Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 81/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări socialecod operator 2928
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 81
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin DGFP C S, împotriva sentinței civile nr. 484 pronunțată la 11 mai 2009 de către Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, Filareta, intervenienții, (născută ) și și pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul C și pentru opozabilitate cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești - plata sporului de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
Recurenții au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 21 noiembrie 2008, reclamanții, Filareta, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C S, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții la stabilirea și plata dreptului salarial reprezentând sporul de stres, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare reactualizat cu rata inflației începând cu 29 august 2000 până la 1 aprilie 2004 în condițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, actualizarea sumelor pentru perioada menționată mai sus cu rata inflației, obligarea pârâților să plătească și în viitor aceste drepturi salariale începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1665/2007 pronunțată de Tribunalul C
In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar"; că prin art.50 din nr.OUG177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr.50/2006, abrogare ce a fost înlăturată prin art.41 din nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și alte categorii de personal din sistemul justiției.
Se apreciază că dreptul prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și pe cale de consecință, el trebuia acordat, în continuare, judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate, lucru care nu s-a făcut și că trebuie avut în vedere faptul că la data acordării lui, legiuitorul a luat în considerare anumite criterii de referință care rezidă din condițiile în care judecătorii își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 10 martie 2008 admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Reclamanții au mai susținut că au luat cunoștință de săvârșirea faptelor incriminatorii prin minuta deciziei nr.21 din 10 martie 2008 din dosar nr.5/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art.27 alin.2 din nr.OG137/2000 și practicii judiciare, termenul de prescripție de 3 ani în acest caz curge cu începere din luna martie 2008 și nu de la data discriminării de către pârâți.
Mai arată că dreptul salarial pe perioada 1.04.2004 la zi le-a fost recunoscut reclamanților din sentința civilă nr.1665 din 16 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, sentință care este executorie și care obligă pârâții la plata acestui drept salarial pentru perioada 01.04.2004, la zi și în continuare, cu actualizarea sumelor restante la data plății efective, în funcție de perioada lucrată de fiecare reclamant în parte.
La 13 ianuarie 2009, în cauză au formulat cerere de intervenție intervenienții, prin care pretind aceleași drepturi ca și reclamanții.
Arata ca a fost arhivar registrator până în 2003, - arhivar registrator până în februarie 2003, - grefier, toți la Judecătoria Reșița.
Prin sentința civilă nr. 17 pronunțată la 3 februarie 2009, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului C
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul CSs ub nr-.
Prin sentința civilă nr. 484 pronunțată la 11 mai 2009, instanța a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, a admis acțiunea și cererea de intervenție, a obligat în solidar pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C S să calculeze și să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu 29 august 2000 și până la 1 aprilie 2004 cu actualizarea sumelor restante la data plății efective, în funcție de perioada lucrată de fiecare reclamant în parte, iar pentru intervenienți până la data încetării raporturilor de serviciu cu pârâta Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul C
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că dreptul pretins de reclamanți pentru perioada 1 aprilie 2004 la zi a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 1665/16 iulie 1997 pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-.
A reținut că reclamanții au luat cunoștință de săvârșirea faptelor incriminatorii prin minuta deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 în dosarul nr. 5/2008 al ICCJ prin care se admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ și ca atare termenul de trei ani curge din luna martie 2008 și nu de la data discriminării de către pârâți.
Sub aspectul fondului a reținut că dreptul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care-l reglementează și pe cale de consecință el trebuia acordat în continuare judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate, lucru care nu s-a făcut, cu atât mai mult cu cât la data acordării lui, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă din condițiile în care această categorie de personal își desfășoară activitatea.
Dreptul reclamanților și intervenienților la sporul de stres a fost constatat și prin decizia nr. 10/2008 pronunțată de ICCJ în interesul legii.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP C S, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat modificarea sentinței recurate și respingerea ca prescrisă a acțiunii.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Arată că instanța a ignorat dispozițiile care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, respectiv art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și 283 alin. 1 litera c Codul Muncii.
Mai arată că raportat la decizia nr. 21/10 martie 2008 ICCJ, în mod greșit a reținut instanța de fond că nu se pune problema prescripției, atâta timp cât dreptul subiectiv a fost abrogat prin OG nr. 83/2000, reclamanții fiind în imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune, cu consecința curgerii termenului de prescripție abia de la data declarării neconstituționalității OG nr. 83/2000.
Recurenta susține că dreptul la acțiune a început să curgă la momentul publicării în Monitorul Oficial a OG nr. 83/2000.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP C S, a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii față de el a acțiunii.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Arată că cererea este inadmisibilă deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, deoarece nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, că între Ministerul Finanțelor Publice și reclamanți nu există raporturi de dreptul muncii; că Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o culpă pentru faptul că ordonatorul principal de credite nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților; că Parlamentul României este cel care aprobă bugetul de stat.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu dispozițiile art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat întemeiat recursurile în parte, doar în ce privește pretențiile formulate de reclamanții, care au calitatea de personal conex, cu următoarea motivare:
In mod corect a soluționat instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale recunoscute reclamantelor, avându-se în vedere atribuțiile pe care acesta le are pe linia elaborării proiectelor bugetare și a legilor de rectificare a acestor bugete.
Instanțele judecătorești sunt instituții finanțate integral de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor bănești necesare achitării drepturilor, aceste instituții ar fi în imposibilitatea de a executa hotărârea judecătorească.
Criticile referitoare la greșita respingere a excepției prescripției extinctive sunt neîntemeiate.
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (G 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanta a fost neglijentă în valorificarea dreptului său. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul Muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanții erau obligați să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamanților nu li se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (G 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Times contra Regatului Unit 1979).
Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
În același timp, caracterizate ca fiind o valoare economică drepturile salariale se subscriu noțiuni de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri conferă dreptul de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Abrogarea neconstituțională a acestui drept reprezintă o deposedare abuzivă, și în această situație nu poate opera prescripția.
In mod greșit a apreciat însă prima instanță că acest drept se cuvine și personalului conex.
Decizia nr. 21/2008 pronunțată de ÎCCJ în interesul legii și care stă la baza pretențiilor reclamanților are în vedere numai categoria personalului auxiliar de specialitate, categorie din care nu fac parte potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 567/2004 și agenții procedurali și aprozii.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursurile și va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanții,.
- menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP C S, împotriva sentinței civile nr. 484 pronunțată la 11 mai 2009 de către Tribunalul C S în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții,.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 15 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
cu opinie separată în sensul
respingerii în totalitate a acțiunii
și cererii de intervenție
Grefier,
Red. CO
Dact. DR
2 ex.
1.03.2010
Primă instanță:
, - Tribunalul C
Motivarea opiniei separate:
Personal, apreciez că recursurile terbuiau admise în totalitate cu consecința modificării în totalitate a sentinței recurate în sensul respingerii în totalitate atât a acțiunii principale, cât și a cererii de inetrvenție, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
In această situație s-au aflat și reclamanții, care în cursul anului 2007 au promovat o acțiune pentru recunoașterea și plata sporului de 50% începând cu data de 1 aprilie 2004 (3 ani anteriori cererii de chemare în judecată), nimic neîmpiedicându- ca la acel moment să formuleze acțiune pentru întreaga perioadă în care au fost lipsiți de acest drept.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru repunerea în termen a reclamanților, după cum nu-I ăndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
Față de cele de mai sus,apreciez că în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursurile trebuiau admise, modificată în tot sentința recurată în sensul respingerii atât a acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție ca prescrise.
Vicepreședinte,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
1.03.2010
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Carmina
