Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 853/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 853/R-CM
Ședința publică din 29 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PRIN PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE și partea chemată în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR PUBLICE cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Direcția Generală a Finanțelor Publice V, împotriva sentinței civile nr. 72/F-CM din 7 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul- parte chemată în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar și intimatul- pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI prin consilier juridic în baza delegației de la dosar, lipsind recurentul- pârât MINISTERUL PUBLIC - prin PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, intimații - reclamanți, și intimatul - pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente susțin că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Consilier juridic, având cuvântul pentru recurentul parte -chemată în garanție susține recursul așa cum a fost motivat în scris și solicită admiterea lui, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii față de de această unitate, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul- pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești,având cuvântul solicită admiterea recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție așa cum a fost motivat în scris.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor solicită respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 9 mai 2008, reclamantele, (fostă ), și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu data angajării, pentru fiecare reclamantă în parte și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective; să fie efectuate mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că în calitate de grefiere ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm.V, au obligația, conform art.9 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/26.04.2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor, de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate de exercitarea profesiei informațiile obținute pe parcursul desfășurării activității profesionale.
Deși își îndeplinesc această obligație, totuși nu le este acordat spor de confidențialitate, în condițiile în care un astfel de spor este acordat în baza unor acte normative speciale, altor categorii profesionale, care au aceeași obligație de confidențialitate.
Susțin reclamantele că în acest fel se creează o discriminare față de celelalte categorii profesionale, ori discriminarea este interzisă de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și de nr.OG137/2000, precum și de Constituția României care consacră egalitatea în drepturi.
Prin întâmpinarea formulată (filele 39-48), pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că potrivit nr.OUG75/2008, cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale pentru personalul auxiliar de specialitate sunt soluționate în primă instanță de curțile de apel.
Prin aceeași întâmpinare a fost invocată și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 august 2004-9 mai 2005, în ceea ce o privește pe reclamanta.
De asemenea, același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că nu există nici un text de lege care să prevadă un spor de confidențialitate pentru reclamantă și că reclamantele nu fac parte din categoriile profesionale pentru care acte normative speciale au instituit sporul de confidențialitate. Mai mult, Legea nr.444/2006, care se referă la personalul militar și funcționar public cu statut special a intrat în vigoare la 1.02.2006, astfel că nu poate retroactiva.
Mai arată pârâtul că, prin admiterea unei astfel de acțiuni, ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, deoarece instanțele nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice, legiferarea fiind un atribut al legiuitorului.
Pârâtul a mai făcut trimitere și la hotărârea nr.437/5.11.2007 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
În fine, a susținut acest pârât că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, întrucât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobată. Ca atare, obligarea la plata sumelor acordate de instanță ar însemna stabilirea pentru pârâtă a unor obligații imposibile, în condițiile în care plata sumei reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Prin cererea formulată la 27.06.2008 (filele 49-51), pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, în situția în care va cădea în pretenții, să fie obligat chematul în garanție să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantelor.
În susținerea acestei cereri, pârâtul a invocat dispozițiile Legilor nr.504/2004 și nr.500/2002, precum și a nr.OG22/2002.
Prin încheierea nr.77/30.06.2008 (fila 53), Tribunalul Vâlcea, în temeiul art.II alin.2 din nr.OUG75/2008 a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la Curtea de Apel Pitești, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 10.07.2008.
Prin măsura dispusă instanța a soluționat practic excepția de necompetență materială invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin întâmpinarea formulată (filele 66-69), pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat în primul rând excepția lipsei sale procesuale pasive, arătând că între acest pârât și reclamante nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având ceilalți pârâți și că ordonator principal de credite pentru reclamante este Ministerul Justiției, ordonator secundar sunt președinții curților de apel, iar ordonator terțiar sunt președinții tribunalelor, în timp ce rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
De asemenea, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu există nici un text de lege care să prevadă dreptul reclamantelor la un spor de confidențialitate ca urmare a exercitării profesiei de personal auxiliar.
Prin sentința civilă nr.72/F-CM din 7 octombrie 2008, Curtea de Apel Pitești a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% după cum urmează:
- începând cu data de 9 mai 2005 pentru;
- începând cu data de 1.03.2007 pentru;
- începând cu data de 15.11.2007 pentru;
- începând cu data de 1.01.2008 pentru;
- începând cu data de 15.04.2008 pentru, drepturi ce vor fi plătite până în prezent, precum și pentru viitor și care vor fi actualizate la data plății efective.
Aceiași pârâți au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor reclamantelor.
A fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de pentru perioada 1.08.2004-8.05.2005.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat a fi întemeiată.
Astfel, conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Pe de altă parte, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Întrucât reclamanta a solicitat prin acțiunea formulată la data de 9.05.2008 acordarea unor drepturi salariale începând cu data de 1.08.2004, instanța a apreciat că acțiunea sa este prescrisă pentru perioada 1.08.2004-8.05.2005.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a reținut a fi nefondată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005, această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantelor, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamante.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Ca urmare, este nefondată susținerea pârâtului Ministerul Public în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. Ele sunt încadrate ca grefiere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm.
Reclamantelor, în calitate de personal auxiliar de specialitate, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantelor, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamante reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Față de aceste considerente, Curtea a admis în parte acțiunea și cererea de chemare în garanție și a obligat pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, de la datele solicitate în acțiune, cu excepția reclamantei pentru care dreptul la acțiunea pentru perioada 1.08.2004-8.05.2005 este prescris.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantelor prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantele ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Întemeiată a fost privită și cererea reclamantelor privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
În temeiul Decretului nr.92/1996au fost obligați aceiași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Împotriva sentinței civile nr.72/F-CM/7 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, au formulat în termen recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 și respectiv 3041Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.2 al.1 și al.11, precum și a dispozițiilor art.27 din nr.OG137/2000 care lăsau posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, astfel că instanțele trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie;
- în mod nelegal a fost admisă acțiunea reclamantelor în considerarea faptului că acestea au fost discriminate de prevederile Legii nr.446/2006 și ale Legii nr.230/2005 - privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002 și prin adăugarea la textul Legii nr.303/2004, Legii nr.567/2004, nr.OUG27/2006 și nr.OUG8/2007.
Reclamantele au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art.3 din Legea nr.446/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 începând cu anul 2005, deși actul normativ invocat era în vigoare începând cu 01.02.2006, încălcându-se principiul neretroactivității, iar reclamantele nu sunt nici militari activi și nici funcționari publici cu statut special;
- instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, deși angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar Legea bugetului de stat nr.388/2007 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale, situație în care s-a stabilit în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă;
- capătul de cerere privind efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă trebuia respins deoarece singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, iar sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin recursul său, Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vac riticat sentința pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă, arătând următoarele:
- instanța de fond nu a motivat în nici un fel și nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului, invocată prin întâmpinare, prin care s-a arătat că între părți nu există raporturi juridice de serviciu, reclamantele nefiind angajate ale recurentului, având calitatea de grefieri;
- pârâtul Ministerul Public are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamante, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, acesta fiind aprobat prin lege organică de puterea legislativă;
- pe fondul cauzei se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece reclamantele nu solicită aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate;
- potrivit dispozițiilor Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr.328/24.08.2005, procurorii au obligația de a păstra și respecta confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-au obținut în calitatea lor și legea nu prevede un spor pentru aceasta, iar nerespectarea acestor obligații este sancționată disciplinar prin Legea nr.303/2004.
Recursurile sunt nefondate.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prima critică, privind declararea neconstituționalității dispozițiilor art.2 al.1 și 11 și art.27 din nr.OG137/2000, este nefondată pentru că, deși aceste dispoziții nu mai pot fi aplicate în speță, așa cum a reținut și instanța de fond, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În aceste condiții, atât dispozițiile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și cele ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au prioritate față de reglementările interne.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins atât de mult dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, încât aceste dispoziții au ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
De altfel, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerației egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, impunându-se autorităților publice.
În acest sens, instanța internațională a stabilit că principiul remunerării egale consacrat de acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, mai ales în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
A doua critică din recurs este nefondată în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamante constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantelor, acestea ar fi prejudiciate deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007, iar față de primele patru acte normative menționate, în vigoare la data formulării acțiunii reclamanților, nu se poate reține că prin sentința recurată s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Și critica privind acordarea greșită a drepturilor actualizate cu rata inflației este nefondată față de dispozițiile art.161 al.4 Codul muncii, impunându-se acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective tocmai pentru repararea prejudiciilor produse reclamantelor, actualizarea cu indicele de inflație justificându-se prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și momentul la care aceste sume de bani au intrat în patrimoniul reclamantelor.
Și ultima critică din recurs, privind efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă, este nefondată față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, astfel că și sporul acordat prin sentința recurată este inclus în salariu, existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prima critică privind nemotivarea și nepronunțarea instanței asupra lipsei calității procesuale pasive a recurentului, excepție ridicată prin întâmpinarea formulată în cauză, este nefondată pentru că, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra acestei excepții, reținând că aceasta este neîntemeiată.
Referitor la respingerea acestei excepții trebuie reținut că față de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererile având ca obiect alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister, în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a recurentului.
În același timp trebuie avute în vedere și dispozițiile art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Parchetul General și unitățile subordonate acestuia sunt în imposibilitate de a plăti drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Și critica formulată de recurent pe fondul cauzei, întemeiată tot pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondată pentru că instanța de judecată este singura în măsură să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit și prin normele internaționale.
Trebuie adăugat și faptul că, reglementarea răspunderii disciplinare pentru încălcarea obligațiilor profesionale ce le revin, nu poate conduce la concluzia neacordării sporului în litigiu, în condițiile în care, în unitățile bugetare, obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut dreptul corelativ de natură salarială, reprezentat de sporul de 15%.
Examinând cauza sub toate aspectele, potrivit art.3041Cod procedură civilă, se constată că nu există alte cauze de modificare sau casare a sentinței recurate.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V, împotriva sentinței civile nr.72/F-CM din 7 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/18.05.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
