Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 203/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4254/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.203R
Ședința publică din data de 15.01.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Opriș Daniela Elena
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta, împotriva sentinței civile nr.2752 din data de 01.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.48540/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata, prin avocat ce depune la dosar împuternicire avocațială nr.8420/2010, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care învederează instanței că intimata a depus la dosar set acte la data de 11.01.2010, prin serviciul registratură al acestei secții.
Recurenta, prin avocat depune la dosar înscrisuri cu privire la faptul că societatea și-a schimbat denumirea în și solicită să se ia act de această schimbare.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față Curtea constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2752/01.04.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a VIII -a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta SC SA, având ca obiect plata drepturilor bănești conform art.176 din Contractul colectiv de muncă și plata sumei de 7197 lei reprezentând beneficii; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale suplimentare de Paști și C pe anii 2005-2006 și plata diferenței dintre sumele reprezentând plățile compensatorii acordate și cele cuvenite.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, în ceea ce privește capetele de cerere vizând plata drepturilor bănești conform art.176 din Contractul colectiv de muncă și plata sumei de 7197 reprezentând beneficii aferente perioadei 2005-2006, dreptul la acțiune s-a prescris, ținând seama de prevederile art.283 al.1 lit. e din Codul Muncii și de faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă la data de 17.12.2008.
Cât privește capetele 1 și 3 din cererea de chemare în judecată, prima instanță a avut în vedere că reclamanta nu a achitat onorariul provizoriu de expert pentru a se verifica dacă aceasta a beneficiat sau nu de dreptul solicitat, context în care a reținut dispozițiile art.1169 Cod Civil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen și motivat reclamanta.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut voința reală a părților (angajat și angajator) a fost în sensul ca suplimentările salariale de Paști și C pentru anii 2004, 2005, 2006 și 2007 să fie incuse în salariul de bază, întrucât prevederea contractuală relevă această situație doar la nivelul anului 2003, fără a putea considera că această includere în salariul de bază a funcționat și pentru anii următori.
Recurenta a mai arătat că este criticabil și argumentul instanței de fond vizând faptul că și Comisia Paritară a dat o hotărâre în sensul că salariații nu ar mai fi îndreptățiți la acordarea suplimentelor salariale.
În acest sens recurenta a menționat că interpretarea dată de Comisia Paritară nu are caracter obligatoriu pentru instanța de judecată, cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă o veritabilă modificare a clauzei contractuale, ceea ce contravine scopului și esenței interpretării.
A precizat recurenta că dacă părțile ar fi urmărit într-adevăr includerea în salariul de bază pentru fiecare an a drepturilor salariale suplimentare, nimic nu le-ar fi împiedicat să efectueze o modificare a clauzelor contractuale, cu atât mai mult cu cât art.168 din Contractul colectiv de muncă a făcut obiectul unor renegocieri între părți reflectate prin modificarea acestuia prin actele adiționale încheiate în 2003, 2005 și în 2006; pe de altă parte, nu există nici o dovadă că drepturile salariale în discuție ar fi fost achitate.
Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul respingerii cererii privind obligarea pârâtei la plata cotei-părți din beneficiul realizat, reținând că prevederile contactului colectiv de muncă prin care s-a stabilit acordarea către salariați a unui procent de 8% din beneficiul realizat în anii 2004-2007 ar fi facultative, în condițiile în care aceeași instanță recunoaște caracterul obligatoriu al Contractul colectiv de muncă.
A mai arătat recurenta că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor nete de 50% din pachetul salarial conform art.4 din Planul social raportat la Contractul colectiv de muncă, drepturi solicitate de salariații concediați în cadrul concedierii colective la care a procedat societatea, reclamanta precizând că nu a beneficiat de plăți compensatorii calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004, deși acesta fusese indexat începând cu 01.01.2005.
Referitor la capătul patru al cererii de chemare în judecată, recurenta a considerat că în mod greșit prima instanță a admis prescripția dreptului la acțiune apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art.283 al.1 lit. e din Codul Muncii, în cauză fiind aplicabile prevederile art.283 al.1 lit. c din Codul Muncii care prevăd un termen de prescripție de 3 ani.
Recurenta a făcut referire și la faptul că prima instanță a dispus efectuarea unei expertize în cauză, dar a obligat reclamanta la achitarea onorariului de expert, cu încălcarea art.287 din Codul Muncii.
Recurenta a solicitat judecarea recursului și în lipsa sa, conform art.242 al.2 din Codul Muncii.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Nu pot fi reținute criticile recurentei în sensul că instanța de fond ar fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale suplimentare de Paști și C, în considerarea faptului că voința reală a părților ar fi fost aceea ca sumele respective să fie incluse în salariul de bază și executate în acest mod, respectiv că prin hotărârea Comisiei Paritare s-a stabilit că salariații nu ar mai fi îndreptățiți la drepturile salariale suplimentare, întrucât aceste critici nu-și găsesc corespondent în considerentele hotărârii recurate, instanța de fond nereținând în sensul celor criticate de recurentă prin motivele de recurs.
Ceea ce instanța de fond a reținut cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale suplimentare de Paști și C pe perioada 2005-2006, fost faptul că reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de a achita onorariul de expert pentru a se verifica dacă a beneficiat sau nu de dreptul solicitat și, în aceste condiții, a avut în vedere prevederile art.1169 din Codul civil.
Aceeași este situația și în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere referitor la plata diferenței dintre sumele reprezentând plățile compensatorii acordate și cele cuvenite, astfel că și criticile recurentei vizând fundamentul juridic al pretenției dedusă judecății prin acest capăt de cerere, nu pot fi reținute.
De asemenea, sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cotei-părți din beneficiul realizat, se constată că acesta a fost soluționat de instanța de fond prin reținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar recurenta nu a formulat critici din acest punct de vedere.
Astfel, referirea recurentei la fondul pretenției, în ceea ce privește capătul de cerere mai sus arătat, nu prezintă relevanță, câtă vreme nu s-au formulat critici vizând excepția prescripției dreptului la acțiune, reținută de instanța de fond, și având în vedere că prin hotărârea recurată nu s-a reținut în sensul arătat de recurentă, respectiv că prima instanță ar fi respins cererea de acordare a cotei-părți din beneficiul realizat de pârâtă, pe considerentul că prevederile din Contractul colectiv de muncă prin care s-a stabilit acordarea către salariați a unui procent de 8% din beneficiul realizat în anii 2004-2007, ar fi prevederi facultative.
Referitor la capătul patru al acțiunii având ca obiect plata drepturilor bănești neacordate pe perioada 2005-2006, conform art.176 din Contractul colectiv de muncă, reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, se apreciază că în mod greșit instanța de fond s-a raportat pentru calcularea termenului de prescripție la prevederile art.283 al.1 lit.e din Codul Muncii, text în conformitate cu care cererile se prescriu în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării Contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, iar nu la prevederile art.283 al.1 lit.c, care sunt incidente în cauză și în conformitate cu care cererea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Ori, prin cererea cu care a investit instanța, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, în condițiile art.176 din Contractul colectiv de muncă.
Se constată însă că și prin reținerea acestui termen de prescripție, dreptul la acțiune al reclamantei de a solicita acordarea drepturilor bănești reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă pentru anul 2005, era prescris la data de 17.12.2008 (data promovării acțiunii), în condițiile în care, așa cum însăși reclamanta arată în acțiunea formulată, suma respectivă se plătea în luna octombrie a anului (în speță luna octombrie a anului 2005), iar pentru anul 2006 nu se putea acorda o sumă cu acest titlu având în vedere încetarea contractului individual de muncă al recurentei-reclamante la data de 12.07.2006, așadar anterior lunii octombrie 2006.
În ceea ce privește proba cu expertiză contabilă dispusă în cauză, nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea prevederilor art.287 din Codul Muncii, ținând seama de împrejurarea că proba respectivă a fost solicitată la termenul de judecată din 04.02.2009 de către reclamantă prin apărător, instanța de fond stabilind în aceste condiții în sarcina reclamantei, obligația de a achita onorariu provizoriu de expert.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.2752 din data de 01.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.48540/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./02.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Opriș Daniela Elena
