Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 4901/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1835/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4901/
Ședința Publică din data de 30 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de către recurentul-reclamant și recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.453 din data de 15.12.2008, pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii - având ca obiect "drepturi bănești-spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurentul-reclamant prin apărător d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 40 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.5508 din 26.06.2009, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin consilier juridic dna cu delegație atașată la fila 41 dosar recurs, lipsind recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimații-pârâți Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la doar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 23.06.2009, de către recurentul-reclamant, întâmpinare la motivele de recurs formulate de către recurenții-pârâți, în trei exemplare, act procedural necomunicat părților recurente adverse.
De asemenea, se mai arată faptul că recurentul-reclamant a depus la dosar, la data de 24.06.2009, o cerere prin care solicită ca instanța de recurs să ia act, în baza dispozițiilor art. 246 Cod proc. civ. de renunțarea sa la judecata în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere Ordinul nr.526/03.03.2009 al Procurorului General al României, atașat la prezenta cerere.
Se prezintă în ședință publică recurentul-reclamant prin avocat, care, urmare a cererii depuse prin serviciul "registratură" al secției, depune la dosar declarația de renunțare la judecată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, în formă autentică, precizând totodată faptul că înțelege să continue judecata fondului cererii formulate în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii.
De asemenea, recurentul declară că renunță la judecata recursului său.
Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin consilier juridic, având cuvântul în ceea ce privește cererea de renunțare la judecată formulată de către recurentul-reclamant, arată că înțelege să lase soluționarea acesteia la aprecierea instanței.
În ceea ce privește recursul formulat, susține oral motivele de recurs, concluzionând în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată și motivată în scris, pentru ipoteza în care nu s-ar lua act de renunțarea la judecata în contradictoriu cu această instituție.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civ. și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.453/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII- a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, procuror detașat în cadrul Institutului Național al Magistraturii în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Institutul Național al Magistraturii, și Consiliul Superior al Magistraturii, și cu chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâții la plata sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, aplicat la indemnizația de bază lunară, începând cu luna august 2005, la zi și în continuare, actualizat cu dobânda legală, de la data scadenței și până la plata efectivă.
A obligat pârâții să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
A respins cererea privind actualizarea sumelor cu rata inflației, ca neîntemeiată.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății.
În considerente a reținut că potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.
Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. q) pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Tot în acest sens este de observat că Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, prevedea în art. 81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizații pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de sporuri pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Astfel, prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 a Constituției României].
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Pentru considerentele expuse, având în vedere calitatea de magistrat procuror a reclamantului în intervalul menționat în acțiune pentru care solicită sporul salarial, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile legale pentru acordarea acestuia, astfel încât a admis în parte acțiunea și a obliga pe pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii la plata sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, aplicat la indemnizația de bază lunară, începând cu luna august 2005, la zi și în continuare, actualizat cu dobânda legală de la data scadenței și până la plata efectivă.
A obligat pârâții să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
A respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu rata inflației, întrucât deși apreciază că solicitarea este legală față de dispozițiile art.269 raportat la art.295 alin.1 Codul muncii, totuși, Curtea consideră că acordarea, atât a dobânzii legale, cât și a indicelui de inflație, ar echivala cu o îmbogățire fără just temei. În acest context, apreciază că este neîntemeiată solicitarea reclamantului, de actualizare a drepturilor salariale acordate, cu indicele de inflație, întrucât instanța nu poate proceda la aplicarea a două categorii de actualizări ale aceluiași prejudiciu.
Apreciind că sunt îndeplinite cerințele art.60 Cod proc. civ. Curtea a admis cererea de chemare în garanție formulată de către reclamantul și, în consecință, l-a obligat pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești ce au fost acordate reclamantului prin prezenta sentință.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs
și recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului, Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea primei instanțe nu este motivată și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motive prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Instanța a interpretat și a aplicat greșit legea, considerând că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala atât în cererea de chemare în judecată, deși reclamanții nu sunt și nu au fost angajați ai acestuia, cât și în cererea de chemare în garanție, și nu a motivat în nici un fel soluția dată.
Recurentul a apreciat de asemenea că argumentele prezentate de către instanța nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, în sensul pe care aceasta noțiune îl are potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod proc. civ. "Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."
Simpla enumerare a mai multor articole din actele normative prin care a fost reglementată organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice locale, nu poate fi considerată o motivare a hotărârii, respectiv a soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, respectiv a cererii de chemare în garanție.
În aceste condiții, recurentul a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și solicită instanței să aibă în vedere dispozițiile art. 60 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
În speța, este evidentă inexistența identității dintre ceea ce a solicitat reclamantul pârâților, și ceea ce solicită pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de la Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție.
Recurentul a apreciat că cererea de chemare în garanție a instituției recurente nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul d e procedură civilă pentru chemarea în garanție, atâta timp cât obiectul acesteia se întemeiază pe o alta obligație decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului.
Mai mult decât atât, recurentul solicită instanței să observe că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu face dovada existentei faptului că Ministerul Finanțelor Publice ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care ar pierde procesul.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătoreasca prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul sau - fără nici o legătură cu competentele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și din prisma dreptului muncii, atâta timp cât, drepturile revendicate de către reclamant derivă dintr-un raport de muncă al cărui subiect nu este și instituția recurentă.
În cazul în care, instanța consideră admisibilă chemarea în garanție, recurentul îi solicită să analizeze și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, atât în cererea de chemare în judecată, întrucât reclamantul nu a fost niciodată angajatul Ministerului Finanțelor Publice, cât și în cererea de chemare în garanție, întrucât nu exista identitate între persoana chematului în garanție și persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul-pârât.
Astfel, în opinia recurentului părți în dosar trebuie să fie numai reclamantul - persoana fizică, și pârâtul - instituția publică angajatoare, urmând ca în cazul admiterii acțiunii, instituția publică pârâtă, în calitate de ordonator principal de credite, să solicite Ministerul Finanțelor Publice o rectificare bugetară în acest sens, prin întocmirea unui proiect de lege de modificare a legii bugetului de stat.
În cazul în care vor fi respinse excepțiile mai sus arătate, în subsidiar, pe fond, recurentul a apreciat că soluția de admitere a cererii de chemare în garanție ca fiind nelegală, și pe cale de consecință respingerea cererii ca fiind neîntemeiată.
În susținerea recursului său, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel cum reiese din cuprinsul art. 1 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborat cu art. 3 alin. 1 din același act normativ, "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
Față de data formulării acțiunii și în temeiul dispozițiilor art.137 Cod procedură civilă, instanța de fond era obligată să se pronunțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului-intimat pentru perioada 1.08.2005-31.08.2005.
Față de cele expuse, recurentul solicită modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției invocate și respingerii acțiunii reclamantului pentru perioada 1.08.2005 - 31.08.2005 ca prescrisă.
De asemenea, prin întâmpinarea formulată a învederat instanței de fond că reclamantul-intimat a fost detașat pe o perioadă de 3 ani în cadrul Institutului Național al Magistraturii, respectiv în perioada 01.09.2005 - 31.08.2008, iar începând cu data de 1.09.2008 reclamantul-intimat a fost numit în cadrul aceleiași instituții pentru o perioadă de 3 ani.
Astfel, a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru perioada 01.09.2005 la zi și în continuare, motivat de faptul că acesta nu s-a aflat și nu se află în raporturi de serviciu cu Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru perioada supusă controlului judecătoresc.
În aceste condiții, este evident că recurentul-pârât Ministerul Public nu are nici un fel de atribuție în ceea ce privește organizarea și funcționarea Institutului Național al Magistraturii și Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu îi poate fi opozabil nici unul din capetele cererii formulate de reclamantul, datorită inexistenței raporturilor de muncă dintre acesta și Ministerul Public.
Față de cele expuse, recurentul solicită modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respingerea acțiunii reclamantului-intimat față de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasivă.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică
adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai
legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau
neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative, respectiv al Parlamentului, sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în
materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare
neuropsihică în procent de 50%, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 329 alin.1 din Codul d e procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr.5/2008 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a fost soluționat conform Deciziei nr. XXI/10 martie 2008, publicată în Monitorul oficial nr.444 din 13 iunie 2008.
Astfel, potrivit deciziei menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți. precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Reclamantul-intimat a solicitat acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și modificată, invocând Decizia nr.XXI/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr.5/2008 și susținând că respectivul articol nu a fost abrogat la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat în mod expres acest articol.
Raportat la cele enunțate, raționamentul reclamantului-intimat este corect, dar numai pentru perioada 1 octombrie 2000 - 3 februarie 2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art.30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr.50/1996 - deci și art. 47.
În condițiile în care Legea nr.50/1996 a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr.8/2007, aprobată prin Legea nr. 247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare. Nu se poate susține că art. 47 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.
De altfel, art.30 alin.1 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr.8/2007 prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare."
Deci, nu se face referire la o eventuală neabrogare sau aplicare în continuare doar a articolului 47.
Totodată, și din Decizia nr. XXI/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se poate desprinde aceeași concluzie, aceasta deoarece instanța tratează doar problema eventualei abrogări a art.47 de către Ordonanța Guvernului nr.83/2000, fără a se face vreo referire la prevederile Ordonanței Guvernului nr.8/2007.
Recurentul consideră că Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a avut în vedere dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 și faptul că Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin această ordonanță.
În concluzie, Decizia nr. XXI/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr.5/2008 trebuie interpretată în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, dar numai până la abrogarea Legii nr.50/1996 prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 247 din 12 iulie 2007.
În aceste condiții, recurentul a apreciat că efectele aplicării dispozițiilor art.329 din Codul d e procedură civilă încetează după data de 3 februarie 2007, pentru perioadele de timp ulterioare acestei date, așa cum este cazul în speță, acțiunea fiind inadmisibilă.
De asemenea, consideră nelegală și netemeinică admiterea capătului de cerere privind plata dobânzilor legale calculate conform Ordonanței Guvernului nr.9/2000.
Potrivit art.1 din Ordonanța Guvernului nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești: "Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești."
Or, în prezenta cauză nu există nici o convenție între reclamant și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ nu își găsește aplicabilitate în speță.
Având în vedere inaplicabilitatea dispozițiilor art.3 alin.3 din Ordonanță Guvernului nr.9/2000, solicită modificarea sentinței recurate și respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor legale ca nefondat.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă, "Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de munca, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de muncă; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta si, după caz, locurile de munca cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de munca la pensie."
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile solicitate sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă, astfel încât solicită modificarea sentinței în sensul respingerii cererii privind transcrierea în carnetul de muncă a drepturilor salariale solicitate, ca nefondate.
Prin recursul formulat de recurentul, se arată că în mod neîntemeiat prima instanță a respins cererea de actualizare a sumelor de bani acordate cu titlu de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în raport cu rata inflației.
Astfel, indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare, în timp ce dobânda legală reprezintă câștigul, folosul, beneficiul ce putea fi obținut de creditor din investirea sumei respective.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul actualizării sumelor de bani acordate cu titlu de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în raport de rata inflației, plus dobânda legală.
Cercetând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin declarația scrisă și autentificată prin încheierea nr. 230/26.06.2009 de, depusă la dosar la termenul de judecată din 30.06.2009, recurentul a renunțat atât la judecarea căii de atac formulate, cât și a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice.
În considerarea dispozițiilor art. 246 alin. 1 pr. civ. care consacră posibilitatea de a se renunța oricând la judecată, în aplicarea principiului disponibilității, instanța va lua act de manifestarea de voință a părții, modificând în mod corespunzător sentința atacată, corelativ admiterii recursurilor persoanelor juridice.
Totodată, având în vedere că s-a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu aceste părți, care nu mai sunt obligate în raportul juridic sancționat de hotărârea primei instanțe, constată rămase fără obiect criticile deduse judecății prin recursurile formulate de acestea ca și cererea de chemare în garanțe formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contra Ministerului Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea recurentului la soluționarea recursului.
Admite recursurile declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.453 din data de 15.12.2008, pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Ia act de renunțarea reclamantului la judecarea acțiunii în contra pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./01.09.2009
Jud. fond:
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
