Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 82/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr. 82
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul Curtea de Conturi a României și chematul în garanție Ministerul Finanțelor prin C-S, împotriva sentinței civile nr.310 din 07 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamanții și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă consilier juridic, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursurilor, modificarea hotărârii primei instanțe și pe fond respingerea acțiunii reclamanților.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr-, reclamanții și, au chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la stabilirea și plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 01.09.2000 până la data de 10.11.2003, actualizat în funcție de indicele de inflație.
În motivarea acțiunii reclamantele au arătat, în esență, că potrivit disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii. Acestea au mai învederat că în prezent beneficiază de pensie de serviciu.
Reclamantele au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
În raport cu cele menționate, reclamantele au precizat că disp. art. 1, pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin care s-au abrogat disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, sunt neconstituționale deoarece ating însăși existența dreptului, însă sub acest aspect este datoare să se pronunțe Curtea Constituțională.
În drept, reclamantele au invocat disp. art. 27, al. 2 din nr.OUG 137/2000 și cele ale deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantelor. De asemenea pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
Prin întâmpinare se arată că reclamantele au făcut parte din categoria personalului contractual.
De asemenea pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune deoarece nu se poate reține că suspendarea acestui drept pe parcursul anilor ar fi de natură a înlătura împlinirea termenului de prescripție, întrucât acest drept nu a fost prevăzut niciodată pentru personalul din categoria personalului contractual.
Pârâta a mai invocat și disp. art. 112, pct. 3 din Codul d e procedură civilă și în consecință au recomandat reclamantelor să-și precizeze acțiunea în sensul arătării cuantumului și a modului de calcul al sumei reprezentând sporul de 50%.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor, deoarece acestea și-au întemeiat acțiunea pe disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, care a fost abrogat prin art. 1, pct. 42 din nr.OG 83/2000.
Prin încheierea nr. 1863/29.10.2008, în temeiul art. II, al. 1 și 2 din nr.OUG 75/2008, tribunalul a scos cauza de pe rolul său și a înaintat-o spre competentă soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA.
Cauza a fost înregistrată sub același număr pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA.
Prin încheierea civilă nr. 138/17.12.2008, curtea a hotărât scoaterea cauzei de pe rolul său și trimiterea ei spre competentă soluționare Tribunalului C-S, având în vedere faptul că reclamantele nu au fost salarizate potrivit nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007, în perioada anilor 2000-2003, nefiindu-le aplicabile disp. art. II, al. 1 și 2 din nr.OUG 75/2008, ci cele ale art. 284 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 2, al. 1, lit. c din Codul d e procedură civilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C-S la data de 21.01.2009.
Chematul în garanție nu a formulat întâmpinare și nu a depus nici un înscris în apărarea sa. Pârâta a formulat note scrise, menținându-și același punct de vedere.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, precum și proba cu expertiza contabilă judiciară de specialitate (ce a avut ca obiective, identificarea salariului realizat de reclamante în perioada 01.09.2000 - 10.11.2003, calcularea sporului de 50% ce se cuvenea acestora la salariul realizat pe fiecare lună și totalizarea sumelor și calcularea valorii sumelor potrivit cu rata inflației, pentru perioada solicitată până în prezent), material probator din analiza căruia instanța reține următoarele:
Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Relativ la excepția prescripției dreptului la acțiune și față de disp. art. 137 din Codul d e procedură civilă instanța urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Văzând Decizia nr. 830/08 iulie 2008 Curții Constituționale, se reține că: " ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile art. I pct.60 din titlul I al Legii nr.247/2005 contravin principiilor constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrate în art.15 alin.(2) și în art.16 alin.(1) din Legea fundamentală.
Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamantele au îndeplinit funcția de grefier în cadrul pârâtei Curtea de Conturi a României și în perioada 01.09.2000 - 10.11.2003.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11 precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamante, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantele au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr. 334/2001.
Din concluziile raportului de expertiză contabilă dispusă și efectuată în cauză rezultă că reclamantei, i se cuvine suma de 24.557, 0 lei, reprezentând sporul de 50%, sumă deja actualizată cu rata inflației pentru perioada 01.09.2000 - 10.11.2003. De asemenea instanța reține că reclamantei, i se cuvine suma de 24.557, 0 lei, reprezentând sporul de 50%, sumă deja actualizată cu rata inflației pentru perioada 01.09.2000 - 10.11.2003.
În cauză s-au efectuat cheltuieli de judecată, (reprezentând contravaloarea raportului de expertiză contabilă, în sumă totală de 800 lei) așa cum prevăd disp. art. 274, al. 1 din Codul d e procedură civilă și dovedite cu chitanțele seria - nr. -/04.03.2009 și -/04.03.2009 și chitanțele seria - nr. -/23.03.2009 și -/23.03.2009.
Prin sentința civilă nr.310 din 07.04.2009 s-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta Curtea de Conturi a României și s- admis cererea formulată de către reclamantele și, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și a fost obligată pârâta să plătească fiecărei reclamante în parte, drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut în sumă de 24.557, 0 lei, sumă deja actualizată cu rata inflației și aferentă perioadei 01.09.2000 - 10.11.2003.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și reclamantei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat recurs Curtea de Conturi a României, și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin C-S recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA la data de 26.06.2009.
În recursul său Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaf ormulat recurs împotriva sentinței civile nr. 310/07.04.2008 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor pe calea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent.
În motivarea cererii de recurs se arată că, potrivit art. 4 alin. 4, art.17, art. 21 alin. 1, art. 22 și art.34 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, art. 2 și art. 10 din Cap. VI din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008, art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2008, art. 124, art. 126 și art. 138 din Constituția României, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece nu are atribuții privind salarizarea sau acordarea altor sume către angajații Ministerului Justiției, ci el răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale. Or, Ministerul Justiției este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât acesta din urmă nu poate fi obligat la acoperirea cheltuielilor de personal privitoare la angajații altor ordonatori principali de credite.
Pe de altă parte, între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu există un raport de muncă și, pe cale de consecință, nicio obligație a recurentului de despăgubire de natură salarială, iar Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în litigii precum cel pendinte.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 137 și art. 158 Cod procedură civilă, G nr. 177/2002, art. 138 din Constituția României revizuită, art. 17, art. 21, art. 22, art. 34 și art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, actualizată, art. 15 din G nr. 6/2007, art. 36 din G nr. 27/2006, art. 20 din Legea nr. 656/2002, art. 1 și art. 40 alin. 2 din Codul muncii, art. 25 din G nr. 37/2008, art. I și art. II din G nr. 75/2008.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursurile ca fiind nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantului, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților.
În ceea ce privește recursul Ministerului Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost stabilită corect de instanța de fond, care a avut în vedere nu o obligație legală a acestui minister de a vira din creditele sale bugetare de personal în contul pârâtului Ministerul Justiției, pentru a fi utilizate la cheltuielile cu personalul acestuia, ci atribuțiile legale care îi revin din actele normative citate în considerentele sentinței.
Într-adevăr, fără avizele Ministerului Economiei și Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Justiției.
Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât recurent are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.
Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin -terul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Față de cele arătate mai sus, în baza art.312 cod pr.civilă, recursul pârâtului va fi respins și se va menține în totalitate hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice prin C-S împotriva sentinței civile nr.310 din 07.04.2009 dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
cu opinie separată, în sensul admiterii
recursurilor, modificarea sentinței recurate
în sensul respingerii acțiunii ca prescrise
Grefier,
Red./01.03.2010
Tehnored/DR/01.03.2010
2 ex.
Prima instanță-Trib.C-
Judecătorii:;
Motivarea opiniei separate:
Personal, apreciez că recursurile trebuiau admise cu consecința modificării în totalitate a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantelor ca prescrisă.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Nimic nu le-a împiedicat pe reclamante să formuleze acțiune în termenul de prescripție, în termen de trei ani de la data la care nu li s-a mai achitat sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamantele au fost împiedicate să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ele nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantelor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru a considera acțiunea promovată în termenul de prescripție, după cum nu-i îndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
Față de cele de mai sus, apreciez că în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursurile trebuiau admise, modificată în tot sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
Vicepreședinte,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
1.03.2010
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Carmina
