiile aferente perioadei 2000-2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii și art. 6 din CEDO. De aceea, se impune admiterea ambelor recursuri in baza art. 304 pct.9/pr.civ. modificarea sentinței recurate in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamanților.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței Civile nr. 46/2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr-.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca prescrisă.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. / 27 iulie 2009
Tehnored /27 iulie 2009/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de Apel Timișoara
NOTĂ: Cu opinie separată a d-lui. Judecător, în sensul respingerii ambelor recursuri.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
La pronunțarea soluției asupra recursurilor supuse analizei am avut o opinie separată celei majoritare,în sensul respingerii recursurilor declanșate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, pentru următoarele argumente.
În speță, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Ioan Jivan, Dumitru Popescu
