Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2400/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.2400
Ședința publică din data de 15 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții domiciliat în comuna, sat, nr. 264, județul P și domiciliat în P,-,.136,.A,.95, județul P, împotriva sentinței civile nr.1008 din 08 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât SC SA B, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 239.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 8 decembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Curtea, pentru a da posibilitatea apărătorului ales la intimatei-pârâte - avocat să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, când a dat următoarea decizie:
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza lucrărilor
dosarului reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr- reclamanții și în contradictoriu cu pârâta SC SA B, au solicitat obligarea acesteia la plata contravalorii indemnizației de concediere neachitată de pârâtă pentru în sumă netă de 5000 lei și prima de aprovizionare toamnă-iarnă 2006-2007, iar pentru reclamantul a sumei nete de 3000 lei, reprezentând contravaloarea indemnizației de concediere neachitate- drepturi salariale ce urmează a fi actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au fost salariații societății pârâte, până la data de 15.-, respectiv până la data de 01.02.2006 când au fost disponibilizați.
Au mai arătat reclamanții că potrivit negocierilor dintre pârâtă și concretizate prin semnarea Planului Social anexat la contract, pentru salariații cu o vechime mai mare de 15 ani trebuia achitată o compensație egala cu 15 salarii medii brute la nivelul, dispoziții nerespectate de pârâtă care nu a calculat corect sumele ce li se cuveneau și totodată, nu a respectat nici disp.art.176 din pe anii 2004-2007, în baza cărora pârâtă trebuia să le achite în luna octombrie o primă de aprovizionare toamnă-iarnă pentru anii 2006-2007, în cuantum minim de un salariu minim pe ramură.
În dovedirea acestor susțineri reclamanții au depus înscrisuri (filele 5-24).
La termenul din data de 08.04.2009 reclamanții au depus o precizare la acțiune (filele 31-37) prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantul a sumei de 3891 lei net, din care 1321 lei net reprezentând contravaloarea primei de aprovizionare toamnă-iarnă pe perioada anilor 2005-2007 și 2570 lei net diferența de plăți compensatorii iar către reclamantul a sumei de 4020 lei reprezentând contravaloarea indemnizației de concediere neachitată de pârâtă, sume actualizate conform indicelui de inflație de la data scadenței până la data plății.
În subsidiar s-a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantul a unei diferențe de indemnizației de concediere în cuantum de 1799,4 lei ce urmează a fi actualizată conform indicelui de inflație și a primei de aprovizionare toamnă-iarnă 2005-2007 în cuantum de 1321 lei și la plata către reclamantul a sumei de 3203,55 lei diferențe de plăți compensatorii.
La același termen de judecată pârâta SC SA a depus întâmpinare(filele 46-52) la care a atașat înscrisuri(filele 53-72) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că dispozițiile art. 50 din CCM au fost înlocuite în avantajul salariaților cu cele prevăzute la pct. 4 din Planul Social ca urmare a negocierilor purtate între și SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, având loc o calculare corectă a drepturilor salariale cuvenite, ținându-se seama de creșterile salariale înregistrate anterior disponibilizării.
Pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, atât timp cât obiectul cauzei nu constă în solicitarea unor drepturi salariale, cerere ce ar fi putut fi formulată în termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune conform art.283 al.1 lit.c din Codul muncii, ci, constă în plata compensației aferente concedierii, fiind astfel aplicabile disp.art.283 al.1 lit.1 muncii, iar în condițiile în care decizia de concediere care cuprindea în mod expres și cuantumul indemnizației de concediere nu a fost contestată de către reclamanți în calitate de foști salariați în termenul legal de 30 de zile de la momentul comunicării, înseamnă că acțiunea este prescrisă.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1008 din 08 mai 2009, Tribunalul Prahovaa respins ca neîntemeiată atât excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă cât și acțiunea precizată a reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență,că reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei, contractele de muncă încetând prin concediere în baza art. 65 și 66 din Codul muncii, conform cărților de muncă existente la dosar.
Potrivit deciziilor de concediere, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanții au primit sume de bani cu titlu de indemnizație de concediere, menționându-se la art.6 din aceste decizii că valoarea indemnizației de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social și ținând cont de vechimea în societate a salariatului, ocazie cu care au fost impozitate aceste sume în baza dispozițiilor legale fiscale în materie.
Disp.art.50 din CCM pe anii 2005-2007 prevede că în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia, indemnizație minimă de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani-1,5 salarii medii nete; de la 3 la10 ani-trei salarii medii nete iar peste 10 ani-cinci salarii medii nete, menționându-se la alin.4 al aceluiași articol că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
La punctul 4 din Planul social se prevede că angajații vor primi în funcție de vechimea în, următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere și anume: între 5 luni și 5 ani-opt salarii medii brute pe; între 5 și 15ani-douăsprezece salarii medii brute pe și peste 15 ani- cincisprezece salarii brute pe.
Așadar, din probele administrate în cauză tribunalul a reținut că reclamanții au primit indemnizațiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art.4 din Planul social astfel că pretenția lor de fi obligată pârâta la plata altor diferențe cu titlu de plăți compensatorii sau orice alte indemnizații de concediere, este neîntemeiată.
Susținerea reclamanților în sensul că indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plățile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul Social și deci ar avea dreptul la o diferență de plăți compensatorii precum și că în mod nelegal le-au fost impozitate sumele plătite, a fost înlăturată ca nejustificată întrucât prin Planul Social s-a avut în vedere crearea unor condiții mai avantajoase pentru salariați decât cele prevăzute de art.50 din CCM și nicidecum cumularea acestor drepturi salariale, iar dacă prin Planul Social s-ar fi urmărit să se plătească cumulat indemnizațiile de concediere, ar fi însemnat să se prevadă în mod expres că pe lângă indemnizația de concediere din art.50 din CCM, fiecare salariat urmează să mai primească și indemnizația de concediere prevăzuta de art.4 din Planul Social, ori o asemenea clauză nu există.
De altfel, art.4 din Planul Social prevede plata unor indemnizații de concediere mai mari decât cele prevăzute în art.50 CCM și nicidecum cumularea lor deoarece, în caz contrar ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu țin de persoana salariatului, aceleași drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere de doua ori, ceea ce este inadmisibil.
Mai mult chiar, la calcularea indemnizațiilor de concediere acordate, s-a ținut seama de dispozițiile CCM, ale Planului Social, luându-se în calcul salariul mediu brut pe din anul anterior disponibilizării, la care s-a aplicat impozitul aferent prevăzut de normele legale în vigoare, motiv pentru care reclamanții au încasat la momentul disponibilizării, suma netă ce li s-a cuvenit, caz în care aceștia nu mai pot pretinde recalcularea acestor sume cu titlu de diferențe, mai ales ca niciunul dintre reclamanți nu a contestat decizia de concediere.
În ceea ce privește cel de al doilea capăt al cererii, potrivit art.176 din CCM pe anii 2005-2007 în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă) salariații vor beneficia de câte suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, urmând ca în CCM-urile încheiate la nivele inferioare să se stabilească condițiile și criteriile de acordare.
Prin același articol se mai prevede că negocierile cu organizațiile sindicale pentru stabilirea valorii concrete ce se acordă, vor începe cu minim 15 zile înainte de evenimentul pentru care se acordă aceste adaosuri și numai dacă la nivel de agent economic nu s- convenit introducerea lor în salariul de bază.
Din interpretarea acestui articol tribunalul a reținut că adaosurile pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă se acordă în baza CCM la nivel de ramură, însă condițiile și criteriile de acordare se stabilesc în CCM-urile încheiate la nivele inferioare, în urma negocierilor ce trebuie să înceapă cu minim 15 zile înaintea evenimentului în scopul stabilirii valorii concrete.
De asemenea, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de pârâtă, în condițiile în care, în speță, sunt aplicabile disp.art.283 al.1 lit.c muncii în baza cărora prezenta acțiune este supusă termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenței drepturilor solicitate, respectiv noiembrie 2005, cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune vizează un conflict de muncă.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au declarat în termen legal recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie(filele 4-7).
Recurenții-reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată criticând această soluție, cu următoarele argumente:
- chiar dacă disponibilizările colective s-au produs în anii 2005-2006, la acordarea indemnizațiilor de concediere pârâta nu a calculat procentele de majorare a salariilor cu 13% și respectiv 10% asupra salariului mediu brut din anul 2004, așa cum era prevăzut în Planul Social.
În aceste circumstanțe, reclamanții-recurenți au susținut că în mod eronat instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, dând acțiunii precizate un alt înțeles în sensul că s-ar fi solicitat cumularea măsurilor din art.50 al contractului colectiv de muncă cu pct.4 din Planul Social.
Sub aspectul capătului de acțiune referitor la contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă pentru anii 2005-2006, recurenții-reclamanți au susținut că sentința este nelegală în condițiile în care obligația plății acestor drepturi rezultă din clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, chiar dacă la nivel de unitate nu s-a mai prevăzut acest drept, iar apărarea pârâtei că aceste suplimentări salariale au fost incluse în salariile de bază începând cu 1 iunie 1997 nu este reală și nu a fost dovedită în nici un fel, fiindcă telexul nr.2412/1998 nu a fost aplicat niciodată.
Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și admiterea acțiunii precizate.
Examinând soluția prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenți, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele conform art.3041cod.pr.civ. Curtea constată următoarele:
Recurenții-reclamanți au fost salariați ai societății pârâte, raporturile lor de muncă încetând prin concediere individuală, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, astfel cum rezultă din deciziile depuse în copie la dosar împreună cu carnetele lor de muncă în care sunt înscrise mențiunile privind măsura încetării contractului, în conformitate cu art.65 și 66 din Codul muncii și numărul deciziei prin care s-a dispus (filele 5-24 și 64-72).
Din deciziile individuale de concediere al căror motiv îl constituie desființarea postului ocupat de fiecare din cei doi reclamanți-recurenți, mai rezultă că la data concedierii s-au stabilit și drepturile cuvenite fiecăruia ca urmare a măsurii disponibilizării, denumite indemnizație de concediere și sunt stabilite în valoare brută.
Textul cadru din Codul muncii, respectiv art.66 reglementează dreptul salariaților concediați din motive ce nu țin de persoana lor, de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și compensații în condițiile contractului colectiv de muncă.
Art.50(1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (denumit în continuare ) stabilește dreptul salariaților concediați din motive ce nu țin de persoana lor, de a primi în funcție de vechimea în societate, o indemnizație minimă de concediere constând în unul sau mai multe salarii nete.
Recurenții-reclamanți au susținut că această clauză contractuală a fost greșit evocată și aplicată de instanța de fond fiindcă în realitate ei nu și-au întemeiat cererea pe aceste dispoziții ale contractului, ci pe cele ale pct.4 din Planul Social, în temeiul cărora au primit salarii compensatorii dar care nu au fost indexate anual, începând cu anul 2004, conform art.128 alin.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Această ultimă clauză contractuală (fila 52 dosar fond) prevede pentru anii 2005 și 2006, creșteri procentuale medii cu 13%, 10% ale salariilor de bază, aplicându-se fondului total de salarii pentru anul la care se referă.
Curtea constată că pentru a soluționa corect cererea precizată a reclamanților, este necesară stabilirea diferențelor de reglementare ale prevederii cuprinse în art.50 (1-4) din, astfel cum au fost negociate și acceptate de părțile contractante la semnarea contractului și în raport de care este sau nu incident Planul Social, de asemenea negociat și însușit de angajator și salariați prin reprezentanții lor și care stabilește în varianta finală din 21 aprilie 2005 (fila 61) așa cum a fost modificată apoi prin Amendamentul din 13 septembrie 2006 (fila 62) dreptul angajaților la pachete financiare, în raport de vechime, de 8,12 și respectiv 15 salarii medii brute.
Modalitatea de calcul a cuantumului indemnizațiilor de mai sus a constituit-o pentru anul 2005 salariul mediu brut pe anul anterior, iar pentru anul 2006, salariul mediu brut se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior.
Această modalitate de stabilire a indemnizațiilor de concediere fost în realitate contestată de recurenții-reclamanți, care au depus la instanța de fond propriul calcul, susținând că sumele primite nu cuprind și creșterile procentuale arătate mai sus, pe de o parte, iar pe de alta, au fost nelegal supuse impozitării, cu nerespectarea reglementărilor fiscale care exclud această categorie de plăți de la obligația de plată a impozitului de 16%.
Cu înscrisurile atașate la întâmpinare depusă la prima instanță, inclusiv modul de calcul al indemnizației de concediere pentru perioada 2005-2008 s-a făcut dovada că indicele procentual de creștere anuală medie a salariului de bază, a fost aplicat începând cu anul 2005 și ulterior, astfel că mențiunea înscrisă în pct.4 din Planul social potrivit căreia" pentru 2005: salariul mediu brut din pe baza celui din 2004 ( majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)" -fila 61 dosar fond-a fost pe deplin respectată, iar instanța de fond a interpretat și aplicat corect clauzele contractuale reținând că societatea pârâtă a indexat efectiv cu procentul anual de creștere, sumele plătite angajaților ce au fost concediați.
În cazul reclamanților, astfel cum în mod explicit rezultă din deciziile de încetare a contractelor lor individuale de muncă, prin care li s-au acordat și drepturile cuvenite fiecăruia ca urmare a măsurii disponibilizării, denumite indemnizații de concediere, acestea au fost stabilite în valoare brută, respectându-se în acest fel pct.4 din Planul Social invocat de reclamanți.
În privința capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat și plata contravalorii sumelor pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru perioada anilor 2006-2007, Curtea constată că dreptul salariaților de a beneficia, între altele, în luna octombrie de o suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă sub forma unui adaos în sumă fixă având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură este stabilit prin dispozițiile art.168 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de unitate (denumit în continuare ) pe anul 1997.(filele 154-157 dosar fond).
Potrivit art.168 al.2 din același contract, începând cu 1.06.1997 suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă iarnă va fi introdusă în salariul de bază după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adițional la prezentul contract.
Așadar voința părților contractante a fost aceea ca, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, stipulându-se expres despre aceasta în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, așa cum s-a arătat.
În acești termeni, cum reclamanții au susținut că suplimentarea salarială privind aprovizionarea de toamnă nu a fost inclusă în salariile lor, iar pârâta s-a apărat susținând contrariul, iar în recurs s-a reiterat această susținere, Curtea va verifica dacă instanța de fond a stabilit în mod legal și temeinic că dreptul reclamanților la plata sumei revendicate cu acest titlu a fost acordat.
Curtea reține că intimata-pârâtă a susținut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar atât la instanța de fond cât și în recurs că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaților, inclusiv al reclamanților, astfel cum se va arăta în continuare:
Prin art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997 (denumit în continuare ) încheiat de fosta Regie Autonomă a RA, pe de o parte și salariați, reprezentați de pe de alta, s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă în cuantum minim de un salariu minim pe RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997.
Apoi, pentru anul 1998, art.168 alin.2 prevede expres (filele 12-13 dosar recurs) că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază - conform telexului nr.2412/1998 (fila 14 dosar recurs).
Acest înscris emis și semnat de SN SA pe de o parte și pe de alta, stabilește ca prima anuală de aprovizionare pentru toamnă să fie inclusă în salariu sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, astfel: salarii brute de bază până la 1.000.000 lei-10%; salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei-7% și salarii peste 2.000.000 lei-5%, salariile brute de bază fiind astfel majorate de la această dată, și constituind baza la care au fost calculate și acordate creșteri salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României (nr.860/1996, nr.466/1997, nr.208/1998).
Și în continuare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 1999-2002 dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă este prevăzut în aceiași termeni de mai sus iar ulterior anului 2002, deși reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaților nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în adresa semnată și însușită de părțile contractante, așa cum a fost analizată în cele ce preced.
Curtea mai reține că această adresă a cărei natură juridică este aceea a unui veritabil act adițional la, nu a vizat Sucursala -unde au fost salariați reclamanții, fiindcă în anul 1997, această sucursală nu făcea parte din subunitățile Regiei Autonome a - RA, dar pentru considerentele care urmează a fi expuse, clauzele negociate în conținutul lor le sunt opozabile în sensul includerii efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază.
Prin OUG nr.49/15 septembrie 1997, aprobată prin Legea 70/1998, s-a înființat Societatea Națională a SA B, societate pe acțiuni, prin reorganizarea fostei Regii Autonome a -care a fost desființată- astfel că pentru anul 1998, a fost încheiat și semnat de SNP SA și .
Prin același act normativ-Anexa 2, Sucursala a fuzionat prin absorbție cu Societatea Națională a SA B, noul proprietar preluând prin transfer în interesul serviciului atât personalul fostei Regii Autonome cât și personalul din societățile nominalizate în Anexa 2 ordonanței, adică și salariații Sucursalei, cu toate drepturile și obligațiile de la data transferului, decurgând din: contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, contractul individual de muncă și orice alte dispoziții privind condițiile de muncă și salarizare, conform art.13 din OUG.nr.49/1997).
Sindicatul liber al salariaților Sucursalei aparținea, înaintea fuziunii, de Federația Sindicală din -" " iar la data de 28 februarie 1998 s-a afiliat la, urmare absorbției stabilite prin actul normativ sus-citat, astfel că toate contractele colective de muncă încheiate și semnate în numele salariaților de această federație sindicală le sunt opozabile, inclusiv actele prin care s-a negociat și aplicat efectiv modalitatea de acordare a
suplimentării pentru aprovizionarea de toamnă, aflată în disputa juridică a părților în cauza de față.
În plus, din copiile carnetelor de muncă ale reclamanților(poz.65 fila 21 și poz.34 fila 70) rezultă că la data de 1 iunie 1999 au fost majorate și reașezate salariile acestora conform adresei nr.3552/1999 prin egalizarea grilelor de salarizare și a claselor de salarizare cu cele ale personalului SNP SA, salariații beneficiind de toate drepturile salariale și indexările acordate până la această dată și incluse în salariul de bază începând cu data de 1 martie 1998, în conformitate cu adresa (telex) nr.2412/1998.
În egală măsură, din aceleași înscrisuri mai rezultă că atunci când angajatorul a procedat la indexarea periodică a salariilor, iar nu la majorarea ori reașezarea lor ca efect al transferului la noua societate, mențiunea a fost operată ca atare în carnetele de muncă, inclusiv actul normativ care a generat-o, respectiv. nr.684/1993, nr.443/1994, nr.466/1997 sau nr.208/1998, iar împrejurarea de netăgăduit a încasării efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă, prin includerea sumei cuvenite cu acest titlu în salariul de bază încă din anul 1998, explică de ce reclamanții au înțeles să revendice acest drept fără vreo justificare verosimilă numai pentru anii 2005-2006.
Pentru considerentele care preced, Curtea, constatând că niciuna dintre criticile aduse sentinței prin recursul reclamanților nu se justifică, în temeiul art.312 cod pr.civ. se va respinge recursul exercitat de aceștia ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții domiciliat în comuna, sat, nr. 264, județul P și domiciliat în P,-,.136,.A,.95, județul P, împotriva sentinței civile nr.1008 din 08 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât SC SA B, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 239.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 decembrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
--- - --- - -- -
Grefier,
/VS
5 ex./7 ian.2010
f--Trib.
-
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
