Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 4782/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1815/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4782/
Ședința publică din data de 25 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți, și recurenții pârâți CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, împotriva sentinței civile nr.824 din 14 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(473/C/2008), având ca obiect - drepturi bănești, spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei secții, precum și faptul că atât recurenții reclamanți, cât și recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, au solicitat soluționarea cauzei conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.824 pronunțată la data de 14 mai 2008, în dosarul nr- al Tribunalului Călărași - Secția Civilă s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2000-30.01.2005 și pe cale de consecință s-a respins acțiunea reclamanților pentru această perioadă. S-a admis în parte acțiunea reclamanților și. A fost obligată pârâta Curtea de Conturi a României la plata către reclamante a sporului de 50% din salariul brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 30.01.2005 - 1.08.2005, sume indexate la zi cu indicele de inflație. A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor de mai sus.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a soluționat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.12.2000-30.01.2005 invocată de pârâta Curtea de Conturi a României, excepție pe care a admis-o raportat la dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c Codul muncii. S-a statuat astfel că în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă costă în plata unor despăgubiri către salariați, incidentă în speța dedusă judecății, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este de 3 ani, iar în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 30.01.2008, se constată că pe perioada 01.12.2000-30.01.2005 acest termen este depășit.
Pe fondul cererii s-a reținut că reclamantele au formulat acțiunea privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% - prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, articol abrogat după cum a susținut pârâta Curtea de Conturi.
S-a statuat însă că legea incidentă în cauză are caracter de lege organică, conform dispozițiilor art.73 pct.1 lit.e din Constituție.
Într-adevăr art.47 din Legea nr.50/1996 ce prevedea sporul de risc și suprasolicitare a fost ulterior abrogat, însă abrogarea nu produce efecte juridice, întrucât Ordonanța nr.83/2000 este un act de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind într-o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă - pentru elaborarea actelor normative (art.54 pct.2). S-a conchis că necesitatea respectării principiului protecției încrederii în stat presupune ca evenimentele legislative să poată fi dispuse doar prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică titularilor drepturilor recunoscute legal, să se bucure de acestea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentele susțin în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că recurentele aveau dreptul la sumele solicitate pentru spor de 50% din salariul brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.12.2000 - 1.08.2005 ( și și pentru perioada 01.12.2000 - august 2001 ( ), aspect ce rezultă și din reglementarea art. 38 din Codul muncii, potrivit căreia, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Potrivit acestui text de lege, ne aflăm în situația unui drept derivat dintr-un raport juridic de muncă, care câștigat nu mai poate fi anulat.
În acest context se invocă și dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul nr. 67/1958 care reglementează întreruperea curgerii termenului de prescripție prin aceea că, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcut de cel în folosul căruia curge prescripția.
Arată recurentele reclamante că prin strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 s-a propus înlăturarea discriminării, Capitolul VI, pct.3 referindu-se la asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar. Se impune a se constata așadar, o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării Strategiei, 30.03.2005 (prin nr.HG232) echivalând cu recunoașterea, în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției curse și începutul unui nou termen de prescripție de 3 ani care se va împlini, dacă nu intervine o cauză de suspendare sau o nouă întrerupere, în februarie 2008.
Invocând, de asemenea temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă recurenta Curtea de Conturi a României susține de asemenea pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, stipula că: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar."
Arată recurenta că, acest text de lege nu este aplicabil în cazul reclamantelor și nu poate constitui temei de drept al acordării sporului de risc și suprasolicitare în procent de 50% - pentru perioada 30.01.2005-01.08.2005, întrucât foști judecători financiari și procurori financiari din cadrul Curții de Conturi a României, nu au avut calitatea de magistrați în perioada în care au îndeplinit aceste funcții.
Potrivit definiției cuprinse în Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească - au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților: judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații asistenți ai Curții Supreme de Justiție - sau în Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților - judecători, procurori și magistrați - asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție au calitatea de magistrați și fac parte din corpul magistraților.
Judecătorii financiari și procurorii financiari de pe lângă Curtea de Conturi a României au îndeplinit funcții considerate de legiuitor ca fiind funcții de execuție de specialitate specifice Curții de Conturi a României, în conformitate cu dispozițiile anexei nr.2 la Legea nr.50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi a României și cele ale anexei nr.3/2 la nr.OUG24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
De altfel, susține recurenta prin decizia nr.21/10.03.2008, pronunțată în dosarul nr.5/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție -Secțiile Unite, definitivă si general obligatorie, au fost stabilite clar categoriile de salariați bugetari care sunt beneficiarii dreptului salarial consacrat de art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii financiari și procurorii financiari din cadrul Curții de Conturi a României nefiind nominalizați.
Nu trebuie neglijat că în perioada supusă judecății, începând cu data de 01.01.2003, drepturile salariale cuvenite magistraților au fost stabilite prin nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, publicată în Of. nr. 924/18.12.2002, aprobată prin Legea nr.347/2003.
Acest act normativ conținea o prevedere specială art.39 - prin care legiuitorul a dispus ca, dintre drepturile salariale acordate magistraților, judecătorii financiari și procurorii financiari de pe lângă Curtea de Conturi a României să beneficieze de indemnizația lunară unică stabilită pe baza coeficienților prevăzuți pentru procurorii de la instanțele de drept comun, precum și de o majorare a indemnizației stabilite de art.4 din același act normativ, nicidecum și de celelalte drepturi.
Este de subliniat faptul că nr.OUG177/2002, aprobată prin Legea nr.347/2003, nu conține nici un text de lege care să prevadă acordarea sporului de risc și suprasolicitare pentru magistrați.
Art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, a fost abrogat expres - în anul 2000 - prin art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, astfel: "Articolul 47 se abrogă".
Pe de altă parte, nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a fost adoptată în temeiul prevederilor art.107 alin.(l) și (3) din Constituția României în vigoare la acea dată și ale
art.1 lit.q) pct.1 din Legea nr.125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, fiind aprobată prin Legea nr.334/2001.
În literatura de specialitate s-a statuat că, potrivit normelor constituționale, ordonanțele sunt acte ce conțin norme cu putere de lege și, ca atare, este neîntemeiată susținerea Tribunalului Călărași, în sensul că, 0.nr.83/2000 este un act juridic inferior prin care nu se poate abroga o dispoziție din legea ordinară.
Conform art.60 alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. "
Or, în speță, nr.OG83/2000 nu este o ordonanță respinsă prin lege de către Parlament, ci, dimpotrivă, este o ordonanță aprobată de Parlament prin Legea nr.334 din 6 iulie 2001.
De altfel, abrogarea la data de 01.01.2003 a dispozițiilor Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare - implicit a celor aduse prin nr.OG83/2000 - a fost recunoscută în mod general și obligatoriu atât de Curtea Constituțională, cât și de Înalta Curte de Casație si Justiție Secțiile Unite, prin Decizia nr.23/2005 privind aplicarea dispozițiilor art. 41^1 alin.1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 - Dosar nr. 31/2005, in care, in aplicarea dispozițiilor art. 41^1 alin. 1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, prima de concediu s-a acordat magistraților numai pentru anii 2001-2002, motivat de faptul că:
" Prin Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abroga art.1^1
și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților si personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești [.] cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare".
Rezultă, deci, că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat in vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile sus-menționate.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât într-o astfel de speță Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate, raportat la dispozițiile nr.HG386/25.04.2007 și ale Legii nr.500/2002 art.19.
Din interpretarea textelor de lege invocate, rezultă în mod clar că rolul Ministerul Economiei și Finanțelor este de a întocmi proiectele legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare, la care va ține seama de datele furnizate de ordonatorii principali de credite categorie din care face parte și Curtea de Conturi a României.
Această instituție publică are obligația să prevadă în bugetele proprii sumele necesare plății tuturor drepturilor salariale ale angajaților săi.
Raportat la obiectul acțiunii, se poate constata că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitatea de subiect pasiv al raportului juridic, întrucât nu are calitatea de angajator față de reclamante, de debitor al acestora, motiv pentru care nu se justifică practic îndreptățirea sa de a sta în judecată într-un proces având ca obiect plata drepturilor bănești cuvenite angajaților altor instituții.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul reclamantelor și fondate recursurile pârâților pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima instanță a soluționat legal excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.12.2000-30.01.2005, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial incidente în cauză, respectiv art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283.1 lit.c din Codul muncii.
Se va avea în vedere astfel că prin acțiunea formulată reclamanții-recurenți au solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale restante, în cauza de față fiind incidente dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care: "În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită". Fiind vorba așadar de prestații periodice, pentru fiecare dintre acestea curgând un termen distinct de prescripție, se impune a se constata că pretențiile afirmate trebuiau examinate numai pentru perioada de 3 ani, durata termenului general de prescripție, anterioară momentului introducerii acțiunii, în acest sens fiind de altfel și prevederilor art.283 Codul muncii.
Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data la care dreptul subiectiv trebuia executat. În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție sunt aplicabile prevederile art.8 din Decretul nr.167/1958, în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Concret termenul de prescripție a început să curgă pentru fiecare prestație de la momentul plății lunare a indemnizației de încadrare.
Față de aceste prevederi, dreptul substanțial trebuia valorificat anterior datei de 30.01.2005 astfel că, pe cale de consecință, legal s-a statuat prin sentința atacată că dreptul material la acțiune s-a prescris pentru perioada 01.12.2000-30.01.2005.
Nu pot fi primite apărările formulate de recurenții-reclamanți în sensul întreruperii cursului prescripției ca efect al nr.HG232/2005 prin care s-a reglementat aprobarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2005 și a planului de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar.
Într-adevăr prin planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar s-au stabilit mai multe obiective printre care: 1) plata sumelor datorate magistraților și personalului auxiliar de specialitate în baza titlurilor executorii existente la data de 1 martie 2005; 2) plata sumelor datorate cu titlul de drepturi salariale acelorași categorii socio-profesionale pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente pentru perioada 2000-2004; 3) eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporilor salariale de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
În cea ce privește o eventuală întrerupere a cursului prescripției, legea are în vedere soluția unei recunoașteri voluntare sau neîndoielnice a debitorului, situație neincidentă în cauză.
Punctul 3 din strategia sus-menționată, pentru a acredita ideea unei recunoașteri, nu este incident în cauză, întrucât nu are în vedere drepturile salariale solicitate de recurenții reclamanți prin acțiunea dedusă judecății.
În aceste condiții nu se poate afirma că a avut loc o recunoaștere neîndoielnică și retroactivă a drepturilor reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. Rezultă astfel cu evidență că nu există nici o dovadă concretă care să fundamenteze ideea unei întreruperi a termenului de prescripție prin recunoașterea dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
De asemenea, întreruperea cursului prescripției operează numai în cazurile limitativ prevăzute de art.16 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar aceste cauze trebuie să intervină până la împlinirea termenului de prescripție, ipoteză inaplicabilă în speța dedusă judecății.
Întemeiate sunt criticile recurentei Curtea de Conturi a României, hotărârea atacată fiind pronunțată în cea ce o privește cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
Se va avea în vedere că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu este aplicabil reclamantelor și evident nu poate constitui temei al acordării sporului de risc și suprasolicitare - în procent de 50% - pentru perioada 30.1.2005 - 1.08.2005, întrucât procurorii financiari, din categoria cărora fac parte și reclamantele și nu au avut calitatea de magistrați în perioada în care au îndeplinit aceste funcții. Astfel, dispozițiile Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească și dispozițiile Legii nr.303/2004 nu fac referire la această categorie socio-profesională, sens în care evident acestea nu fac parte din corpul magistraților.
În consecință, nici Decizia nr.21/10.03.2008 pronunțată în dosarul nr.5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, decizie general obligatorie pentru instanțe nu este aplicabilă în speța dedusă judecății, întrucât considerentele și dispozitivul deciziei sus-menționate nu fac referire la categoriile judecătorilor financiari și a procurorilor financiari, aceștia nefiind nominalizați în cuprinsul acestei hotărâri.
Raportat la aceste considerente, evident că nu există nici un temei juridic în privința acordării drepturilor solicitate de reclamante prin sentința atacată, sens în care sunt irelevante susținerile primei instanțe cu privire la regularitatea actului de abrogare a art.47 din Legea nr.50/1996 ce a reglementat sporul solicitat prin acțiunea pendinte - sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și a inaplicabilității normelor de abrogare a acestora, atâta vreme cât procurorii financiari din categoria cărora fac parte reclamantele nu au fost incluși în corpul magistraților și decizia în interesul legii sus-menționată nu le este aplicabilă.
Constatând netemeinicia pretențiilor deduse judecății, Curtea consideră ca fiind de prisos analiza criticilor referitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă, ce a avut calitatea de grefier în cadrul recurentei-pârâte, pretențiile acesteia sunt prescrise pentru drepturile salariale solicitate - perioada 01.12.2000-01.09.2001, potrivit considerentelor deja expuse, sens în care nu se mai impune cercetarea fondului dreptului dedus judecății în ceea ce o privește.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul reclamanților. - admite recursurile formulate de pârâți. - modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții reclamanți,.
Admite recursurile formulate de recurenții pârâți CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, împotriva sentinței civile nr.824 din 14 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(473/C/2008).
Modifică în parte sentința atacată.
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./17.07.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
