Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 786/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
Dosar nr- ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.786
Ședința publică din data de 15 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării - prin reprezentant legal și, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1 și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.185 din 5.03.2008 pronunțată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu intimații-reclamanți -, I, toți prin reprezentant legal - -, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Târgoviște,-, județ D și intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,- A, județ P și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județ
La apelul nominal făcut în ședință publică
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că urmare declarării neconstituționalității disp.art.I și II din OUG nr.72/2008, prin decizia nr.104/2009 a Curții Constituționale care, potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată, este definitivă și obligatorie, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.308/21.01.2009, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, cauză scoasă de pe rol la data de 20 iunie 2008 și trimisă spre soluționarea ÎCCJ.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursurilor formulate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr.185/2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, constată următoarele:
Reclamanții reclamanți -, I, au chemat în judecată civilă pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația brută de încadrare, conf.art.47 din Legea nr.50/1996.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sporul care face obiectul acțiunii a fost prevăzut de art.47 Legea 50/1996 și cu toate că prin OUG 177/2002 acest drept nu a mai fost prevăzut, condițiile în care își desfășoară activitatea sunt neschimbate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în temeiul art.89 și 93 din Legea 304/2004 a solicitat introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
Același pârât a solicitat și chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii chematul în garanție să fie obligat să asigure fondurile necesare achitării acestui spor.
Cauza s-a aflat inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița și ca urmare a admiterii cererilor de abținere formulate de judecătorii acestei instanțe, prin încheierea din 7 decembrie 2007, Curtea de Apel Ploieștia dispus trimiterea dosarului la ribunalul Buzău.
În fața acestei instanțe, pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ și-a completat întâmpinarea, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 aprilie 2004 - 19 decembrie 2004.
Instanța a dispus citarea în cauză și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Buzău, prin sentința sus-menționată, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la salariul brut de încadrare începând cu data de 19 decembrie 2004, la zi, a constatat prescrisă acțiunea pentru perioada 1.04.2004 - 19.12.2004 și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Prin aceeași sentință, s-a admis și excepția invocată de Ministerul Finanțelor Publice privind excepția lipsei calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că între Ministerul Finanțelor Publice și reclamanți nu există raporturi de muncă și, prin urmare, în cauză nu se poate discuta de un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.282 Codul muncii.
A mai reținut tribunalul că drepturile salariale nu pot fi solicitate pe o perioadă mai lungă de 3 ani anterior introducerii acțiunii, potrivit termenului general de prescripție, astfel că pretențiile reclamanților pentru perioada anterioară datei de 19 decembrie 2004 sunt prescrise.
Pe fondul cauzei, se reține de către instanță că sporul solicitat prin acțiune a fost introdus de art.47 Legea 50/1996, abrogarea acestuia intervenind prin art.I pct.42 din OG 83/2000, act normativ ordinar, care nu putea dispune asupra drepturilor salariale care nu pot fi reglementate decât printr-o lege organică, așa cum se dispune prin art.114 din Constituție.
Este adevărat că Parlamentul putea adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe, însă în domenii care nu fac obiectul de reglementare a unor legi organice.
Drept consecință, acest act normativ de abrogare este lipsit de efecte, mai ales în condițiile în care magistrații și personalul auxiliar își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cele existente la data introducerii acestui spor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin recursul său, introdusul în cauză CNCD critică soluția ca netemeinică și nelegală, deoarece în conformitate cu dispozițiile OG 137/2000 citarea acestuia în cazul în care este invocată o situație de discriminare este obligatorie, numai că acesta nu poate fi reținut ca având calitatea de pârât și obligat la plata de despăgubiri, întrucât nu are calitate procesuală pasivă. Acest lucru este evident în cauza de față, în care drepturile încălcate sunt de natură salarială și singurul care poate fi obligat la plata acestora este angajatorul și eventual ordonatorul de credite or, între reclamanți și CNCD nu există raporturi de muncă.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ critică soluția ca netemeinică și nelegală în sensul că instanța de fond, prin sentința pronunțată, a depășit atribuțiunile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea sa la plata unor drepturi salariale abrogate.
recurentul că raționamentul instanței de fond privind actul normativ de abrogare, respectiv OG 83/2000, este lipsit de fundament pentru că această ordonanță a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, act normativ de același grad cu Legea 50/1996 pe care a modificat-o și a completat-
Sub acest aspect, au fost satisfăcute cerințele Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
Pe fondul cauzei, soluția este criticată deoarece în conformitate cu art.I pct.42 OG 83/2000, textul art.47 Legea 50/1996 a fost abrogat, astfel că în mod greșit se susține de către tribunal că art.47 Legea 50/1996 ar fi fost abrogat prin OUG 177/2002, mai ales că o astfel de abrogare nici nu era necesară, în condițiile în care textul art.47 a fost aprobat expres și nu implicit de OG 83/2000.
Totodată, tribunalul a acordat reclamanților mai mult decât au cerut pentru că prin acțiune s-a solicitat plata drepturilor bănești până la 1 februarie 2007, iar instanța de fond a dispus plata acestora la zi.
O altă critică se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție, întrucât admițându-se acțiunea pârâtul-recurent în calitate de ordonator principal de credite va fi obligat să elaboreze un proiect de rectificare bugetară și, potrivit art.19 Legea 500/2002 Ministerul Finanțelor Publice este instituția care coordonează acțiunile aflate în responsabilitatea Guvernului privind sistemul bugetar.
Examinând soluția, prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenți precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, așa cum se va arăta în continuare:
În conformitate cu disp.OG 137/2000 în cauzele privind înlăturarea oricăror forme de discriminare, citarea recurentului CNCD este obligatorie, acesta fiind abilitat de lege să verifice și să aplice legislația în materie de nediscriminare pe teritoriul României și să sancționeze orice încălcare a acesteia, însă aceasta nu înseamnă că în ipoteza în care se constată producerea unei discriminări acest recurent să fie obligat la repararea prejudiciului produs, indiferent de natura acestuia.
În speță, reclamanții nu au invocat o discriminare și, mai mult, așa cum arată recurenta, aceștia nu se află în raporturi de muncă cu reclamanții și datorează acestora niciun drept salarial, acțiunea fiind greșit admisă față de acest pârât.
Așa fiind, în temeiul art.312 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul formulat de CNCD B, va modifica în parte sentința și va respinge acțiunea față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Curtea reține că otrivit p. art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 și prin art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.
Cum este firesc, activitatea de legiferare intră în atribuțiile exclusive ale Parlamentului României, care, potrivit art. 73 alin. (1) din Constituție, adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.
Este adevărat că, în temeiul unei legi speciale de abilitare, Parlamentul poate delega atribuția adoptării de acte normative Guvernului României, care emite ordonanțe, în temeiul acelei legi speciale, însă numai în limitele și în condițiile prevăzute în acea lege [ art. 108 alin. (3) din Constituție]. Dar asemenea ordonanțe nu pot fi emise decât pentru domeniul de reglementare al legilor ordinare, iar nu și al legilor organice.
Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
Mai este de reținut că la momentul emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 era în vigoare și Legea nr. 56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților-asistenți și ale celorlalte categorii de personal.
În acest sens, în Legea nr. 56/1996, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 55/1997, aprobată la rândul ei prin Legea nr. 126/2000, se prevedea la art. 231că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică judecătorii și magistrații-asistenți beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar.
Cu toate că Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 126/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuși, prin art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispozițiile art. 231din Legea nr. 56/1996.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Tot în acest sens este de observat că Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, prevedea în art. 81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizații pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de suporturi pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
abrogării dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 - norme abrogate în prezent -, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Curtea Constituțională are însă în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituție, instanțelor judecătorești.
Or, art. I pct. 42 și art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, și își încetează efectele.
Instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în recursul cu a cărui soluționare a fost corect învestită.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege.
Curtea reține că în mod corect instanța de fond a constatat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în garanție, întrucât este evident că între chematul în garanție și reclamanți nu există raporturi de muncă, iar aspectele legate de aplicarea Legii 500/2002 privind finanțele publice exced cadrul procesual, raporturile între ordonatorii principali de credite și în execuția bugetului de stat neputând fi cenzurate în cadrul unui litigiu de muncă.
În fine, Curtea constată că instanța de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece prin concluziile scrise, depuse la fila 79 dosar fond, reclamanții au solicitat plata la zi a sporului, caz în care nici această critică nu se vădește a fi întemeiată.
Față de aceste considerente, recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ se privește ca nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.185 din 5.03.2008 pronunțată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu intimații-reclamanți -, I, toți prin reprezentant legal - -, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Târgoviște,-, județ D, recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării - prin reprezentant legal și, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1 și intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,- A, județ P și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județ
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiași sentințe și în consecință:
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea față de acest recurent pentru lipsa calității procesuale pasive și înlătură obligarea la plată a acestuia.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 15 aprilie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
--- - - - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
3 ex.
2009-04-24
AB/FA
Trib.B nr-
-
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
