Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 852/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 852/R-CM
Ședința publică din 29 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan judecător
JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE- reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, împotriva sentinței civile nr.116/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr.--.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- reprezentat prin DGFP A, prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentului- pârât, având cuvântul susține că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului-pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată a acestei unități având în vedere că nu are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la recursurile declarate de ceilalți pârâți lasă la aprecierea instanței cu privire la modul de soluționare a acestora.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 22 februarie 2008, la Tribunalul Argeș, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, cu citarea obligatorie a Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna iulie 2004 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație ca urmare a devalorizării monedei naționale începând cu data nașterii drepturilor până la plata efectivă, precum și dobânda legală aferentă; să fie efectuate mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să ofere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.
Au fost invocate în acest sens prevederile Legii nr.444/2006, privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, potrivit cărora pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Astfel, judecătorii militari beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară.
Prin OG nr.6/2007, art.15 alin.1, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.555/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Totodată, potrivit art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Acest spor de confidențialitate nu a fost acordat reclamanților, în mod discriminatoriu față de celelalte categorii de personal pentru care există această obligație, deși potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
Reclamanții au susținut că în acest fel se creează o discriminare față de celelalte categorii profesionale, ori discriminarea este interzisă de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și de nr.OG137/2000, precum și de Constituția României care consacră egalitatea în drepturi.
La data de 18 aprilie 2008, în calitate de expert, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că această instituție nu poate fi chemată în instanță în calitate de pârât, în raport de dispozițiile nr.OG137/2000, ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării pentru a-și preciza punctul de vedere cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materia de nediscriminare.
De asemenea, la data de 12 mai 2008 a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece reclamanții nu au calitatea de salariați ai acestei instituții și excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că pentru anumite pretenții au trecut 3 ani și în cauză sunt aplicabile prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958.
Pe fondul cauzei, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, deoarece reclamanții nu au calitatea de funcționari publici cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară pentru a beneficia de un spor de confidențialitate de 15 %, pentru a le fi aplicabile prevederile Legii nr.444/2006.
Tot în cuprinsul întâmpinării, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, considerând că în primă instanță judecătoria este competentă să soluționeze prezenta cauză, având în vedere că obiectul prezentei acțiuni îl constituie pretenții și judecata se face potrivit dreptului comun.
Și acest pârât a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada iulie 2004 - 21 februarie 2005, considerând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958.
S-a solicitat de către acest pârât introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța ca ordonator secundar de credite.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor în temeiul art.60-63 Cod procedură civilă.
Referitor la plata dobânzilor legale, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.3 din nr.OG9/2000 și a solicitat respingerea acestui capăt ca inadmisibil, având în vedere că între părțile procesuale nu există o convenție privitoare la acordarea unor dobânzi.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de pârât, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, întrucât raportul dedus judecății se leagă între reclamanți și ceilalți pârâți, iar printre atribuțiile acestei instituții nu se regăsește angajarea și salarizarea reclamanților, acest drept revenind pârâtului Ministerul Justiției.
De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat și excepția inadmisibilității prezentei cereri, având în vedere că nu se pot suplimenta cheltuielile stabilite prin legea bugetului de stat pentru plata pretențiilor reclamanților, ci acest lucru este o problemă de legiferare.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la data de 14 mai 2008 prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, având în vedere că acest minister nu are atribuții de legiferare, ci doar de aplicare a legilor în vigoare, or obiectul prezentei acțiuni îl constituie discriminarea la care fac referire reclamanții și că acest lucru rezultă din lege și nu din aplicarea acesteia.
Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile nr.OG137/2000 și nici cele ale Constituției României sau ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri de părțile procesuale, iar pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat și note de ședință.
Prin încheierea din 11 iulie 2008, Tribunalul Argeș - Secția civilă în temeiul dispozițiilor art.I alin.1, coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008 a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia Curții de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, spre competentă soluționare.
Prin sentința civilă nr.116/F-CM din 22 octombrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis acțiunea și cererea de chemare în garanți și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna iulie 2004 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
"Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea a constatat că această instituție nu poate fi chemată în judecată în calitate de pârât în raport de dispozițiile nr.OG137/2000, ci doar în calitate de expert în domeniul discriminării.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece o parte din reclamanți sunt salariații acestei instituții.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada iulie 2004 - 21 februarie 2005, invocată de pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a fost respinsă ca neîntemeiată în baza art.137 din Codul d e procedură civilă și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, care menționează că termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate, acest termen începând să curgă din anul 2006 când a fost aprobată Legea nr.444 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională. La această dată reclamanții au luat cunoștință de existența sporului de 15 % acordat judecătorilor și procurorilor militari.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a respins-o pentru următoarele motive:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Excepția necompetenței materiale a curții de apel, invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție care consideră că judecătoria este instanța competentă material să judece în primă instanță, a fost respinsă ca nefondată, deoarece solicitarea reclamanților în prezenta cauză se referă la obligarea angajatorilor să le plătească sume de bani în directă legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu și cu referire la unul din elementele esențiale ale raportului de muncă (salariul, indemnizația), datorată de angajator, nu poate fi calificat decât litigiu de muncă și nu speță de drept comun, așa cum în mod greșit consideră pârâtul sus-citat.
De asemenea și dispozițiile nr.OUG75/2008 dau în competența curților de apel soluționarea în primă instanță a litigiilor privind drepturile bănești ale magistraților, astfel că prezenta acțiune trebuie soluționată în primă instanță de curtea de apel, competentă din punct de vedere material.
Curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Excepție invocată de pârâtul Ministerul Justiției care se referă la lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții, a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece acest pârât este ordonator principal de credite pentru o parte din reclamanți și are atribuții în ceea ce privește plata către aceștia a drepturilor salariale, astfel că Ministerul Justiției are calitate procesuală în cauză.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu C al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului MINISTERUL PUBLIC în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. Aceștia încadrați ca judecători în cadrul Judecătoriei Sector 5 B și Tribunalul București și ca procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Reclamanților, în calitate de magistrați, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau C puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
În ceea ce privește dobânzile legale invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin întâmpinare, Curtea a constatat că acestea nu au fost solicitate de reclamanți, ci doar drepturile salariale actualizate cu indicele de inflație, această solicitare nereprezentând asemenea dobânzi, cum greșit a susținut pârâtul sus-citat.
Față de aceste considerente, Curtea a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURT Ea de Casație și Justiție, Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna iulie 2004 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Referitor la cererea reclamanților privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor, Curtea a apreciat-o ca întemeiată, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
În temeiul Decretului nr.92/1996 au fost obligați pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi."
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Economiei și Finanțelor, actualmente Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Ministerul Justiției și Libertăților a susținut că sentința este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod porocedură civilă, după cum urmează:
1 - Prima instanță trebuia să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia în ce privește reclamanții-intimați care au calitatea de procurori, în raport de dispozițiile art.20 pct.1 din Legea nr.500/2002 și art.67 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, întrucât între reclamanții-procurori și acest minister nu există nici un fel de raport juridic.
2 - În conformitate cu art.1, 3, 7 și 8 din Decretul-Lege nr.167/1958 și art.283 din Codul muncii se impunea admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
3 - Hotărârea este nelegală pentru că a dispus acordarea către intimați a unui drept neprevăzut de lege, prin interpretarea eronată a dispozițiilor nr.OG137/2000 și încălcarea dispozițiilor deciziei nr.818/2008 a Curții Constituționale pronunțată la 3 iulie 2008, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, 2 și 27 din ordonanța menționată.
4 - Pe fondul cauzei soluția este nelegală, întrucât dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați nu este unul recunoscut de lege, că discriminarea reținută de instanța de fond nu există și nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
5 - În mod greșit instanța de judecată a dispus acordarea sporului solicitat pentru viitor, acesta fiind incert.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a susținut că sentința este netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă, în sensul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și pe fond a fost obligat să vireze fondurile necesare achitării drepturilor bănești.
În susținerea motivului de recurs se invocă dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3 din nr.HG386/2007, precum și dispozițiile Legii nr.500/2002, arătând că suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege.
Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii susține că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la reclamanții care nu au avut și nu au calitatea de salariați ai acesteia.
Se susține că legitimarea procesualșă pasivă presupune identitatea care trebuie să existente între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății și potrivit actelor, doar intimații-reclamanți, și sunt îndrituiți să pretindă plata acestui spor pe durata detașării la această instituție, ceilalți reclamanți nejustificând legitimarea acestuia procesuală sub aspect pasiv.
Susține că sentința este nelegală și pe fondul cauzei, întrucât au fost acordate drepturi bănești care la momentul de față nu sunt prevăzute în nici un act normativ în favoarea magistraților, nici pentru trecut, nici pentru prezent sau viitor.
În mod greșit în motivarea sentinței se reține existența unei discriminări la care reclamanții ar fi fost supuși, prin raportare la întregul personal din unitățile bugetare care beneficiază de un astfel de spor.
Recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție susține că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
1 - În mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada iulie 2004 - februarie 2005, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești și încălcând dispozițiile art.283 alin.1 din Codul muncii și art.1, 3, 12 și 16 din Decretul-Lege nr.167/1958.
2 - În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia față de pretențiile formulate de reclamanții judecători, întrucât aceștia nu au fost și nu sunt angajați ai Ministerului Public, aflându-se în raporturi de serviciu cu alte autorități publice.
3 - Prin soluția pronunțată instanța de fond a încălcat dispozițiile art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, întrucât nu a avut în vedere decizia nr.821 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2, 11 și 27 din nr.OG137/2000, definitivă și obligatorie.
4 - În mod greșit prima instanță a dispus plata pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților.
5 - Prima instanță și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin soluția de admitere a acțiunii reclamanților, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților a sporului de 15%.
6 - Nelegal a dispus instanța de fond plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care acesta ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
7 - Se impunea respingerea capătului de cerere privind obligarea acestuia la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată în carnetele de muncă, față de dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de către cei patru recurenți, precum și din oficiu sub toate aspectele, în conformitate cu disp. art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților privind nelegalitatea sentinței pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se constată a fi întemeiat numai pentru faptul că prima instanță a respins greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
În raport de data introducerii acțiunii, 22 februarie 2008 și de dispozițiile art.283 lit.c din Codul muncii și art.1, 3, 7 și 8 din Decretul -Lege nr.167/1958, se impunea admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2005.
Sub acest aspect, prima instanță a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale enunțate anterior, obligând pe pârâții la plata drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate de 15% începând cu luna iulie 2004.
Potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariați.
Întrucât drepturile salariale se plătesc o dată pe lună, potrivit art.161 din Codul muncii, fiind vorba de prestații succesive și având în vedere disp. art.283 lit.c din Codul muncii, în mod greșit s-a reținut că acțiunea reclamanților nu este prescrisă pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2005, față de data introducerii acțiunii.
Celelalte aspecte de nelegalitate invocate de către acest recurent sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Calitatea procesuală pasivă a acestui recurent a fost corect reținută de prima instanță, având în vedere că acest pârât este ordonator principal de credite pentru o parte din reclamanți, având atribuții în ceea ce privește plata către aceștia a drepturilor salariale.
Susținerile recurentului în sensul că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile nr.OG137/2000 și a încălcat dispozițiile deciziei nr.818/2008 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, 2 și 27 din ordonanță, sunt neîntemeiate având în vedere considerentele sentinței recurate care fac referire la această decizie și rețin "rezultă că aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță ".
Rezultă așadar că admiterea acțiunii nu s-a făcut în temeiul dispozițiilor invocate de recurent, ci s-au avut în vedere dispozițiile constituționale referitoare la drepturile și privilegiile cetățenilor ce au fost interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, având prioritate în acest sens reglementările internaționale.
Criticile recurentului privind fondul cauzei sunt neîntemeiate, întrucât în mod corect a reținut prima instanță în favoarea reclamanților în calitate de magistrați sporul de confidențialitate de 15%, aceștia fiind într-o situație identică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare cărora le-a fost recunoscut și dreptul corelativ de natură salarială.
De altfel, prin Decizia nr.64 din 15 decembrie 2008, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Susținerile recurentului în sensul că în mod greșit prima instanță a dispus acordarea sporului solicitat și pentru viitor, sunt nefondate în raport de dispozițiile art.110 alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text de lege, se poate cere înainte de termen, executarea unei prestațiuni periodice, instituindu-se practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Cum salariul este o prestație periodică și cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, corect a procedat prima instanță la acordarea sporului și pentru viitor.
Recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care se susține nelegalitatea sentinței pentru că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și nelegalitatea pe fondul cauzei în sensul că în mod greșit a fost admisă acțiunea, este întemeiat în parte și anume nereținerea de către prima instanță a prescripției dreptului pretins de reclamanți pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2005 pentru considerentele reținute în analiza recursului Ministerului Justiției și Libertăților.
Acțiunea a fost admisă în contradictoriu și cu acest pârât, având în vedere că o parte din reclamanți sunt detașați la această instituție, respectiv, și, astfel că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată la instanța de fond și nu se impune casarea ei.
Celelalte susțineri cu privire la nelegalitatea sentinței privind fondul cauzei sunt neîntemeiate pentru aceleași considerente reținute în analiza recursului Ministerului Justiției și Libertăților.
Recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, încadrat în art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, este întemeiat numai în ceea ce privește critica referitoare la admisibilitatea acțiunii reclamanților începând cu perioada iulie 2004 până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești.
Sub acest aspect se constată că în raport de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii și dispozițiile Decretului-Lege nr.167/1958, prima instanță în mod greșit nu a reținut că dreptul material la acțiune pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2005 este prescris în raport cu data introducerii acțiunii - 22 februarie 2008.
Prima instanță în mod corect a respins excepția invocată de acest pârât privind lipsa calității procesuale pasive, având în vedere că o parte dintre reclamanți sunt procurori.
Motivul de recurs încadrat în art.304 pct.4 Cod procedură civilă este nefondat, întrucât prin soluția pronunțată în cauză instanța nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești în sensul acestui text de lege.
Având în vedere dispozițiile constituționale și ale Legii nr.304/2004, instanța exercită atribuțiile puterii judecătorești atunci când interpretează legea.
În speță, instanța a apreciat că este atributul acesteia să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, ținând cont și de soluția pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii (Decizia VI/2007).
Celelalte aspecte de nelegalitate invocate de acest recurent cu privire la fondul cauzei sunt neîntemeiate pentru considerentele arătate în motivarea recursului Ministerului Justiției și Libertăților.
Susținerea recurentului în sensul că instanța de fond în mod greșit a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile art.161 alin.4 din Codul muncii.
De asemenea se constată că în raport de acțiunea formulată de către reclamanți prin admiterea capătului de acțiune privind sporul de confidențialitate, în mod corect s-a admis și capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, respectându-se tocmai dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 și art.155 din Codul muncii care arată că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin care se susține că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, se constată a fi nefondat, întrucât prima instanță a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale, reținând incidența în speță a prevederilor Legii nr.500/2002, nr.HG208/2005 și art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, situație față de care în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a acestui recurent față de obiectul acțiunii, alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister.
Potrivit disp. art.131 din Legea nr.304/2004, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților și unitățile subordonate acestuia sunt în imposibilitate de a plăti drepturile salariale cuvenite reclamanților.
Pentru considerentele expuse anterior în temeiul art.312 alin.3 din Codul d e procedură civilă, urmează a se admite recursurile formulate de Ministerul Justiției și Libertăților, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii și a modifica în parte sentința în sensul că se va admite în parte acțiunea și vor fi obligați pârâții la plata drepturilor bănești către reclamanți începând cu 22 februarie 2005, în loc de iulie 2004, menținând în rest dispozițiile sentinței, iar în temeiul art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, urmează a se respinge ca nefondat recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, împotriva sentinței civile nr.116/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr.-.
Modifică în parte sentința în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanții, și obligă pe pârâți la plata drepturilor bănești, începând cu data de 22 februarie 2005.
Menține în rest sentința.
Respinge recursul formulat de pârâtul MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.4/22.05.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
