Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1178/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1178
Ședința publică din 24 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Daniela Calai
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat reclamantul împotriva deciziei civile nr. 577/A/10.09.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții, Primăria municipiului T, Consiliul Local al municipiului T și Municipiul T, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat reclamantul, asistat de av., pentru pârâții intimați, și, av. și pentru pârâții intimați Primăria municipiului T, Consiliul Local al municipiului T și Municipiul T,.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentantul reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului spre judecarea în fond la Tribunalul Timiș, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurată și a sentinței Judecătoriei Timișoara, în sensul admiterii acțiunii civile formulate, arătând că, în primă instanță, competența de soluționare a procesului aparținea Tribunalului Timiș, iar, în subsidiar, arată că trebuiau aplicate dispozițiile art. III din Legea nr. 247/2005, reclamantul încadrându-se în termenul prevăzut în articolul arătat, în sensul că a introdus acțiunea în termen de 12 luni de la data la care a luat cunoștință de existența contractului contestat.
Reprezentanta pârâților intimați, și, av., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că, în ceea ce privește competența de soluționare a litigiului, acest aspect a fost tranșat prin sentința civilă nr. 1117/18.05.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 970/09.10.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA, iar, în ceea ce privește excepția prescripției, soluția atacată este legală, fiind aplicabilă, în speță, legea specială în materia nulităților contractelor de vânzare-cumpărare.
Reprezentanta pârâților intimați Primăria municipiului T, Consiliul Local al municipiului T și Municipiul T, a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal, deoarece, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au pronunțat hotărâri temeinice și legale, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în materie și în baza probatoriului administrat în cauză.
R E A,
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2211/25.02.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții și, și, Primăria Municipiului T, Consiliul Local al Municipiului T, Municipiul T prin Primar, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului T cu pârâții-persoane fizice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit dispozitiilor art. 45 al. 5 din Legea nr.10/2001, "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 si OUG nr.145/2001, cu câte 3 luni.
Ca atare, în contradicție cu principiul potrivit căruia nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată oricând, deci fără să existe un termen, în cazul anulării unui act juridic, unde termenul este de 3 ani, se instituie aceasta excepție de la norma generală.
Prin derogare de la dispozitiile art.2 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, unde se prevede că nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, art. 45 al. 5 din Legea nr.10/2001 dispune că dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute se prescrie în termen de un an, care curge de la data intrării în vigoare a acestei legi. Această derogare de la dreptul comun nu o putem interpreta decât ca fiind o excepție de la regula generală și care își are originea și explicația în materia specială la care se raporteaza și în scopul urmărit de legiuitor în acest sens, a arătat prima instanță.
S-a apreciat că singura explicație a acestei reglementări derogatorie de la dreptul comun, rezidă din dorința legiuitorului de a elucida regimul juridic al actelor de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dându-se eficiență principiului stabilității circuitului civil. Această stabilitate nu se poate face în detrimentul niciunei persoane, întrucât, prin împlinirea acestui termen, persoana îndreptățită nu pierde dreptul său subiectiv, respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta există în continuare, însă materializarea lui se va putea face exclusiv prin măsurii reparatorii în echivalent. Prin această derogare de la dreptul comun, legiuitorul aplică o sancțiune civilă care constă în refuzul acordării protecției forței de constrângere a statului acelor titulari care nu și-au exercitat dreptul la acțiune în mod culpabil în termenul stabilit de lege, culpă care constă în atitudinea de pasivitate, de neglijență în privința exercitării dreptului la acțiune.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, cu motivarea că acțiunea domniei sale trebuia admisă în temeiul art. III din Legea nr. 247/2005; instanța de fond, în mod greșit, a considerat că acțiunea este prescrisă, întrucât dreptul la acțiune s-a născut abia în momentul în care reclamantul a aflat despre încheierea contractului în discuție, solicitând un extras de carte funciară în anul 2005. Astfel fiind, apelantul a arătat că nu putea acționa în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia aceste acțiuni puteau fi introduse până în data de 14.08.2002, întrucât pârâții, fraudând legea, nu s-au prezentat la cartea funciară pentru intabularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înainte de expirarea termenului din 14.08.2002, ci doar în anul 2005, când, de altfel, cererile lor au fost respinse, nefigurând nici în prezent ca titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în discuție. Or, un principiu de bază al Decretului 167/1958 îl constituie faptul că prescripția începe să curgă din momentul dreptului la acțiune.
Pentru aceste considerente, apelantul a solicitat admiterea apelului și, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, desființarea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În drept, apelantul a invocat dispozițiile art. III din Legea nr.247/2005, art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și Decretul nr. 167/1958.
Intimații Municipiul T, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului T, au formulat întâmpinare, solicitînd respingerea apelului, ca netemeinic și nelegal, invocând, în esență, aceleași considerente cu cele reținute de prima instanță în hotărârea pronunțată, analizând, de asemenea, buna credință a pârâților-persoane fizice și a pârâtului Consiliul Local al Municipiului T la încheierea contractelor.
La rândul lor, intimații, și au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
In motivarea întâmpinării, intimații au arătat că în speță este aplicabilă legea specială în materia nulităților contractelor de vânzare-cumpărare în discuție. Astfel, potrivit art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/2001 republicată, termenul pentru introducerea acțiunii in nulitate absolută a fost de un an, ulterior prelungit de două ori, de fiecare dată cu încă 3 luni, astfel încât a expirat la 14.08.2002. Textul art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 republicată derogă de la dispozițiile art.2 din Decretul 167/1958, potrivit căruia nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricînd, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Astfel fiind, prima instanță a respins în mod corect acțiunea ca prescrisă, au apreciat intimații.
De asemenea, intimații, și au învederat că invocatul art.4 ind.1 din Legea nr.10/2001 nu este incident în cauză, ținând seama că actul normativ în discuție, în forma republicată ca urmare a modificărilor suferite prin Legea nr.247/2005, nu conține niciun articol cu această numerotare; în forma inițială, art.4 indice 1 din Legea nr.10/2001 făcea trimitere la situația coproprietății asupra imobilelor revendicate, însă nici acest text nu are legătură cu prezenta cauză.
Intimații și au mai invocat și faptul că au cumpărat apartamentele la începutul anului 1997, fiind de bună-credință și în condițiile în care din conținutul cărții funciare nu rezulta că imobilul ar face obiectul unei cereri de retrocedare sau că dreptul de proprietate al Statului Român ar fi fost contestat în vreun fel.
Prin decizia civilă nr. 577/A/10.09.2008 pronunțată în dosarul sus-menționat, Tribunalul Timișa respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2211/25.02.2008 a Judecătoriei Timișoara, obligând apelantul la plata sumei de 714 lei către intimata și a sumei de 714 lei către intimata, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune este cârmuită, în speță, de disp. art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care stipulează că, prin derogare de la dreptul comun, în cazul actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, dreptul la acțiune în constatarea nulității se prescrie în termen de un an de la data intrării in vigoare a Legii nr.10/2001, indiferent de cauza de nulitate ( termenul de un an fiind prelungit succesiv în două rânduri, până la data de 14.08.2002).
Imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, după cum rezultă din extrasul de carte funciară 5548 T, nr.cadastral 12519 ( fila 40 din dosarul nr- al Tribunalului Timiș ), fiind preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu titlu de naționalizare.
Pârâții și au cumpărat apartamentul 10 din imobil, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 424/R/17.01.1997 încheiat cu SC SA, iar pârâții si au cumpărat apartamentul 12 din același imobil, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 405/R/15.01.1997 încheiat cu aceeași societate ( filele 23 și 24 din dosarul nr- al Tribunalului Timiș ).
Contractele a căror nulitate se solicită fiind încheiate înainte de 14.02.2001, în speță, nu este incident art. III din Legea nr. 247/2005 invocat de reclamant, acest articol referindu-se la actele de înstrăinare încheiate după 14.02.2001.
Chiar dacă s-ar aprecia, potrivit susținerilor reclamantului-apelant, că termenul de un an pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității contractelor ar trebui să curgă, în speță, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de încheierea acestor contracte, acțiunea promovată de domnia sa în data de 08.03.2007, ar fi tot în afara termenului de prescripție. Aceasta întrucât, conform cărții funciare 5548 T nr.top 12519 ( fila 4 din dosarul nr- al Tribunalului Timiș ), pârâții-cumpărători au încercat să-și intabuleze dreptul în cartea funciară în februarie și martie 2005, cereri care le-au fost respinse, făcându-se mențiunea despre aceasta în cartea funciară; de la acel moment, reclamantul avea posibilitatea de a lua cunoștință de încheierea contractelor (mențiunile cărții funciare având tocmai menirea de a preveni orice persoană interesată cu privire la situația imobilului, fiind opozabile reclamantului) și să solicite constatarea nulității lor. De altfel, atât prin motivele de apel, cât și prin concluziile scrise depuse, însuși reclamantul-apelant a arătat că a luat cunoștință de încheierea contractelor în anul 2005, în vreme ce acțiunea în constatarea nulității acestora a fost promovată abia în martie 2007.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul -, solicitând casarea deciziei criticate și trimiterea dosarului spre judecarea în fond la Tribunalul Timiș, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurată și a sentinței Judecătoriei Timișoara, în sensul admiterii acțiunii civile formulate.
În motivare se invocă, în primul rând, faptul că, în primă instanță, competența de soluționare a procesului aparținea Tribunalului Timiș.
În subsidiar, se arată că, trebuiau aplicate dispozițiile art. III din Legea nr. 247/2005, el încadrându-se în termenul prevăzut în articolul arătat, în sensul că au introdus acțiunea în termen de 12 luni de la data la care a luat cunoștință de existența contractului contestat.
Se mai arată că art. 21 alin. 5 din Legea nr. 247/2005 sancționează cu nulitatea absolută vânzările încheiate în situația imobilelor notificate spre restituire, orice înstrăinare sau altă operațiune fiind lovită de nulitate absolută, dacă sunt efectuate înainte de a se finaliza procedurile administrative sau judiciare aferente, aplicabile Legii nr. 10/2001.
Termenul de prescripție prevăzute de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speță, deoarece el nu a avut de unde să ghicească încheierea contractelor respective, care nu au fost intabulate sau prezentate la CF. Doar, după mai mulți ani, s-a încercat intabularea lor, care a fost respinsă pe considerentele mai sus enunțate, aflând de existența lor cu ocazia eliberării unui CF, moment raportat la care s-a încadrat în terenul de prescripție prevăzut de art. III din Decretul nr. 247/2005, și sub acest aspect motivarea instanței de apel fiind eronată.
Se mai invocă și prevederile Decretului nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție începe să curgă din momentul nașterii dreptului la acțiune, termen în care el s-a încadrat.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 pct. 7. pr.civ..
Intimatul Municipiul T, prin Primar și Consiliul Local al municipiului T au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea prezentului recurs, ca netemeinic și nelegal, deoarece atât prima instanță, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri temeinice și legale, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în materie și în baza probatoriului administrat în cauză.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect soluționată, față de prevederile art. 46 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 46.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziții sunt derogatorii de la prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, ultima zi de introducere a unei astfel de cereri fiind data de 14.08.2002. În cauză, nu subzistă nici unul dintre motivele de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind încălcate prevederile art. 948, 966 și 968 Cod civil, fiind respectate de asemenea și cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995. De altfel, se arată că se impune cenzurarea condițiilor de valabilitate ale contractului în raport de dispozițiile legale evocate, și nu prin raportare la dispoziții intrate în vigoare ulterior încheierii contractului.
Se mai invocă argumente de fond privind valabilitatea contractului contestat, respectiv buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractului.
Și intimații, și au depus întâmpinare, solicitând respingerea prezentului recurs, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată ( 22-23).
În motivare se arată că, în ceea ce privește competența de soluționare a litigiului, acest aspect a fost tranșat prin sentința civilă nr. 1117/18.05.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 970/09.10.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA.
În ceea ce privește excepția prescripției, soluția atacată este legală, fiind aplicabilă în speță, legea specială în materia nulităților contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, text ce derogă de la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește art. III din Legea nr. 247/2005, în mod corect a apreciat instanța de apel că acestea nu sunt aplicabile, deoarece se referă la actele juridice de înstrăinare încheiate după data de 14.02.2001, ceea ce nu este cazul în speță. Nici art. 4 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, reglementând ( în forma inițială) situația coproprietății asupra imobilelor revendicate. De asemenea, nici art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu este aplicabil în speță, ei fiind proprietari ai apartamentelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu entitățile enumerate în acel text de lege.
La termenul de judecată din 13.01.2009, reclamantul - a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III, așa cum au fost modificate prin titlul II, art. unic, pct. 1 din nr.OUG 209/2005 ( 35-36), excepție cu soluționarea căreia a fost sesizată Curtea Constituțională, prin încheierea din 24.03.2009 ( 60).
Prin decizia nr. 1250/6.10.2009 pronunțată în dosar nr. 1554D/2009, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din titlul I al Legii nr. 247/2005 invocată de reclamant ( 63-65). În conținutul acestei decizii, se arată că art. III din titlul I al Legii nr. 247/2005 reglementează situație juridică diferită de cea a persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare până la data de 14.02.2001, fiind vorba de acte juridice încheiate după această dată, cu respectarea interdicției prevăzută de art. 44 din nr.OUG 40/1999. Se mai reține că, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, acestea puteau fi atacate în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune s-a prescris la data de 14.08.2002 ( 65).
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și 304 ind. 1.pr.civ. față de dispozițiile art. 299 și urm. pr.civ. art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum și de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că prezentul recurs este neîntemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul Timiș pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul lor și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze prezenta acțiune civilă în primă instanță, față de dispozițiile art. 1 pct. 1.pr.civ. aceasta este Judecătoria Timișoara, față de obiectul și valoarea pricinii.
Este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la data de 17.01.1997, respectiv la 15.01.1997, la un preț de 1.393,28 lei, respectiv de 370,695 lei ( 23 și 24 dos. nr- al Tribunalului Timiș ).
De altfel, acest aspect, al competenței materiale de soluționare a pricinii a fost soluționat în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1117/PI/18.05.2007 a Tribunalul Timiș ( rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat, prin decizia civilă nr. 970/9.10.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA ). Concluziile exprimate în considerentele acestor hotărâri cu privire la instanța competentă să soluționeze pricina au intrat în puterea lucrului judecat, bucurându-se de prezumția absolută, irefragabilă, că exprimă adevărul, astfel că nu pot fi repuse în discuție aceste aspecte, fără a aduce atingere puterii de lucru judecat.
Ca atare, acest motiv de recurs, urmează a fi respins, ca neîntemeiat, pricina fiind soluționată de instanțele competente după materie și locul situării imobilului, conform celor arătate anterior.
În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, și acest aspect a fost soluționat în mod corect, prin raportare la data încheierii contractelor contestate și la prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În mod corect, instanțele de fond au apreciat că, fiind contestate contracte de vânzare-cumpărare încheiate în cursul anului 1997, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ( respectiv, anterior datei de 14.02.2001), art. III din Legea nr. 247/2005, invocat de reclamant, nu este incident în cauză. Acest articol se referă la actele juridice de înstrăinare încheiate după data de 14.02.2001, cu respectarea interdicției prevăzută de art. 44 din OUG nr. 40/1999, astfel că, față de data încheierii contractelor contestate în cauză ( 17.01.1997 și 15.01.1997) se impune a concluziona în sensul că nulitatea contractelor trebuia invocată în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, și nu cele prevăzute de art. III din Legea nr. 247/2005, aceasta fiind și concluzia Curții Constituționale, deja expusă, iar termenul de prescripție este cel prevăzut de alin. 5 din art. 45 al Legii nr. 10/2001 republicată, ce s-a împlinit la data de 14.08.2002.
În ceea ce privește data la care a luat cunoștință reclamantul de existența contractelor, concluzia ce se impune este că aceasta trebuia stabilită în raport cu conținutul CF, din care rezultă că pârâților-persoane fizice li s-a respins cererea de înscriere în CF a contractelor contestate în cursul lunii februarie, respectiv martie 2005. Ca atare, obligația de diligență ce era în sarcina reclamantului, în sensul de a se interesa de situația imobilului revendicat, ne permite să concluzionăm că, și raportat la acest moment, cererea de chemare în judecată promovată la data de 08.03.2007 de reclamant a fost formulată cu depășirea termenului special de prescripție al dreptului la acțiune. De altfel, chiar reclamantul indică instanțelor, prin cuprinsul cererilor depuse la dosar, că a luat cunoștință de existența celor două contracte în cursul anului 2005, astfel că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului a fost corect soluționată de instanțele de fond.
Art. 21 alin. 5 din Legea nr. 247/2005, invocat prin cererea de recurs, reglementează o altă teză, cea în care, pe parcursul soluționării procedurilor administrative sau judiciare ocazionate de soluționare notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, se încheie acte juridice de înstrăinare sau grevare cu privire la imobilul notificat, ceea ce nu este cazul în speță, față de data încheierii contractelor spre a căror anulare se tinde, ce este mult anterioară apariției Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, având în vedere și argumentele reținute în conținutul deciziei Curții Constituționale, față de prevederile art. 299 și urm. pr. civ. coroborate cu prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1. pr. civ. îl va respinge.
Față de soluția pronunțată în cauză și de dispozițiile art. 274 și urm. pr. civ. instanța va obliga recurentul - la plata către intimații și a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul - împotriva deciziei civile nr. 577/A/10.09.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, Municipiul T, Primăria și Consiliul Local al municipiului T.
Obligă recurentul la plata către intimații și a sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 24 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /27.11.2009
Tehnored. 2 ex./18.12.2009
Instanța de apel:;
Prima instanță:
Președinte:Daniela CalaiJudecători:Daniela Calai, Claudia Rohnean, Maria Lăpădat
