Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1800/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DOSAR NR-

DECIZIA CIVILĂ NR. 1800

Ședința publică din 18 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici

JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -

JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan

GREFIER: - -

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr. 68 din 18 ianuarie 2008, precum și a completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008 dată la 28.03.2008, pronunțate de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, -, -, -, -, -, -, G, -, intervenienții-intimați, -, -, A, -, R, -, -, - și - și pârâții-intimați CURTEA de APEL TIMIȘOARA și TRIBUNALUL ARAD, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au fost lipsă părțile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, văzând dispozițiile art.137 Cod procedură civilă și ale art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportate la cele ale art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, invocă, din oficiu, excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenienților cu privire la pretențiile deduse judecății ce depășesc durata de 3 ani anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată și a cererilor de intervenție principală.

Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat și constatând că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod procedură civilă, Curtea a reținut cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 68/18.01.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C-S a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, G, precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții:, Ramon, a, R, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Totodată, a obligat primii trei pârâți, respectiv Curtea De Apel Timișoara pentru intervenienți, la calculul și la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, din anul 2004 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în viitor, față de reclamanți si intervenienți, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului la acțiune și până la data executării hotărârii judecătorești, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în cauză de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, este nefondată, deoarece, potrivit prevederilor Legii nr. 500/2002, ale Hotărârii Guvernului nr. 208/2005 și ale Hotărârii Guvernului nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Prima instanță a constatat că acțiunea reclamanților nu este prescrisă, deoarece este de notorietate faptul că drepturile de natură salarială (sporul de vechime) aferente anului 2004 și neacordate în mod discriminatoriu erau scadente doar în anul 2007.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin.1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic, art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art.9 din Codul d eontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, unele chiar clasificate sau secrete de serviciu, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă). Nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. Însă, în unitățile bugetare, obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial. Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr.137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii. Ele prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, în perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.

Obligația de confidențialitate a reclamanților reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă, raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial, corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).

Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).

În concluzie, tribunalul a constatat că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Prin urmare, reclamanții sunt discriminați, în sensul art. 2 alin.1 - 3 și art.6 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este contrar prevederilor art. 2 alin. 1 și art. 2 alin. 1 și alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei și art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice deoarece se referă la categoria socio-profesională, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Tribunalul a considerat că, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost apreciată ca întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Decizia nr. 232/29.08.2007 a Consiliului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu a fost luată în considerare, deoarece ea nu are caracter obligatoriu, instanțele judecătorești fiind independente și supunându-se numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau pronunțarea vreunei hotărâri de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care prima instanță a găsit-o întemeiată față de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, deoarece pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele-interese, ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Or, în speță, este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 68/18.01.2008 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea cererii de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și ca urmare a imixtiunii autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, caz de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.

De asemenea, s-a mai învederat faptul că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze sporul de confidențialitate pentru magistrați, iar reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane, excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, sens în care sunt deciziile Curții Constituționale nr. 819/3.07.2008 și nr. 1325/4.12.2008.

Dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este recunoscut de lege, astfel încât nu poate face obiectul art. 14 al Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de fond a reținut în mod eronat existența unei stări de discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, deoarece magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 303/2004, și cu drepturi și îndatoriri specifice, ale căror drepturi salariale sunt stabilite printr-un act normativ special, respectiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, iar actele normative invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată și de către instanța de fond în cuprinsul hotărârii atacate nu pot fi aplicate judecătorilor și personalului auxiliar atâta timp cât reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum funcționarii publici sau personalul militar.

Având în vedere că instanța nu poate aprecia cu certitudine menținerea raportului de muncă între reclamant și pârâți pentru viitor, se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare.

În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii, în principal, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs se arată că între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există o relație de serviciu sau de muncă, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.

Ministerul Justiției este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata salariilor cuvenite angajaților instituțiilor bugetare aflate în subordinea altor ordonatori principali de credite și nici la alocarea unor sume de bani care nu sunt legate de activitatea sa, sens în care sunt și prevederile art. 4 alin. 4, art. 17, art. 21 alin. 1, art. 22 și art. 34 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, art. art. 2 și art. 10 din Legea nr. 388/2007 și art. 138 din Constituția României.

Cu privire la fondul pricinii, susține că instanța de fond a admis în mod neîntemeiat acțiunea formulată, deoarece nu este permisă aplicarea dilatorie a dispozițiilor legale care reglementează acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază și la alte categorii de personal bugetar, care nu sunt încadrate în structurile menționate expres de textele de lege, precum categoria magistraților, din care fac parte reclamanții.

În drept, se invocă dispozițiile art. 137, art. 158, art. 304 pct. 9 și art. 304¹Cod procedură civilă.

Prin "completarea la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-, au fost admise cererile de interventie în interes propriu formulate de intervenienții, -, - si împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, și pârâții au fost obligați la calculul și plata a drepturilor bănești, reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, cu începere din anul 2004 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în viitor, față de intervenienți.

Totodată, au fost obligați la calcularea și la plata sumelor reactualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului la acțiune și până la data executării hotărârii judecătorești, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.

Tribunalul C-S a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, și a obligat acest pârât la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere aceleași considerente ca la pronunțarea sentinței completate, considerente redate mai sus.

Pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, au formulat recurs împotriva "completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-, invocând aceleași motive de fapt și de drept ca și în cererile de recurs privitoare la sentința civilă nr. 68/18.01.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.

Reclamanții intimați și intervenienții intimați nu au formulat întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.

Reclamanții, G și și intervenienții, R și au formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere decizia civilă nr. 46/15.12.2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 27/2008, decizie prin care s-a constatat că judecătorii și asistenții judiciari au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și care are caracter obligatoriu.

Examinând recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 68/18.01.2008 a Tribunalului C-S, precum și a "completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008, în dosarul nr-, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art. 304 pct. 4 și pct. 9 coroborate cu art. 304¹Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt întemeiate în parte pentru următoarele considerente:

Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Totodată, conform art. 19 din Legea 500/2002, se instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.

În consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.

Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.

Prin urmare, instanța de fond a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, însă nu a observat că pretențiile reclamanților și intervenienților sunt prescrise parțial, astfel încât Curtea a invocat, din oficiu, excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenienților și constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Conform art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.

Dreptul reclamanților și al intervenienților la sporul de confidențialitate reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.

Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere cele expuse mai sus, data înregistrării acțiunii și a cererii de intervenție formulată de către intervenienții, R și, respectiv data de 8.10.2007, a cererii de intervenție formulată de intervenienții, Ramon, a, și, respectiv data de 5.11.2007, a cererii de intervenție formulată de intervenientele și, respectiv data de 6.12.2007, a cererii de intervenție formulată de intervenienții și, respectiv data de 16.10.2007, a cererii de intervenție formulată de intervenienții, și, respectiv data de 18.10.2007, a cererii de intervenție formulată de intervenienții -, - si, respectiv data de 26.10.2007 și a cererii de intervenție formulată de intervenienta, respectiv data de 23.10.2007, precum și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, este întemeiată.

Pe cale de consecință, va respinge ca prescrise pretențiile reclamanților, G și și ale intervenienților, R și pentru perioada anterioară datei de 8.10.2004, ale intervenienților, Ramon, a, și pentru perioada anterioară datei de 5.11.2004, ale intervenientelor și pentru perioada 8.10.2004 - 6.12.2004, ale intervenienților și pentru perioada anterioară datei de 16.10.2004, ale intervenienților, și pentru perioada anterioară datei de 18.10.2004, ale intervenienților -, - si pentru perioada anterioară datei de 26.10.2004, precum și ale intervenientei pentru perioada anterioară datei de 23.10.2004.

Cu privire la fondul pricinii, Curtea constată că hotărârile recurate sunt temeinice și legale doar în parte, conform considerentelor ce vor fi redate în continuare.

Potrivit art.3 din Ordonanța Guvernului nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, aprobată prin Legea nr. 444/2006, art.15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea În vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, art.30 dlin.3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art.15 din Ordonanța Guvernului nr. 64/2006, art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.57/2000, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001, art.20 alin.3 din Legea nr. 656/2002, art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123/2003 și art.13 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice. se prevede acordarea acestui spor.

Astfel, în toate cazurile menționate anterior, categoriile de personal, cuantumul și condițiile de acordare a sporului de confidențialitate se stabilesc, în limitele prevăzute de reglementările în vigoare, de către ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Sporul de confidențialitate nu este prevăzut de lege printre sporurile ce se acordă magistraților, deși, conform dispozițiilor art. 39 alin.2 lit.f din Codul muncii coroborate cu cele ale art.36 alin.3 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, ale art.16 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005 și ale art. 99 lit.d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, aceștia au obligația de a respecta secretul de serviciu. Atribuțiile și responsabilitățile magistraților, condițiile de muncă și cuantumul indemnizațiilor/salariilor nu pot fi negociate, în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Este de atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, neputându-se reține o imixtiune a autorității judecătorești în sfera puterii legiuitoare, așa cum s-a susținut în motivele de recurs.

Ca atare, Tribunalul nu și-a depășit atribuțiile și nu a intrat în sfera puterii legiuitoare, analizând situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, concluzionând că reclamantul este discriminat în sensul art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 137/2000, art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, întrucât i-a fost refuzată acordarea sporului de confidențialitate sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale, iar nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestuia. Or, un astfel de criteriu este declarat, în mod expres, de lege ca fiind discriminatoriu, respectiv de prevederile art. 2 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 137/2000, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006, a transpus, în dreptul intern, prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată În Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.

Această ordonanță asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare, stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale ce au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România și care alcătuiesc cadrul general în domeniu. Persoanele care se consideră discriminate au la dispoziție aceste prevederi legale concrete, în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.

Art. 2 alin.3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, astfel încât se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție.

Cât privește noțiunea de "discriminare", trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut, în mod constant, că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament, aplicată unor subiecte de drept, aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.

Salariul cuprinde, potrivit art.155 din Codul muncii și art. 38 alin.4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.

Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește, pentru fiecare salariat, în raport cu mai mulți factori, cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile, prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.

Noțiunea de salariu se referă și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,

Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art. 41 alin.4 din Constituție și art. 6 alin. 3 din Codul muncii.

Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.

Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.

În sistemul public (bugetar), principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.

Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente, întemeiate obiectiv și rezonabil, între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existenta unor discriminări.

În ceea ce privește sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi, de ordonanțe, de contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art.41 alin.3) și de contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unitate.

În sistemul legal actual, sporurile nu sunt recompense sau gratificații. Ele constituie, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.

Astfel, sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții: salariatul ocupă un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor sau lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Prin urmare, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția sau meseria exercitată, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor, dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.

Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, a, dar care lucrează, de exemplu, în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța, în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat, nu prevede acordarea acestui spor.

În considerarea criteriilor amintite mai sus, dintre care se disting, cu prioritate, rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să aducă vreo atingere egalității de drepturi, prevăzută de art.16 din Constituție. Acest tratament diferențiat trebuie să se refere, însă, doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază. Sporurile la salariul (indemnizația) de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților, indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

Prin urmare, sporul de confidențialitate trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului. Acceptarea susținerile recurenților ar conduce la o situație discriminatorie, în sensul dispozițiilor art.16 ailn.1 din Constituție, republicată, ale art.1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art.1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.

Ca atare, magistrații și asistenții judiciari care nu primesc spor de confidențialitate, pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal, nu prevăd acordarea acestui spor, au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.

Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază, prevăzut de marea majoritate a actelor normative, care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal. Ele trebuie acordate până la încetarea situației de discriminare.

În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 46/15.12.2008, pronunțată în dosarul nr. 27/2008, decizie prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, în raport de dispozițiile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, ale art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, ale art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, modificată și completată, și ale art. 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2000 modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001.

Ori, în contextul în care, potrivit art. 329 alin.2 și alin.3 Cod procedură civilă, dezlegările date problemei de drept ce vizează acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, în raport de dispozițiile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, ale art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, ale art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, modificată și completată, și ale art. 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2000 modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea consideră că magistrații și personalul auxiliar au dobândit, prin respectiva hotărâre, o speranță legitimă de a obține sporul salarial în discuție, în înțelesul dat acestei noțiuni de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a aplicat și interpretat prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această speranță a fost întărită prin practica ulterioară constantă a instanțelor din țară care, văzând conținutul deciziei instanței supreme, au acordat aceste drepturi magistraților, a asistenților judiciari și personalului auxiliar de specialitate.

În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții și intervenienții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acordarea unui asemenea spor categoriilor profesionale din sistemul public pentru care există reglementări legale în domeniu.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr.330/2009 prevede că: "judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și personalul de probațiune beneficiază de următoarele sporuri: lit. b de confidențialitate - 5% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară".

Conform art. 4 alin. 2 din aceeași lege, "dispozițiile alin. (1) intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile aplicându-se în procentele prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), până la data de 31 decembrie 2009". Legea nr. 300/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 762 din 9 noiembrie 2009, astfel încât a intrat în vigoare la data de 12.11.2009.

Prin urmare, după data de 12.11.2009, instanța de judecată nu mai poate obliga pârâții la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, astfel încât se impune admiterea pretențiilor reclamanților și intervenienților doar până la data de 12.11.2009, dată de la care sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 300/2009.

În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii coroborate cu cele ale art. 1084 și art. 1088 Cod civil, în mod corect s-a dispus că sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.

Această actualizare nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamantului să aibă valoarea reală din momentul în care ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună-credință și întocmai a obligațiilor.

De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.

Prin cererea de intervenție în interes propriu, intervenientele și au solicitat acordarea sporului de confidențialitate, în cuantum de 15% din indemnizația de bază lunară, cu începere de la data de 8.10.2004 și până la data de 1.06.2006 pentru intervenienta, respectiv până la data de 1.10.2006 pentru intervenienta .

Prin urmare, instanța de fond a acordat intervenientei mai mult decât a cerut, astfel încât se impune modificarea sentinței civile nr. 68/18.01.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în sensul bligării pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de Apel Timișoara la calculul și la plata către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 6.12.2004 și până la data de 1.06.2006.

La data de 3 iunie 2009, intervenienta a depus la dosar o cerere de renunțare la judecată cu privire la completarea cererii sale de intervenție privind sporul de confidențialitate pentru perioada cât a funcționat la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv pentru perioada de după 1.10.2006 și pentru viitor.

În temeiul art. 246 Cod procedură civilă, Curtea va lua act de renunțarea intervenientei la judecarea completării cererii de intervenție în interes propriu, înregistrată la data de 17.01.2008 la Tribunalul C-S, având ca obiect pretențiile privind drepturi salariale ulterioare datei de 1.10.2006.

Prin cererea de intervenție în interes propriu, intervenientul a solicitat acordarea sporului de confidențialitate, în cuantum de 15% din indemnizația de bază lunară, cu începere din anul 2004 și până la data de 1.02.2006, dată de la care a dobândit calitatea de pensionar.

Prin urmare, instanța de fond a acordat intervenientului mai mult decât a cerut, astfel încât se impune modificarea "completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-, în sensul bligării pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalului Arad și Curtea de Apel Timișoara la calculul și la plata către intervenientul a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 8.10.2004 și până la data de 1.02.2006.

Având în vedere cele expuse anterior, în temeiul art.312 alin.1 - alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile declarate de către pârâți și va modifica în parte sentința civilă nr. 68/18.01.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în sensul că va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, G și, precum și cererile de intervenție formulate de către intervenienții, Ramon, a, R, și împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, și va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către reclamanții, G și, precum și către intervenienții, R și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 8.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru reclamanții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții, Ramon, a, și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 5.11.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de Apel Timișoara la calculul și la plata către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 6.12.2004 și până la data de 1.06.2006, precum și către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 6.12.2004 și până la data de 1.10.2006, urmând a menține în rest dispozițiile sentinței civile nr. 68/18.01.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, ca fiind temeinice și legale.

Totodată, în temeiul art.312 alin.1 - alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile declarate de către pârâți și va modifica în parte "completarea la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-, în sensul că va admite în parte cererile de intervenție formulate de către intervenienții, -, - si împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Pe cale de consecință, va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, către intervenientul cu începere de la 16.10.2004 și până la data de 12.11.2009, iar către intervenientul cu începere de la 16.10.2004 și până la data de 1.02.2006.

Va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții, și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 18.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții -, - și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 26.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Totodată, va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 23.10.2004 și până la data de 12.11.2009, urmând a menține în rest dispozițiile "completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 68/18.01.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că:

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, G și, precum și cererile de intervenție formulate de către intervenienții, Ramon, a, R, și împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către reclamanții, G și, precum și către intervenienții, R și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 8.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru reclamanții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Respinge ca prescrise pretențiile reclamanților, G și, precum și ale intervenienților, R și pentru perioada anterioară datei de 8.10.2004.

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții, Ramon, a, și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 5.11.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenienților, Ramon, a, și pentru perioada anterioară datei de 5.11.2004.

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de Apel Timișoara la calculul și la plata către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 6.12.2004 și până la data de 1.06.2006.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenientei pentru perioada 8.10.2004-6.12.2004.

Ia act de renunțarea intervenientei la judecarea completării cererii de intervenție în interes propriu, înregistrată la data de 17.01.2008 la Tribunalul C-S, având ca obiect pretențiile privind drepturi salariale ulterioare datei de 1.10.2006.

Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.

Admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva "completării la sentința civilă nr. 68/18.01.2008", pronunțată de Tribunalul C-S la termenul din 28.03.2008 în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că:

Admite în parte cererile de intervenție formulate de către intervenienții, -, - si împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerului Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenientul a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 16.10.2004 și până la data de 12.11.2009.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenienților și pentru perioada anterioară datei de 16.10.2004.

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții, și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 18.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenienților, și pentru perioada anterioară datei de 18.10.2004.

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienții -, - și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 26.10.2004 și până la data de 12.11.2009, respectiv până la data încetării raporturilor de muncă pentru intervenienții a căror raporturi de muncă au încetat anterior acestei date.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenienților -, - si pentru perioada anterioară datei de 26.10.2004.

Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la calculul și la plata către intervenienta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, cu începere de la 23.10.2004 și până la data de 12.11.2009.

Respinge ca prescrise pretențiile intervenientei pentru perioada anterioară datei de 23.10.2004.

Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 18 noiembrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - DR.- - - -

GREFIER,

- -

Red./ 19.11.2009

Thred. /19.11.2009

Ex.2

Prima inst. - - - Trib. C-

Președinte:Vasilica Sandovici
Judecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan

#Judecator Vasilica Sandovici

Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1800/2009. Curtea de Apel Timisoara

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1800/2009. Curtea de Apel Timisoara