Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1083/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1083
Ședința publică de la 06 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Smaranda Pipernea
JUDECĂTOR 2: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă privind recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I și de Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 856/15.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-, intimați fiind, -, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că dosarul este la al treilea termen de judecată, se solicită judecarea cauzei în lipsă
Instanța constată recursurile declarate în termen și motivat.
Verificând actele și lucrările dosarului, instanța consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr- (inițial această cerere s-a înregistrat la Curtea de APEL IAȘI, dar prin sentința nr.51/6.02.2009 competența de soluționare a judecării cererii s-a declinat în favoarea Tribunalului Iași ) reclamanții, -, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, Tribunalul Iași, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării să se recunoască discriminarea și să se calculeze și să se plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu data angajării ( - august 2007, - - septembrie 2007, - septembrie 2007, - iulie 2007, - ianuarie 2008, - septembrie 2007, - aprilie 2008, - mai 2008) și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, să le plătească drepturile de mai sus, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective iar Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate; s-a mai solicitat efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, n scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate, au fost concretizate o serie de acte normative, menite să confere categoriilor de persoane - salariați ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Astfel, prin art.3 din Legea 444/2006, pentru aprobarea OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul - avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract si personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază".
De asemenea, prin dispozițiile art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Au considerat reclamanții că, cel puțin în raport de dispozițiile G nr. 19/2006, rezultă în mod clar voința de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și alte informații confidențiale, și nu doar celor prevăzute de Legea nr. 444/2006, adică celor din sistemul Apărării Naționale, Ordine Publică și Siguranță Națională.
Însăși OG nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede, în art.30 alin.3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențialitate.
Or, deși grefierii, conform art.78 din Legea 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, sunt discriminați, întrucât nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității.
Conform art. 21 alin.1 din OG 137/2000, grefierii, în calitate de persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun și procedurii prevăzute de OG 137/2000, modificată și completată de Legea 324/2006.
Referitor la drepturile cuvenite fiecărui reclamant, se solicită ca modul de calcul al sporului de confidențialitate de 15% să fie înaintat de compartimentul financiar contabil al Tribunalului Iași, întrucât în litigiile de muncă sarcina probei este inversată, revenind angajatorului.
Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii pentru următoarele motive:
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prev. art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/ 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii
Așadar, stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului. De asemenea, în raport de susținerile reclamanților cu privire la pretinsa stare de discriminare în care se află, solicită instanței să observe că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/ 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG 137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu disp. art. 16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Așadar, având în vedere că reclamanții sunt salarizați în temeiul unei legi speciale care nu prevede sporul de confidențialitate de 15 % solicitat, că drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază sunt stabilite exhaustiv în cuprinsul acesteia, neputând beneficia de alte drepturi neprevăzute în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu beneficiază de drepturile reglementate de legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, solicită să se constate că nu se poate reține existența unei discriminări a acestei categorii profesionale în materie de salarizare în ceea ce privește lipsa beneficiului unui spor de confidențialitate și pe cale de consecință, se solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
La data de 03.10.2008 CNCD a depus "punct de vedere" prin care a arătat faptul că instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Astfel Curtea a apreciat prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (vezi, 18 februarie 1991, Fredin c/, parag. 60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag. 31, 28 septembrie 1995, Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996, autres c / -, parag. 75).
În hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că " dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile".
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții.
- Existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile).
- Existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/ 2000 republicată.
Potrivit legii, criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu.
În cazul de față, un criteriu ce a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat reclamanților poate fi considerată categoria profesională.
- Tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin această măsură sunt încălcate prev. art. 6 alin. 2 din Codul Muncii ce consacră principiul "pentru muncă egală și pregătire profesională egală toți salariații să fie retribuiți în mod egal".
Trebuie astfel avut în vedere faptul că deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile prev. de art. 2 alin. 1,dar trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de acest articol de lege.
, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Ministerul Economiei și Finanțelor - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iad epus întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii față de decizia Curții Constituționale nr. 818/3.07.2008.
În motivarea Deciziei nr. 8181/3.07.2008, Curtea Constituțională a reținut că numai Parlamentul României, ca organ legislativ, și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui norme juridice de aplicabilitate generală.
Instanța de judecată nu are o asemenea competență, principala misiune a acesteia fiind aceea de a realiza justiția în conf. cu prevederile art. 126 al. 1 din Constituția României, respectiv, de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Astfel, Curtea Constituțională a decis că sunt neconstituționale prevederile art. 1, art.2 alin. 3 și ale art. 27 din nr.OUG 137/ 2000 având în vedere că "instanța de judecată nu are competența de a anula sau de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Prin urmare, instanța de judecată nu poate stabili existența unei situații discriminatorii create prin actele normative ce reglementează drepturile și obligațiile personalului din sistemul justiției în temeiul unor prevederi legale declarate neconstituționale, care sunt suspendate de drept și nu își produc efectele juridice (art. 147 din Constituția României.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere faptul că obligația acordării sporurilor și beneficiilor revine angajatorului sau ordonatorului principal de credite. Conform HG386/2007, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Mai mult, dispozițiile art. 47 alin.4 din Legea 500/2002 privind finanțele publice prevăd faptul că creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite.
În ipoteza admiterii acestei acțiuni și a obținerii unei hotărâri judecătorești irevocabile favorabile reclamanților, nu există nici un motiv să nu fie asigurate fondurile necesare plăților având în vedere faptul că hotărârile judecătorești irevocabile, mai ales în domeniul drepturilor salariale, sunt executorii, iar neexecutarea acestora constituie infracțiune.
A mai arătat pârâtul că, în temeiul dispozițiilor art.3 al.1 și 2 OUG 75/2008 s-a emis Ordinul comun 1859/C/2484/26650/131/3774/C privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii. În temeiul acestuia reclamanții trebuie să obțină un titlu executoriu în temeiul căruia ordonatorul principal de credite să solicite Ministerului Finanțelor Publice alocarea sumei respective.
În conformitate cu dispozițiile legale în materie Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a aloca, pe baza datelor primite, sumele necesare plăților drepturilor solicitate, astfel încât nu se impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în ceea ce privește capătul de cerere privind înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Prin sentința civilă nr. 856/15.05.2009, Tribunalul Iașia dispus:
A admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în ceea ce privește capătul de cerere privind înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
A declinat competența de soluționare a capătului de cerere privind înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncăîn favoarea Judecătoriei Iași.
A respins ca neîntemeiate excepțiile invocate prin întâmpinare: lipsa calității procesuale pasive Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice I, și inadmisibilitatea acțiunii.
A admis acțiunea formulată de, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, Tribunalul Iași, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI și Tribunalul Iași să plătească reclamanților, -, drepturile salariale reprezentând sporul de 15 % pentru confidențialitate începând cu data angajării ( - august 2007, - - septembrie 2007, - septembrie 2007, - iulie 2007, - ianuarie 2008, - septembrie 2007, - aprilie 2008, - mai 2008 ) până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137.pr.civ. următoarele:
excepția necompetenței materiale a Tribunalulu Iași în ceea ce privește capătul de cerere privind înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă este fondată.Conform Decretului nr. 92 din 16 aprilie 1976 (*actualizat*)
privind carnetul de muncă, art. 8, competentă în soluționarea acestui capăt de cerere este Judecătoria Iași. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.17 pr.civ. întrucât legiuitorul a prevăzut prin lege specială competența de soluționare a acestor cereri. În aceste condiții prorogarea de competență nu poate avea loc. În aceste condiții, instanța a admis excepția și a declinat competența de soluționare a acestui capăt de cerere către Judecătoria Iași.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerul Economiei și Finanțelor nu decurge din existența unui contract de muncă încheiat cu reclamanții, dar,în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Potrivit art. 3 alin 1 pct. 2 din HG nr. 208/2005 modificată și completată, privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală:" (1) În realizarea funcțiilor sale Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: 2. elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat si raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
De asemenea, art. 19 lit. a, d, și g din Legea nr. 500/2002 modificată și completată, privind finanțele publice prevede că: "În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; d) emite norme metodologice, precizări și instrucțiuni prin care se stabilesc practicile și procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exercițiului bugetar anual, contabilizarea și raportarea; g) analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor."
Așadar, raportat la obiectul acțiunii, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor este dată de textele de lege redate anterior, care stabilesc ca principală atribuție elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și atribuții de elaborare și control a bugetelor cum este prevăzut expres prin art. 28 alin 1 din Legea nr. 500/2002 modificată și completată, privind finanțele publice.
Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 131 din Legea nr. 304/2004 republicată, modificată și completată, privind organizarea judiciară, conform cărora activitatea instanțelor judecătorești și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Așadar, în cauza de față există pe deplin dovedită identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanțelor și subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, acesta având atribuții privind elaborarea bugetului de stat și a rectificărilor acestuia, buget de la care sunt finanțate instanțele judecătorești și parchetele fiind singura instituție abilitată a asigura fondurile necesare efectuării plăților salariale solicitate. Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, se poate reține calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Calitatea CNCD este dată de dispozițiile OG 137/2000, art. 27 al.3 ce prevăd: "Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.".
excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă având în vedere faptul că,în cauza de față reclamanții nu solicită anularea situației create prin discriminare prin anularea unei dispoziții legale, ci anularea situației prin plata despăgubirilor; cu privire la această modalitate, Decizia nr.1.011 din 8 2007 a Curții Constituționale referitoare la Ordonanța Guvernului nr.137/2000 a statuat că: " actul normativ criticat nu îngrădește în vreun fel accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, favorizează accesul la justiție prin posibilitatea persoanei care se consideră discriminată de a formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun", opinie menținută expres prin deciziile Curții Constituționale nr. 820/16.07.2008 și 821/16.07.2008. Decizia Curții Constituționale nr.818/2008 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În nici un moment, reclamanții nu au solicitat instituirea de către instanță a unei norme juridice noi, pentru restabilirea echilibrului între subiectele de drept sau aplicarea unor dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana reclamanților.
Reclamanții au solicitat aplicarea unitară a dispozițiilor G nr.27/2006 prin raportare la categoria personalului din unitățile din justiție (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), deci cu privire la aceleași subiecte de drept, raporturile juridice de muncă ale noastre fiind guvernate de Codul Muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod, dar și de legislația specială.
Pe fondul cauzeiinstanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul Muncii, conform dispozițiilor art.1 și art. 295 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic și art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică, astfel încât se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.Astfel, conform art. 13 din G nr. 57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art.13 alin.1 din G nr. 123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr. 64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul Muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.În ceea ce privește natura clauzei de confidențialitate instanța a reținut faptul că aceasta are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic ce se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și interdependența obligațiilor reciproce; obligația de confidențialitate este cauza juridică a obligației de plată corespunzătoare îndeplinirii primei obligații de către reclamanți.Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii. În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin.1 și art. 41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art.6 și art. 154 din Codul Muncii ).Reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunosc sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.Conform dispozițiilor Codului muncii, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul Muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În caz contrar, sunt încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale în materie, respectiv, dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
În consecință, prin neacordarea sporului deconfidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.Existența discriminării directe reclamantei rezultă și din dispoziții internaționale aplicabile în cauza de față (conform art. 20 alin 2 din Constituția României, potrivit căruia: " (2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."):
art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994). Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.
De altfel, în interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că " diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă".
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne// 1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Tratamentul diferențiat trebuia analizat conform DIRECTIVEI 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe; normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self exuecuting - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă (cauza Van en din 5.2.1963, rămasă de referință).
Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, soluționând recursul în interesul legii cu privire la îndreptățirea judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea de a beneficia de sporul de confidențialitate, a statuat - prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 că: "judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază lunar".
Față de aceste considerente, instanța a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea reclamanților, procedând la admiterea acesteia.În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamanților este întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art. 161 pct. 4 din Codul Muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi, a fost admisă acțiunea și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acest pârât să aloce fondurile necesare achitării de către celelalte pârâte, a sumelor reprezentând sporul de confidențialitate reactualizat (sume neachitate).Împotriva acestei sentințe civile au formulat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, și Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea recursului său, susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în condițiile în care acest minister nu figurează ca subiect al raporturilor de muncă sau de serviciu la care fac referire reclamanții.
Cât privește solicitarea ca Ministerul Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale, recurentul arată că instanțele nu au competență de a legifera.
Recurentul arată că, deși are competența de a coordona responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, aceasta nu este de natură să-i confere calitate procesuală pasivă în cauză.
Se mai invocă pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr.838/27.05.2009, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, stabilindu-se că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În drept, Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 punctul 9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Ministerul Justiției și Libertăților arată, în motivarea recursului său, că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând un temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru personalul auxiliar.
De asemenea, în ceea ce privește reținerea discriminării s-a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
Astfel, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de disp.art.304 pct.4 proc.civ. arătând că acordarea pentru viitor, prin hotărârea pronunțată de instanța de fond a unui spor de confidențialitate înseamnă că aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar.
S-a invocat în cauză și decizia nr.838/27.05.2009 pronunțată de către Curtea Constituțională.
Se mai arată că hotărârea Tribunalului Iași este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 proc.civ. neexistând nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze personalului auxiliar dreptul de a primi spor de confidențialitate.
Pentru a exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Recurentul mai invocă deciziile nr.818/819/820 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale.
Se invocă și faptul că prevederile art.14 din Convenție, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa, nu au o existență independentă, întrucât au efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale, ori dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în hotărârea nr. 232/29.08.2007, a statuat că: "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității."
Se mai arată că în mod eronat instanța de fond a reținut existența unei stări de discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, care prevede că: "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile".
Astfel, personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004 și cu drepturi salariale stabilite printr-un act normativ special, respectiv nr.OG8/2007.
De asemenea, situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu cea a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională al căror statut este reglementat de Legea nr.360/2002, întrucât statutul acestora este diferit, instituțiile din care fac parte organele autorității judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor de apărare națională, ordine publică și siguranță națională și categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate sunt doar informațiile clasificate. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de Legea nr.182/2002 și sunt definite ca: "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță, consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
A mai susținut recurentul că situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă cu cea a funcționarilor publici, întrucât, pe de o parte, statutul acestora este diferit, iar pe de altă parte, nr.OG6/2007 a instituit sporul de confidențialitate doar pentru anumite categorii de funcționari publici.
Situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă cu cea a membrilor plenului și a altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, întrucât: statutul acestora este diferit, iar categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate îl reprezintă informațiile clasificate.
Se mai invocă faptul că situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă cu cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,având în vedere statutul diferit al acestora.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Prin decizia nr.46/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, a constatat căjudecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Conform art. 329 alin. 3 Cod proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, astfel încât în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de disp.art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, soluția fiind pronunțată de către prima instanță în sensul celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a reținut prin această decizie că drepturile și obligațiile personalului auxiliar de specialitate sunt reglementate de Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit disp.art. 39 alin. (2) lit. f) din Codul Muncii, salariatului îi revine obligația de a respecta secretul de serviciu.
Legea nr. 182/2002 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu. Textul legal reglementează două ipoteze privind acest angajament, și anume: la încadrarea în muncă (la încheierea contractului individual de muncă sau la nașterea raportului de serviciu) ori la trecerea într-o altă muncă în cadrul aceleiași unități (la același angajator).
Conform art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în executarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
În conformitate cu prevederile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Unitățile, categoriile de personal, condițiile de acordare și cuantumul sporului de confidențialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
De asemenea, prin dispozițiile art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, act normativ care se aplică numai celor numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
De sporul de confidențialitate beneficiază și personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării-art. 30 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare care lucrează cu cifru (art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare), personalul din aparatul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001), personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, cu modificările și completările ulterioare], personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice (art. 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare).
Art.2 alin.3 din nr.OG137/2000 caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai stabilit că, n considerarea rolului, răspunderii și complexității atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
S-a mai reținut că magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri pentru discriminare, despăgubiri ce nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, până la încetarea situației de discriminare.
Prin recursurile formulate în cauză a fost invocată decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, stabilindu-se că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Se reține că această decizie, pe de o parte, nu poate avea nicio relevanță asupra deciziilor pronunțate de către instanța supremă, în interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, anterior constatării acestui conflict juridic de natură constituțională și, pe de altă parte, nu se poate susține că, prin decizia nr.46/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi instituit, modificat ori abrogat norme juridice cu putere de lege ori ar fi efectuat controlul de constituționalitate al acestora, aceasta pronunțându-se doar asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, statuând că în mod corect au procedat acele instanțe judecătorești ce au acordat personalului auxiliar și magistraților despăgubiri pentru situația discriminatorie creată prin neacordarea sporului de confidențialitate, deși acestor categorii de personal le revine obligația de confidențialitate.
Se mai reține că este nefondat și motivul de recurs invocat de către Ministerul Justiției și Libertăților privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către prima instanță, având în vedere că instanțele judecătorești au, în temeiul disp.art.5, 269 și 295 din Codul Muncii, art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, paragrafului 1 la Protocolului nr.12 la Convenția europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma modificată prin Protocolul 12, competența de a constata existența unor acte și fapte discriminatorii și de a obliga la repararea prejudiciilor cauzate prin acestea.
Cât privește deciziile Curții Constituționale nr.818/819/820/03.07.2007, se reține că nu împietează cu nimic soluționarea prezentului litigiu.
Prin aceste decizii Curtea Constituțională constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și <LLNK 12000 137131 302 27 55>art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Potrivit disp.art.5 din Codul Muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
Se mai reține că, potrivit disp.art.155 din Codul Muncii, act normativ aplicabil și reclamantelor, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art.154 alin.3 din cod prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii. În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Potrivit Protocolului nr.12 la Convenția europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute delege trebuie să fie garantate fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Se mai reține că în jurisprudența, cauza Von Kamann Nord - 14/83, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Cât privește motivul de recurs formulat de Ministerul Finanțelor Publice referitor la lipsa calității procesuale pasive, se reține că acesta este nefondat, în mod corect prima instanță reținând că recurentul are calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, potrivit art.49 din Legea 500/2002, creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.
Mai mult, conform prevederilor HG nr.83/2005 și ale Legii nr.304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, Ministerul Finanțelor Publice coordonând acțiunile privind sistemul bugetar, respectiv pregătind proiectele legilor bugetare anuale și de rectificare.
Ca atare, nu se poate susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția invocată de acesta urmând a fi respinsă.
Pentru toate considerentele expuse, în baza disp.art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel va respinge recursurile formulate de Ministerului Finanțelor Publice și MinisterulJustiției și Libertăților, prin reprezentanți legali, menținând sentința pronunțată de prima instanță ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,ÎN NUMELE LEGII,DECIDE:Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, împotriva sentinței civile nr.856 din 15.05.2009 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.Irevocabilă.Pronunțată în ședință publică azi, 06.11. 2009.PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - GREFIER,
Red./Tehnored.:
23.11.2009 - 02 ex.
Jud.fond:- Tribunalul Iași:-
-
Președinte:Smaranda PiperneaJudecători:Smaranda Pipernea, Nelida Cristina Moruzi, Daniela
