Drepturi salariale (banesti). Decizia 79/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 79
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina
Grefier:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâta-recurentă SC "" SA B (actualmente SC SA) împotriva sentinței civile nr. 106/08.01.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta-intimată, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică au răspuns pentru pârâta recurentă avocat, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta recurentei depune la dosar note de ședință, actul adițional nr. 2 la contractul colectiv de muncă la nivel de înregistrat la DGMPS B sub nr. 8080/23.05.2000, contractul colectiv de muncă la nivel de pe anii 1997- 2008, decizia 132/P/1998 a SC.
Având în vedere că o parte din înscrisurile depuse de recurentă se află la dosarul de fond, instanța constată că nu este necesară comunicarea acestora cu partea adversă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentanta pârâtei recurentei a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, fără cheltuieli de judecată, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată pentru motivele expuse în cererea de recurs, notele de ședință și concluziile scrise depuse la dosar. Arată că a făcut dovada faptului că suplimentările salariale pretinse de reclamantă au fost incluse în salariul de bază și plătite acesteia.
Instanța
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 106/08.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâtei SC SA B și a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești cuvenite și neacordate, respectiv neincluse în salariul de bază, în sumă de 1.900 RON, reprezentând suplimentarea drepturilor salariale cu titlu aprovizionare de toamnă-iarnă, în luna octombrie a fiecărui an cu un salariu minim la nivel de ramură, conform contractului colectiv de muncă pe anii 2005-2008 la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, aferent perioadei lucrate, pentru fiecare an în parte: 2005-2007, drepturi reactualizate cu rata inflației la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă este nefondată, precum și că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 283 alin. 1 lit. c și obiectul cererii de chemare în judecată.
Cu privire la fondul pricinii, a reținut că drepturile în litigiu sunt prevăzute de art. 176 alin. 1, alin. 2 și alin. 6 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2004, fiind menținute și în contractele colective de muncă la nivel de unitate încheiate pe anii următori.
Totodată, a apreciat că susținerile pârâtului referitoare la includerea în salariul de bază al angajaților al acestor drepturi, cu începere din anul 1998, sunt nefondate, întrucât ele au fost prevăzute la art. 168 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la unitate pe anii 2004-2007, iar art. 168 alin. 3 din aceleași contracte prevede că suplimentările salariale de la alin. 1 al articolului au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat în anii 1998-2001. Pe de altă parte, angajatorul nu a probat că drepturile în litigiu au fost incluse în salariile acestora pentru anii 2005-2007, deși are sarcina probei, conform art. 287 din Codul muncii, iar părțile nu au înțeles să solicite efectuarea unei expertize financiar-contabile pentru stabilirea existenței pretențiilor deduse judecății și a cuantumului acestora, deși instanța de fond a pus în discuție oportunitatea efectuării acesteia.
la care s-a raportat reclamanta în scopul cuantificării pretențiilor deduse judecății sunt confirmate de adresele nr. 655/2005, nr. 713/2006 și nr. 504/2007.
Salariul de bază mediu pe SC SA B nu este același în fiecare an, pentru a se susține că eventuala includere a echivalentului acestuia în salariile cuvenite angajaților reprezintă o executare corespunzătoare a obligației angajatorului, reglementată de art. 168 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2005-2007 și obligatorie potrivit art. 234 din Codul muncii.
Pârâta-recurentă SC SA Baf ormulat, în termen legal, recurs împotriva sentinței civile menționate anterior, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii promovate de către reclamantă.
În motivarea cererii de recurs, se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procesuale și de drept material, deoarece reclamanta, neavând un drept subiectiv, nu are calitate procesuală activă.
Intimata nu are calitate procesuală activă, deoarece protecția unui drept subiectiv se poate realiza doar în măsura în care acest drept nu a fost respectat sau a fost nesocotit.
În speță, reclamanta își precizează creanța pretinsă prin invocarea art. 176 alin. 1 și alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze pe anii 2005, 2006, 2007. Alineatele 1 și 2, invocate de intimată, nu pot fi disociate de alineatul 3 și următoarele din art. 176.
O analiză completă a acestor prevederi duce la concluzia că art. 176 stabilește doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului constând în venitul anual din luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă-iarnă", fără a da naștere unui drept cert al salariaților de a încasa o sumă de bani cu acest titlu;
Acest din urmă drept ar fi luat naștere în condițiile unui rezultat în acest sens al negocierii speciale cu sindicatul, deoarece, în mod esențial, art. 176 trimite la negocierea contractului colectiv de muncă de nivel inferior cu privire la condițiile acordării acestuia, urmând ca negocierile să pornească de la un criteriu minimal, constând într-un salariu minim pe ramură stabilit conform CCM.
În fapt, asemenea negocieri nu au mai existat începând cu anul 1999.
Sindicatul nu a mai solicitat patronatului inițierea unor negocieri pe tema acordării distincte a venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă-iarnă", datorită faptului că acest venit a fost introdus, din martie 1998, în salariul de bază al fiecărui salariat, majorat ori de cate ori salariul de bază a fost majorat, astfel încât dreptul pe care îl invocă intimata din prezentul dosar s-a stins prin executarea de către recurentă a obligației corelative dreptului invocat.
Prin urmare, dreptul dedus judecății nu mai exista ca urmare a stingerii obligației corelative a angajatorului, prin plată.
Or, daca acest drept a fost satisfăcut, dreptul procesual corelativ nu există.
Pe cale de consecință, se impunea respingerea acțiunii reclamantei ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă.
Totodată, recurenta a susținut că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, întrucât ajutorul care face obiectul cererii reclamantei nu este un drept salarial din categoria celor prevăzute în Capitolul VI din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, înregistrat la sub nr. 53346/06/25.04.2000. El este un drept distinct, de o altă natură juridică, reglementat în alt capitol, respectiv în capitolul VIII, la categoria măsurilor ce vizează protecția socială a salariaților.
Acțiunea reclamantei intimate este o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv de muncă, astfel încât ea este prescrisă, fiind incidente prevederile art. 283 lit. e) muncii.
Reclamanta primește, prin sentința recurată, sume de bani care i-au fost deja achitate, astfel încât se îmbogățește fără justă cauză, iar pârâta a fost obligată la o plată nedatorată.
Înscrisurile depuse în probațiune la dosarul primei instanțe demonstrează că suplimentarea salarială dedusă judecății a fost inclusă în salariul de bază al salariaților recurentei, începând cu anul 1998, și a fost plătită până în prezent.
Ca o confirmare a acestei situații, sindicatul a și renunțat, din 1999, la negocieri pe tema acordării distincte a venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă-iarnă".
Recurenta susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, deoarece dezvoltă considerentele pe un text care, în realitate, nu există în contractul colectiv de muncă, respectiv pe dispozițiile art. 176 alin. 1, 2 și 6 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2004, care nu s-a referit niciodată, in niciuna din formele sale, la ajutorul de aprovizionare de toamnă-iarnă. Instanța de fond a făcut confuzie între prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și cele ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, reținând în deliberare prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și analizându-le ca fiind cele ale contractului colectiv de muncă la nivel de SC SA.
Mențiunea "în perioada 1998- 2001" nu există în niciunul din contractele colective de muncă la nivel de unitate ca parte a art. 168, care a reglementat acordarea ajutorului de aprovizionare toamnă-iarnă.
Dimpotrivă, începând cu anul 2003, dreptul respectiv nu mai este prevăzut in contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât acesta a fost acordat de recurentă prin introducerea lui în salariul de bază, conform înțelegerii părților, cu respectarea contractului colectiv de muncă la ramură, pe ale cărui prevederi își întemeiază reclamanții cererea.
Sentința pronunțată de către prima instanță este rezultatul unei grave erori pentru că o serie de înscrisuri, depuse de către pârâta-recurentă, nu au fost analizate de către instanță, iar celelalte au fost interpretate într-un mod în totalitate greșit.
Singura concluzie corespunzătoare realității, reținută de către prima instanță este aceea că, acest drept a fost introdus în salariul de bază începând cu anul 1998. Prin urmare, instanța a recunoscut, în mod implicit, temeinicia afirmațiilor pârâtei, astfel încât nu ar mai fi fost util ca pârâta să facă dovada plății acestui drept prin alte mijloace de probă, iar sarcina probei pentru faptul neplății acestui drept revenea reclamantei, care trebuia să probeze că acest drept bănesc, deși introdus în salariul de bază, începând cu anul 1998, nu a mai fost achitat. Simplul fapt că salariul de bază al reclamatei nu a scăzut de la data introducerii acestui drept bănesc în cuprinsul salariului de bază demonstrează, fără putință de tăgadă, că el este plătit în continuare.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7-10 și ale art. 3041Cod procedură civilă.
Prin completarea motivelor de recurs s-a invocat un motiv de ordine publică, în temeiul art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, respectiv excepția de necompetență materială a Tribunalul Timiș, ca urmare a încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 raportate la prevederile art. 249 din Codul muncii, cu referire la art. 298 alin. 2 ultima liniuță raportat la art. 62, 63 și art. 83 din Legea nr. 24/2000, precum și a principiului "specialia generalibus derogant". Astfel, se susține că din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior rezultă că, în speță, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 168/1999 privitoare la competența de soluționare a pricinii, întrucât acestea nu au fost abrogate de Codul muncii, iar art. 249 din Codul muncii trimite la legea specială.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, fără cheltuieli de judecată, arătând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de către recurentă, a fost respinsă în mod corect de către prima instanță, întrucât raporturile de muncă s-au stabilit între părți, iar drepturile salariale solicitate se referă la perioada existenței acestor raporturi de muncă.
Excepția prescripției dreptului la acțiune nu este fondată, deoarece, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, iar nu cele ale art. 283 alin. 1 lit. e, invocată de către recurentă, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată.
Intimata a solicitat respingerea ca nefondată a excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș, arătând că, potrivit art. 284 alin. 2 din Codul muncii, competența teritorială de soluționare a pricinii revine Tribunalului Timiș.
Recurenta nu a dovedit că dreptul salarial solicitat prin acțiune a fost inclus în salariul de bază, astfel încât susținerea sa privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei este neîntemeiată.
Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, hotărârea instanței de fond fiind întemeiată pe prevederile contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, contractul colectiv de muncă la nivel de societate și probele administrate în cauză.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă nu are susținere întrucât aceste prevederi legale au fost abrogate.
În contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu există o stipulație în sensul includerii drepturilor salariale în litigiu în salariul de bază, iar pârâta-recurentă nu a înțeles să solicite efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se stabili dacă drepturile salariale în litigiu au fost sau nu incluse în salariul de bază.
Intimata a mai arătat că, în materie, există o practică judiciară unitară.
Prin notele scrise, depuse la dosar, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4 și alin. 5, art. 73 alin. 3 lit. p și art. 79 alin. 1 din Constituția României.
Intimata a solicitat respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate.
Curtea de Apel Timișoaraa sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate menționată anterior. Prin decizia nr. 1347/22.10.2009, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă această excepție de neconstituționalitate, apreciind că argumentele invocate de către autor nu vizează o veritabilă problemă de neconstituționalitate, ci reprezintă o problemă de interpretare și de aplicare a legii ce ține de resortul instanțelor judecătorești, iar nu de cel al instanței de contencios constituțional.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, instanța apreciază că este întemeiat doar cu privire la unele din motivele de recurs.
Astfel, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș, invocată de către recurentă, este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 284 Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanței, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform codului d e procedură civilă alin 1. 2 al aceluiași text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul.
Așadar, competența materială aparține în primă instanță tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit.1Cod procedură civilă, iar competența teritorială aparține instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamanta, cum se prevede expres în alin 2 al textului redat.
Aplicarea prevederilor Codului Muncii în speță se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298 alin. 2 Codul muncii, potrivit căruia "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare".
Este evidentă intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare în materie de competență, cu scopul de a se ralia prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și garantării accesului liber și imediat la justiție.
Principiul potrivit căruia o normă specială înlătură de la aplicare o dispoziție cu caracter general, chiar dacă ultima este ulterioară, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege prin intervenția instanțelor de judecată, pe motiv că aceasta nu respectă tehnica legislativă instituită printr-o lege specială.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autoritățile publice sunt fixate în mod expres prin art. 126 alin. 6 din Constituția României, iar depășirea acestora, nu numai că ar conduce la încălcarea legii fundamentale, dar ar pune autoritățile judiciare în ipostaza de a săvârși un veritabil abuz de putere.
Prin urmare, competența teritorială de soluționare a pricinii în primă instanță aparține Tribunalului Timiș, astfel încât excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș, invocată de către recurentă, este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.
Potrivit art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, cererile având ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze a acestuia se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
În speță, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi salariale, care intră sub incidența dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 166 din Codul muncii, conform cărora termenul de prescripție este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Că este așa rezultă din formularea art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, care se referă la "o suplimentare a drepturilor salariale" pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă.
Având în vedere dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, data introducerii acțiunii și obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că dreptul la acțiune al reclamantei nu este prescris, astfel încât va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către recurentă, ca nefondată.
Calitatea procesuală activă presupune, așa cum susține și recurenta, existența unei identități între persoana reclamantei și persoana care ar fi titulară a dreptului afirmat. Împrejurarea că, potrivit alegațiilor recurentei, dreptul pretins de reclamant nu este cert, deoarece nu au fost stabilite condițiile și criteriile de acordare ale acestuia, nu este de natură să înlăture calitatea procesuală activă a reclamantei. Reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată, a motivelor de fapt și a motivelor de drept pe care se întemeiază pretențiile sale, astfel încât instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către recurentă, ca neîntemeiată.
Art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă a fost abrogat, însă susținerea recurentei privitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra dovezilor administrate de către pârâtă și care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii vor fi analizate în continuare, în temeiul art. 3041Cod procedură civilă.
Reclamanta a fost salariata pârâtei, așa cum rezultă din copia carnetului de muncă depusă la dosar.
Dreptul salariaților de a beneficia, între altele, în luna octombrie de o suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, sub forma unui adaos în sumă fixă, având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, este stabilit prin dispozițiile art. 176 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură
energie electrică, termică, petrol și gaze.
Potrivit art. 137 din același contract, unele sporuri sau adaosuri "pot fi" incluse în salariul de bază, iar prin art. 176 alin. 6 s-a stabilit că adaosul de mai sus se acordă în condițiile în care prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.
Așadar voința părților contractante a fost aceea ca, de regulă, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, stipulându-se expres despre aceasta în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar prin excepție, plata să se facă separat, în luna octombrie a fiecărui an, dacă venitul respectiv nu a fost inclus în salariul de bază.
Reclamanta a susținut că suplimentarea salarială privind aprovizionarea de toamnă-iarnă nu a fost inclusă în salariul său. Pârâta-recurentă a susținut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar atât la instanța de fond, cât și în recurs că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaților, inclusiv ale reclamantei-intimate cu începere din anul 1998.
Astfel, prin art. 168 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, încheiat de fosta Regie Autonomă a RA, pe de o parte, și salariați, reprezentați de, pe de altă parte, s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă în cuantum minim de un salariu minim pe RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 49 din 15 septembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 70/1998, s-a înființat Societatea Națională a SA B, societate pe acțiuni, prin reorganizarea fostei Regii Autonome a - care a fost desființată - astfel că, pentru anul 1998, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat și semnat de SNP SA și.
Pentru anul 1998, art. 168 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede expres că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază, conform telexului nr. 2412/1998.
Acest înscris depus atât la instanța de fond, cât și în recurs, emis și semnat, de asemenea, de către SN SA, pe de o parte, cât și de către, pe de altă parte, stabilește că prima anuală de aprovizionare pentru toamnă-iarnă să fie inclusă în salariu sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, după cum urmează: salarii brute de bază până la 1.000.000 lei -10%; salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei -7% și salarii peste 2.000.000 lei -5%. Astfel, salariile brute de bază au fost majorate de la data de 1 martie 1998 și au constituit baza de calcul și acordare a creșterilor salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României (nr. 860/1996, nr. 466/1997 și nr. 208/1998).
În contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 1999-2002, dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă este prevăzut în aceiași termeni ca și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1998, iar ulterior anului 2002, deși reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaților nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în adresa semnată și însușită de părțile contractante. Pentru anii 2003-2008, părțile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu au mai considerat necesar să reia mențiunea art. 168 alin. 2, citat anterior, întrucât adaosul prevăzut de art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze a fost inclus în salariul de bază al salariaților pârâtei-recurente, cu începere din anul 1998, potrivit art. 176 alin. 6 din același contract colectiv de muncă.
De altfel, prin adresa nr. 10871/15.07.2009, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale răspunde solicitării și asociații nr. 991/E/25.06.2009 arătând că: "prin introducerea unui spor în salariul de bază, ca urmare a negocierii contractului colectiv de muncă, sporul respectiv este eliminat din categoria sporurilor prevăzute în grila de salarizare a unității, iar salariul de bază fiind majorat cu acest spor, devine un alt salariu de bază, care este prevăzut în noua grilă de salarizare și care este folosit la angajare, în funcție de condițiile prevăzute în contractul colectiv de muncă".
Din copia carnetului de muncă al reclamantei-intimate rezultă că la data de 1 martie 1998 fost majorat salariul acesteia. Împrejurarea de netăgăduit a încasării efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, prin includerea sumei cuvenite cu acest titlu în salariul de bază, încă din anul 1998, explică de ce reclamanta nu a înțeles să revendice acest drept timp de aproximativ 10 ani, fără vreo justificare verosimilă.
Având în vedere că pârâta-recurentă a probat prin înscrisurile depuse la dosar că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, prevăzută de art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, a fost inclusă în salariul reclamantei, în cauză nu era utilă efectuarea unei expertize de specialitate, iar susținerea intimatei privitoare la necesitatea administrării acestei probe pentru dovedirea includerii suplimentării salariale, revendicate prin acțiunea pendinte, este nefondată.
În concluzie, instanța constată că recursul este fondat, deoarece în cauză recurenta-pârâtă a făcut dovada introducerii dreptului salarial în litigiu în salariul brut de bază al reclamantei-intimate, astfel că acțiunea prin care același drept salarial este revendicat din nou pentru anii 2005-2007 fost în mod greșit admisă de către prima instanță, care își întemeiază considerentele pe dispozițiile art. 176 alin. 1, alin. 2 și alin. 6 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, deși acest articol se regăsește în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 - alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de către reclamantă împotriva pârâtei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâta-recurentă SC "" SA ( actualmente SC SA ) împotriva sentinței civile nr. 106/08.01.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată.
Modifică în tot hotărârea recurată, în sensul că respinge acțiunea formulată de către reclamanta împotriva pârâtei SC SA
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
28.02.2010
Primă instanță:
, - Tribunalul Timiș
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Carmina
