Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 3377/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1201/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3377/
Ședința publică din data de 14 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă, recurentul pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și recurentul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.424 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(5055/2008), în contradictoriu cu intimații pârâți Parchetul de pe lângă Curtea De APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de reclamanta, precum și faptul că recurenții au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 424/10.12.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada septembrie-octombrie 2004 și s-a respins acțiunea ca fiind prescrisă pentru această perioadă.
S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și necompetenței materiale de soluționare a cauzei.
S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București să plătească reclamantei, în funcție de perioada de încadrare, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu noiembrie 2004 la zi și în continuare, sumă la care se va aplica dobânda legală de la data formulării acțiunii până la data plății efective.
Totodată, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost obligat să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă.
S-a admis cererea de chemare în garanție și s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
S-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Reclamanta, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs împotriva sentinței precitate.
În motivarea recursului reclamantei s-au exprimat, în esență, următoarele critici:
- este îndreptățită să i se achite drepturile bănești actualizate cu rata inflației, precum și dobânda legală;
- neexecutarea de către debitor a unei obligații dă naștere dreptului creditorului la despăgubiri, sub forma daunelor moratorii și a celor compensatorii, creditorul având dreptul la acoperirea integrală a prejudiciului suferit;
- aceasta presupune că debitorul este obligat la plata unei sume de bani care reprezintă valoarea obligației neexecutate (damnum emergens), cât și la plata unei sume de bani care să acopere prejudiciul suferit prin întârzierea executării obligației (lucrum cesans), cele două tipuri de despăgubiri cumulându-se;
- în situația din speță, se impune acoperirea întregului prejudiciu suferit de reclamantă, prejudiciu care se compune din suma de care a fost lipsită efectiv, actualizată cu indicele de inflație (daune compensatorii) și dobânda legală la aceste sume (daunele moratorii);
- între actualizarea cu indicele de inflație și dobânda cuvenită la aceste sume nu se poate face confuzie, niciuna dintre ele neputând-o suplini pe cealaltă;
- a admite contrariul, astfel cum a decis instanța, ar însemna să se realizeze o inegalitate între situația unei persoane căreia i s-au achitat la timp și corespunzător drepturile salariale și care de la data încasării acestor drepturi (având o anumită putere de cumpărare) s-a putut bucura de foloasele produse de aceste sume de bani și situația reclamantei, care la data plății drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație, va obține o sumă având aceeași putere de cumpărare cu cea obținută de persoana sus aminitită, fără a mai beneficia de foloasele produse de această sumă.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele aspecte în motivarea recursului său:
1. În mod nelegal s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative.
2. Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât prin art. 30 din OG nr. 8/2007 s-a abrogat Legea nr. 50/1996, astfel încât acțiunea reclamantei apare ca inadmisibilă pentru perioada ulterioară datei de 03.02.2007.
Reclamanta a solicitat acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, invocând în susținerea acțiunii Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite.
Este adevărat că prin această decizie s-a statuat că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul amintit și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, reținându-se că art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu a fost abrogat prin OG nr. 83/2000, fiind aplicabil și după data intrării in vigoare a acestui act normativ.
Raționamentul reclamantei este corect dar numai pentru perioada de până la 03.02.2007, deoarece de la acest moment a intrat în vigoare OG nr. 8/2007, care prin art. 30 a abrogat în mod explicit întreaga lege nr. 50/1996, deci și art. 47. Aceasta înseamnă că toate dispozițiile Legii nr. 50/1996 și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare.
Și din Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se poate desprinde aceeași concluzie, deoarece instanța supremă a tratat doar problema eventualei abrogări a art. 47 de către OG nr. 83/2000, fără a se face referiri la prevederile OG nr. 8/2007.
Soluționând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere dispozițiile OG nr. 8/2007 și faptul că Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin această ordonanță.
3. Greșit s-a dispus acordarea dobânzilor legale conform OG. nr. 9/2000.
Reclamanta a solicitat atât actualizarea sumelor prin aplicarea indicelui de inflație, precum și acordarea dobânzilor legale pentru aceste sume în temeiul OG nr. 9/2000.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești.
Or, în prezenta cauză nu există nicio convenție între reclamantă și pârâți cu privire la acordarea une dobânzi, motiv pentru care actul normativ în discuție nu-și găsește aplicabilitatea în speță.
De altfel, prin acordarea indicelui de inflație și a dobânzii legale s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.
4. Date fiind prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi care se includ în aceasta.
Sporul acordat de instanță reprezintă un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, așa încât nu poate face obiectul înscrierii în carnetele de muncă.
Ministerul Finanțelor Publice a arătat în motivarea recursului său, în esență, următoarele:
- hotărârea instanței nu este motivată, astfel cum cere art. 261 alin. 1 pct. 5 proc. civ.;
- simpla enumerare a unor articole din actele normative prin care a fost reglementată organizarea și funcționarea MFP, precum și din Legea nr. 500/2002, nu poate fi considerată o motivare a hotărârii, respectiv a dispoziției de admitere a cererii de chemare în garanție;
- această cerere apare ca inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 60 alin. 1 proc. civ.;
- nu poate fi primită o asemenea cerere, prin care se solicită cu totul altceva decât garantarea sau despăgubirea;
- în speță, este evidentă inexistența identității dintre ceea ce a solicitat reclamantul pârâților și ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție;
- mai mult, nu s-a făcut dovada existenței faptului că MFP ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care pârâții ar pierde procesul;
- dispozițiile legale invocate de autorul cererii de chemare în garanție ( Ministerul Public ) nu pot fi reținute ca temei pentru o atare cerere, atât timp cât prin OG nr. 22/2002 a fost reglementată modalitatea de executare a obligațiilor de plată a instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii;
- aceste obligații de plată se execută din sumele aprobate prin bugetul Ministerului Public, fără nicio legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget;
- cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și din prisma dreptului muncii, atât timp cât drepturile revendicate de reclamantă derivă dintr-un raport de muncă al cărui subiect nu este și MFP;
- Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neexistând identitate între persoana celui chemat în garanție și cel împotriva căruia s-a îndreptat pârâtul;
- în acest sens sunt și dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și la executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, cu precizarea că potrivit Codului d e Procedură Civilă, ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului și cei ai obligației ce rezultă din dreptul material dedus judecății;
- trebuie să se țină seama și de faptul că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, este abilitat să repartizeze creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru cele ale instituțiilor publice ierarhic inferioare;
- admițând cererea de chemare în garanție, instanța a aplicat greșit și prevederile art. 28 din Legea nr. 500/2002, care stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice;
- este lipsit de relevanță în speță faptul că MFP elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor ordonatorilor de credite și a proiectelor bugetelor locale;
- părți în dosar trebuie să fie doar salariatul și angajatorul, urmând ca ultimul, în calitate de ordonator de credite, să solicite MFP o rectificare bugetară, prin întocmirea unui proiect de lege în acest sens;
- mai mult, din conținutul dispozițiilor Legii nr. 500/2002 rezultă că nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nicio astfel de cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există baza legală în acest sens;
- Ministerului Finanțelor Publice îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, astfel că plata salariaților unor alte instituții publice este nelegală și imposibil de efectuat;
- având în vedere dispozițiile OUG nr. 75/2008 și cele ale Ordinului nr. 3774/2008, plata drepturilor salariale din sistemul de justiție se va face eșalonat de către ordonatorii de credite din acest sistem, din bugetele acestora, urmând ca fondurile să fie alocate prin legile de rectificare și prin legea bugetului;
- în același sens sunt și prevederile art. 35 din OUG nr. 37/2008;
- Ministerul Finanțelor Publice și-a respectat obligațiile legale stabilite prin OUG nr. 75/2008, respectiv Ordinul nr. 3774/2008, în sensul că a procedat la rectificarea bugetului Ministerului Justiției, alocând credite bugetare în sumă de 280 milioane lei pentru plata primei tranșe de 30%.
Prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Public, s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, criticile exprimate în motivarea recursului reclamantei nu pot fi primite, instanța de fond procedând just atunci când a dispus ca drepturilor bănești acordate autoarei acțiunii să li se adauge dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul plății efective a debitului.
Sub acest aspect, s-a făcut o corectă aplicațiune în cauză a dispozițiilor art. 1088 din Codul Civil, din conținutul cărora rezultă că în cazul obligațiilor bănești, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, aceasta fiind datorată de la data cererii de chemare în judecată.
Acest text este incident în speță în temeiul art. 295 alin. 1 din Codul Muncii, care consacră rolul de drept comun al legislației civile față de cea din materia dreptului muncii, ținând seama de faptul că în legislația muncii nu există nici o dispoziție prin care să se prevadă modul în care se acoperă prejudiciul cauzat prin neplata drepturilor salariale. Art. 161 alin. 4 din Codul Muncii prevede că pentru neplata salariului se pot solicita daune interese, dar nu statuează în ce constau acestea, motiv pentru care în completarea acestui text trebuie aplicate prevederile art. 1088 Cod Civil.
Acordarea dobânzii legale este singura modalitate de acoperire a prejudiciului înregistrat de recurenta-reclamantă prin neplata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, dat fiind caracterul imperativ și de ordine publică al art. 1088 din Codul Civil, caracter ce rezultă din redactarea sa, în cuprinsul căruia legiuitorul arată în mod expres că "la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutarenu pot cuprinde decât dobânda legală" și că "aceste daune-interesenu sunt debite decât din ziua cererii în judecată".
Actualizarea unei datorii bănești cu rata inflației nu este permisă în speță, așa cum solicită recurenta-reclamantă, deoarece nu există nici un text legal expres în acest sens și în plus, aceasta ar însemna încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1088 Cod Civil. Mai mult, dacă i s-ar acorda și dobânda legală și actualizarea cu rata inflației, recurenta-reclamantă s-ar îmbogăți fără just temei în detrimentul persoanelor juridice care sunt obligate să o despăgubească.
Nici recursul Ministerului Finanțelor Publice nu este fondat, neputându-se reține teza lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții.
În speță sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60 și urm. proced. civ. pentru admiterea cererii de chemare în garanție, existând obligația de garanție a MFP față de persoanele juridice ce au calitatea de pârâți, obligație ce rezultă din interpretarea prin coroborare a unor texte legale în vigoare.
Din acest punct de vedere este necesar a se preciza că în conformitate cu art. 131 din 303/2004, activitatea instanțelor și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, ceea ce presupune că tot de la bugetul de stat se asigură sumele de bani necesare plății drepturilor salariale ale magistraților, așa cum sunt cele pretinse prin acțiunea ce face obiectul prezentului proces.
În consecință, ținând seama de prevederile art. 19 din 500/2002, din interpretarea cărora rezultă cu claritate că Ministerul Finanțelor Publice are rolul principal în elaborarea proiectelor legilor bugetare, în care trebuie să se prevadă sumele de bani necesare achitării drepturilor salariale ale magistraților, este evident că MFP trebuie să figureze ca parte într-un proces precum cel de față, fiind necesar ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă. În acest fel Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să ia măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor financiare necesare plății drepturilor bănești pretinse prin acțiune, urmând să avizeze favorabil propunerile ce vor fi făcute în acest scop de ordonatorul principal de credite (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și să procedeze în mod corespunzător la elaborarea unui proiect de lege de rectificare bugetară.
Dacă recurentul-pârât nu ar avea legitimare procesuală pasivă, s-ar ajunge la situația în care drepturile pretinse prin cererea de chemare în judecată, recunoscute prin Decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, obligatorie potrivit art. 329. proced. civ. nu ar putea fi realizate, căci nu ar exista fondurile financiare necesare, fonduri a căror obținere este asigurată de la bugetul de stat prin intermediul activității desfășurate de MFP, conform atribuțiilor și competențelor sale legale.
Așa fiind, nu are relevanță în cauză faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu este ordonator principal de credite pentru autoarea acțiunii și nici împrejurarea că aceasta din urmă nu a fost salariatul MFP și nu s-a aflat în raporturi juridice de muncă cu această instituție. Importantă este doar împrejurarea că MFP este implicat în procesul care se finalizează prin actul decizional în baza căruia se asigură finanțarea activității sistemului puterii judecătorești.
Nu sunt fondate nici celelalte critici exprimate de recurentul MFP, respectiv cele prin care s-a arătat că ținând seama de prevederile Legii nr. 500/2002, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii; că nici o asemenea cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală; că MFP îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor, astfel că plata salariaților unor alte instituții publice apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat; că având în vedere dispozițiile OUG nr. 75/2008 și cele ale Ordinului nr. 3774/2008, plata drepturilor salariale din sistemul de justiție se va face eșalonat de către ordonatorii de credite din acest sistem, din bugetele acestora, urmând ca fondurile să fie alocate prin legile de rectificare și prin legea bugetului.
MFP nu a fost obligat, prin hotărârea recurată, la plata nemijlocită a unor drepturi salariale sau despăgubiri, ci s-a dispus obligarea sa să aloce fondurile financiare necesare efectuării unor atare plăți. În plus, nu se poate susține că nu există bază legală pentru aprobarea efectuării în acest scop a unor cheltuieli din fondurile publice, temeiul legal fiind actele normative indicate în precitata decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, menționată de altfel și de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.
Cât privește afirmațiile întemeiate pe prevederile OUG nr. 75/2008 și cele ale Ordinului nr. 3774/2008, nici acestea nu pot fi luate în seamă, căci nu au nicio legătură cu legalitatea și temeinicia pretențiilor deduse judecății și a sentinței recurate, ci țin de chestiunea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în materia drepturilor salariale ale personalului din sistemul autorității judecătorești.
Vor fi înlăturate ca nefondate și motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, netemeinicia primului dintre acestea este demonstrată de conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România în conformitate cu prevederile art. 329. proced. civ.
În dispozitivul acesteia se arată că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
În același timp, în considerentele aceleiași decizii, printre altele, se menționează expres că "inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000; că "sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice"; că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]".
După cum se observă, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în redactarea motivării deciziei folosește sintagma "în continuare", pentru a sublinia că drepturile bănești precum cele acordate prin sentința recurată (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară), se cuvin celor îndreptățiți și în continuare ori pentru viitor, respectiv după data pronunțării hotărârilor judecătorești date în această materie, până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți ori al abrogării, cu respectarea normelor constituționale și legale, a textului ce constituie temeiul acordării drepturilor respective.
Așa fiind, în mod just, prin hotărârea recurată s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
C de-al doilea motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se referă la faptul că dreptul la sporul pretins prin acțiune nu mai poate fi considerat că există după data de 03.02.2007, când prin OG nr. 8/2007 s-a abrogat expres întreaga Lege nr. 50/1996, și deci și art. 47 din acest act normativ, text care constituia temeiul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste susțineri urmează a fi înlăturate pentru argumente ce decurg din conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului precitatei decizii a ICCJ, nr. 21/2008.
Așa cum s-a arătat mai sus, în redactarea acestei hotărâri judecătorești obligatorii, instanța supremă a folosit expresii care demonstrează că a considerat că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine celor îndreptățiți și după data de 03.02.2007. În acest sens, în decizie se evidențiază, printre altele, că " rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice" și că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea".
Ținând seama de faptul că respectiva decizie s-a pronunțat la data de 10.03.2008, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că și la acel moment, dar și în continuare, cei îndreptățiți trebuie să beneficieze de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Judecătorii instanței supreme nu puteau omite existența și efectele OG. nr. 8/2007 la momentul când au pronunțat și redactat decizia nr. 21/2008, deoarece și în cazul lor se aplică prezumția de cunoaștere a legii, exprimată prin adagiul latin " novit curia" (judecătorul este prezumat a cunoaște legea).
În plus, este de notorietate faptul că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a plătit lunar de către debitorii acestei obligații și după data de 03.02.2007, exemple fiind în acest sens membrii și personalul Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, etc. Or, dacă art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat la data de 03.02.2007, nu mai exista nici o justificare legală pentru achitarea și după acest moment a sporului în discuție către categoriile profesionale suscitate.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs al Ministerului Public - PICCJ nu poate fi primit, pentru argumentele expuse în cazul respingerii recursului reclamantei.
Totuși, trebuie precizat că art. 1 din OG nr. 9/2000 nu este aplicabil în speță, așa cum pretinde recurentul-pârât. Acest act normativ este cel care prevede modul în care se calculează dobânda legală la care face trimitere art. 1088 Cod Civil, așa încât doar în această privință el este relevant în pricina de față.
În sfârșit, va fi înlăturat și ultimul motiv de recurs al pârâtului Ministerul Public - PICCJ.
Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantei are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr. 92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000. Această lege statuează prin art. 2 lit. e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr. 19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, recurenta-reclamantă s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ea pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 424/10.12.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în contradictoriu cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 14.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./05.06.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
