Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1040/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1040
Ședința publică din 17 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE T, împotriva sentinței civile nr. în contradictoriu cu reclamanții intimați, )., B, și pârâtul intimat TRIBUNALUL TIMIȘ, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au fost lipsă reclamanții intimați, Liga, (), B, pârâții recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T,
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă în temeiul art.242 alin.2 Cod procedură civilă, cauza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului; sub nr. 4235/30/24.05.2007, reclamanții, Liga, (), B, angajați în cadrul Judecătoriei Sânnicolau M, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar pentru la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 01.04.2004 și până la data 01.02.2007, actualizat în funcție de indicele de inflație, cu eventuale cheltuieli de judecată.
La data de 21.06.2007, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că solicită acordarea acestui spor pe perioada 24.05.2004-01.02.2007.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în baza disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii. Pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare disp. Legii nr. 50/1996, fiind abrogate abia la intrarea în vigoare a nr.OG 8/2007, ordonanță ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
Reclamanții au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Tribunalul Timișa formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată cererea reclamanților.
Prin întâmpinare se arată că textul de lege invocat de reclamanți este abrogat expres prin art. 1 pct. 42, al nr.OG 83/2000 și că în speță pretențiile acestora sunt mai mult o problemă de legiferare.
De asemenea, pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților deoarece art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres acest text prin art. 1 pct. 42, al nr.OG 83/2000, iar acordarea pe viitor a acestui spor neprevăzut de o lege ar depăși limitele puterii judecătorești care și-ar aroga atribuții de legiferare.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat la rândul său întâmpinare prin care invocă lipsa calității procesuale pasive în cauză și solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților, invocând în apărare Legea nr. 72/1996, Legea nr. 500/2006 și nr.OG 22/2002.
Prin încheierea de ședință din data de 17.09.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- s-a scos de pe rol dosarul și a fost trimis Curții de apel Timișoara, pentru soluționarea cererilor de abținere formulate de judecătorii și și asistenții judiciari și.
Prin încheierea nr. 102/09.10.2007 dată în Camera de Consiliu a Curții de Apel Timișoara, s-au admis cererile de abținere, s-a scos cauza de pe rol fiind înaintată pentru competentă soluționare Tribunalului Arad.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 3745/108/11.10.2007. În acest dosar s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de intervenienta -, care a solicitat obligarea acelorași pârâți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul lunar brut pentru perioada 24.05.2004-07.01.2005, actualizat în raport cu rata inflației la data plății efective.
În motivarea cererii, intervenienta a arătat că a îndeplinit funcția de grefier la Judecătoria Sânnicolau M și că achiesează la cele susținute în fapt și în drept de către reclamanți.
Prin încheierea de ședință din data de 01.11.2007 a Tribunalului Arads -a constat formularea de cereri de abținere și de imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată. S-a dispus scoaterea de pe rol a dosarului și trimiterea lui la Curtea de Apel Timișoara în vederea soluționării cererilor de abținere formulate de judecătorii și și a asistentului judiciar.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de apel Timișoara sub nr-. Prin încheierea nr. 142/11.12.2007, dată în Camera de Consiliu a Curții de Apel Timișoaras -a dispus admiterea cererilor de abținere, scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei pentru competentă soluționare Tribunalului C-
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr-.
Reclamanții a formulat pentru termenul din data de 30.01.2008 o precizare de acțiune prin care au solicitat obligarea acelorași pârâți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul lunar brut pentru perioada lucrată efectiv de fiecare în parte respectiv luna noiembrie 2000-31.01.2007 și care să fie actualizat în funcție de rata inflației la data plății efective precum și acordarea acestui spor și pe viitor, cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și cu plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În motivarea precizării, reclamanții a învederat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
La data de 29.01.2008 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de intervenienta care a solicitat obligarea acelorași pârâți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul lunar brut pentru perioada luna noiembrie 2000-31.01.2006, actualizat în funcție de rata inflației la data plății efective, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și plata eventualelor cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, intervenienta a inserat aceleași considerente ca și reclamanții.
De asemenea intervenienta - a formulat o precizare a cererii de intervenție în interes propriu în sensul acordării sporului solicitat proporțional cu perioada lucrată luna noiembrie 2000-07.01.2005, actualizat cu rata inflației la data plății efective.
Pentru termenul de judecată din data de 30.01.2008, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către intervenientul -, prin care a solicitat obligarea acelorași pârâți în solidar la plata drepturilor bănești reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul lunar brut pentru perioada 22.01.2006-31.01.2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În motivarea cererii sale, intervenientul a arătat că a fost angajat în cadrul Judecătoriei Sânnicolau M, în funcția de șofer la data de 01.12.2003. Prin Legea nr. 17/11.01.2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 au fost modificate și disp. art. 3, al. 3 în sensul că funcția de șofer a fost definită ca și conexă personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor. De la intrarea în vigoare a acestei legi 22.01.2006, ar fi avut dreptul la plata acestui spor.
În cauză s-au făcut cereri de abținere din partea tuturor magistraților și asistenților judiciari ce intră în compunerea completelor specializate pentru soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale. Prin încheierea de ședință din data de 30.01.2008, tribunalul, față de imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, deoarece toți magistrații-judecători au pe rol o cauză care are obiect identic cu prezenta cauză, a scos cauza de pe rol și a dispus trimiterea ei Curții de Apel Timișoara pentru soluționarea cererilor de abținere.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de apel Timișoara sub nr-. Prin încheierea nr. 62/18.03.2008, din Camera de Consiliu, în baza disp. art. 329, al. 3 din codul d e procedură civilă, s-au respins cererile de abținere și s-a trimis cauza la Tribunalul C-S pentru continuarea judecății.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la cererile de intervenție în interes propriu prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile solicitate pe perioada 01.11.2000-30.01.2005. Pe de altă parte, pârâtul a solicitat respingerea în principiu, ca inadmisibile cererile de intervenție în interes propriu formulate în materia litigiilor de muncă. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acestor cereri privind acordarea acestui spor pentru viitor întrucât acesta nu este o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă este de competența tribunalului.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, material probator din analiza căruia instanța reține următoarele:
Relativ la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și în baza disp. art. 137 Cod procedură civilă, instanța o va respinge deoarece Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă sunt aplicabile în speță.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților și intervenienților, - și -, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, instanța urmează să o respingă, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții și intervenienții sunt angajați în cadrul Judecătoriei Sânnicolau M, iar acțiunile acestora urmează a fi admise pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți și intervenienți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții și intervenienții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
Este adevărat că funcția de șofer pe care a îndeplinit-o intervenientul - la data de 01.12.2003, prin Legea nr. 17/11.01.2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 au fost modificate și disp. art. 3, al. 3 în sensul că a fost definită ca și conexă personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor, astfel că, de la intrarea în vigoare a acestei legi 22.01.2006, ar fi avut dreptul la plata acestui spor.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Pentru aceleași considerente pârâții au fost obligați și la acordarea pe viitor a acestor drepturi față de reclamanți. De asemenea pârâții au fost obligați și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenienților, după caz, conform disp.art.6,7și 8 din Decretul nr.92/1976.
În cauză nu s-au efectuat cheltuieli de judecată.
Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, iar în consecință, a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții, Liga, (), B, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pârâții să le plătească drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut pe perioada 01.11.2000-31.01.2007, actualizat în funcție de indicele de inflație, precum și acordarea acestui spor pentru viitor.
Instanța a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, -, și - în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor și obligat pârâții să le achite drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut, actualizat în funcție de rata inflației la data plății efective, astfel: pentru intervenienta -, pentru perioada lucrată 01.11.2000-07.01.2005, pentru intervenienta pe perioada luna noiembrie 2000-31.01.2006, iar pentru intervenientul -, pe perioada 22.01.2006-31.01.2007.
Tribunalul a obligat angajatorul pârât la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, ale reclamanților și intervenienților, după caz și conform cu disp.art.6,7și 8 din Decretul nr.92/1976.
Instanța a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate de către reclamanți și intervenienți.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege au declarat recurs Ministerul economiei și Finanțelor prin T și Ministerul Justiției, recurs înaintat spre competența soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaf ormulat recurs împotriva sentinței civile nr. 637/28.05.2008 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor pe calea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent.
În motivarea cererii de recurs se arată că, potrivit art. 4 alin. 4, art.17, art. 21 alin. 1, art. 22 și art.34 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, art. 2 și art. 10 din Cap. VI din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008, art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2008, art. 124, art. 126 și art. 138 din Constituția României, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece nu are atribuții privind salarizarea sau acordarea altor sume către angajații Ministerului Justiției, ci el răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale. Or, Ministerul Justiției este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât acesta din urmă nu poate fi obligat la acoperirea cheltuielilor de personal privitoare la angajații altor ordonatori principali de credite.
Pe de altă parte, între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu există un raport de muncă și, pe cale de consecință, nicio obligație a recurentului de despăgubire de natură salarială, iar Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în litigii precum cel pendinte.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 137 și art. 158 Cod procedură civilă, G nr. 177/2002, art. 138 din Constituția României revizuită, art. 17, art. 21, art. 22, art. 34 și art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, actualizată, art. 15 din G nr. 6/2007, art. 36 din G nr. 27/2006, art. 20 din Legea nr. 656/2002, art. 1 și art. 40 alin. 2 din Codul muncii, art. 25 din G nr. 37/2008, art. I și art. II din G nr. 75/2008.
În recursul său Ministerul Justiție Bas olicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursurile ca fiind nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților.
In ceea ce privește recursul Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost stabilită corect de instanța de fond, care a avut în vedere nu o obligație legală a acestui minister de a vira din creditele sale bugetare de personal în contul pârâtului Ministerul Justiției, pentru a fi utilizate la cheltuielile cu personalul acestuia, ci atribuțiile legale care îi revin din actele normative citate în considerentele sentinței.
Într-adevăr, fără avizele Ministerului Economiei și Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Justiției.
Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât recurent are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.
Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Față de cele arătate mai sus, în baza art.312 cod pr.civilă, recursurile pârâților vor fi respinse și se va menține în totalitate hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.637/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 iunie 2009.
Pt. PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - DR.- - - -
în concediu de odihnă cu opinie separată, în sensul în concediu de odihnă
Semnează Vicepreședinte admiterii recursului declarat de către Semnează Vicepreședinte
pârâtul-recurent Ministerul Justiției,
modificarea în parte a hotărârii
recurate și respingerii pretențiilor
reclamanților pe perioada 1.11.2000-
24.05.2003 ale intervenientei
pe perioada 1.11.2000-
29.01.2005 și ale intervenientei
pe perioada
1.11.2000-26.10.2004, urmând a menține
în rest dispozițiile hotărârii recurate
pt. GREFIER,
- -
în concediu de odihnă
Semnează Grefier șef
Red./17.07.2009
Thred.DR/17.07.2009
Ex.2
Prima inst. - - - Trib. C-
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul admiterii recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției, modificării în parte a hotărârii recurate și respingerii pretențiilor reclamanților pe perioada 1.11.2000-24.05.2003, ale intervenientei pe perioada 1.11.2000-29.01.2005 și ale intervenientei pe perioada 1.11.2000-26.10.2004, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, respectiv intervenientelor pentru perioada 1.11.2000--24.05.2003, respectiv 1.11.2000-29.01.2005 și 1.11.2000-6.10.2004, este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenientelor pentru perioada menționată anterior ca nefondată, deoarece reclamanții nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pe cale de consecință, în speță, se impunea, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, admiterea recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției, modificarea în parte a hotărârii recurate și respingerea pretențiilor reclamanților pe perioada 1.11.2000-24.05.2003, ale intervenientei pe perioada 1.11.2000-29.01.2005 și ale intervenientei pe perioada 1.11.2000-26.10.2004, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan
