Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1205/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1205
Ședința publică din 26 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 667 din 29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați CONSILIUL LOCAL,. și STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamantul recurent, avocat pentru pârâții intimați G și, lipsă fiind pârâții intimați Consiliul Local și Statul Român prin Consiliul Local.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Avocat pentru reclamantul recurent, pune concluzii de admitere a recursului așa cum a fost formulat în scris, în principal în temeiul art. 312 al. 3 și 5 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii așa cum a fost precizată în sensul de a se constata nevalabilitatea titlului statului prin care acesta a preluat fără plată construcțiile și terenul aferent acestora, precum și a dobânditorilor subsecvenți, pârâții și restabilirea situației de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în, nr. 343, înscris în CF nr. 3649, în favoarea reclamantului recurent.
Avocat pentru pârâții intimați G și pune concluzii de respingere a recursului, cu cheltuieli de judecată, acțiunea dreptului comun este inadmisibilă, iar hotărârile CEDO sunt invocate de recurent trunchiat.
consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local și Statul Român prin Consiliul Local
După dezbateri dar nu înaintea ridicării ședinței de judecată se prezintă consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local și Statul Român prin Consiliul Local, care pune concluzii de respingere a recursului și menținerea hotărârii atacate.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.667/29.09.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.1823/05.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu pârâții - intimați Primarul și Consiliul local al com. jud.T precum și G și, după ce în prealabil a respins excepția tardivității apelului reclamanților, invocată de către pârâții - intimați.
Prin această decizie, tribunalul a menținut soluția primei instanțe, care a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare a unui imobil naționalizat, având ca temei juridic dreptul comun.
Inițial, judecătoria a reținut că, potrivit evidenței de CF 3649, imobilul individualizat cu nr.top.209/b, constând în casă cu nr.vechi 209/310, precum și curte și grădină în suprafață de 1.372 mp a fost preluat de Statul Român, prima dată prin trecerea în proprietatea statului a terenului, în baza 58/1974, datorită încheierii contractului de donație dintre și și ulterior, construcția a fost naționalizată în baza 223/1974, de la proprietarul tabular.
Mai târziu, la data de 12.02.1997, pârâții G și și-au intabulat în CF dreptul de proprietate asupra construcției, în baza 112/1995, pentru ca ulterior, aceștia să dobândească dreptul de proprietate și asupra terenului, în baza HCL nr.45/2003.
Prin acțiunea sa, reclamantul a cerut să se constate naționalizarea abuzivă a construcției, în baza - precum și preluarea fără plată a terenului în baza 58/1974, arătând că Statul nu a deținut niciodată un titlu valabil asupra întregului imobil și de aceea, a cerut să se constate atât nulitatea absolută a HCL nr.45/2003, cât și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu foștii chiriași, în baza 112/1995, cerând totodată să fie radiate succesiv atât titlurile familiei, cât și titlul statului și să se restabilească situația anterioară în CF, temeiul de drept invocat fiind art.480 civ.
Judecătoria a opinat însă că reclamantul face abstracție de dispozițiile 10/2001, lege reparatorie cu caracter special, care reglementează raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, apoi Statul care a preluat imobilul și mai apoi, foștii chiriași, care au achiziționat atât construcții, cât și terenul.
Prima instanță a considerat că potrivit capetelor de cerere din acțiune, reclamantul nu solicită o comparare a titlurilor, cererile sale grefându-se exact pe dispozițiile 10/2001, câtă vreme acesta cere analizarea valabilității titlului statului și desființarea titlului actualilor proprietari precum și revenirea la situația anterioară de CF, însă aplicarea principiuluirestitutio in integrum, întemeiată pe disp.art.480-481.civ. putea fi promovată numai anterior apariției 10/2001.
În prezent, 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, aici regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o rezolvare potrivit disp.art.480-481.civ. Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art.6 alin.2 din 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot t fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, însă aceste dispoziții nu mai sunt aplicabile, după adoptarea 10/2001.
De aceea, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este actualmente admisibilă, persoanele îndreptățite fiind obligate să urmeze procedura prevăzută de 10/2001, soluție care se impune ca urmare a aplicări principiuluispecialia generalibus derogant. În caz contrar, prevederile 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei lgi speciale de reparație, instituind o procedsură administrativă prelabilă și obligatorie, precum și anumite termene și decăderi, pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat.
Prin recursul în interesul legii materializat prin decizia nr.33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp.art.480 civ. indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității juridice civile, consacrat de CEDO în cauza Brumărescu.
Referindu-se tot la decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, judecătoria a opinat că prin recurgerea la prevederile -, persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor care se iau în cadrul 10/2001, însă reclamantul nu a făcut dovada că această cale specială nu a fost una efectivă, pentru a putea fi constatată încălcarea disp.art. 6 din Convenție.
Curtea de la Strasbourg a pronunțat hotărâri de condamnare a României în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării unor recursuri în anulare, acele hotărâri irevocabile au fost desființate, ceea ce a constituit o privare de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă o atingere și principiului securității raporturilor juridice civile.
Raționamentul a fost același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele de judecată și care au fost deposedați ulterior, tot în urma unui recurs în anulare - cauza Raicu vs. România -, unde CEDO a ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube, disproporționate, pentru ca persoana care a dobândit cu bună credință imobilul să u fie în situația de suporta responsabilitatea care aparține de fapt Statului, care a confiscat bunul de la fostul proprietar.
În cauza Străin vs. România, CEDO a constatat încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție în situația în care instanța, deși a recunoscut dreptul foștilor proprietari asupra bunului, nu l-a restituit, reținând că între timp a fost cumpărat cu bună credință și practic, privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre care stabilește dreptul de proprietate asupra bunului, coroborat cu absența unei despăgubiri efective, a condus la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
De asemenea, lipsa de eficiență a măsurilor reparatorii reglementate de 10/2001-republicată, referitoare la Fondul Proprietatea, care nu a permis acordarea unei despăgubiri efective a condus la condamnarea României în cauza Huber.
Concluzionând, judecătoria a reținut că procedura de aplicare a 10/2001, în absența unor dispoziții de acordare efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, determină conflictul cu dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ceea ce impune prioritatea normei din Convenție, însă până la data intervenției legislative, care de altfel s-a și produs prin 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor, se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul aici fiind afirmativ. Aceasta pentru că prin recursul în interesul legii s-a concluzionat că existența - nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, în cadrul unei astfel de acțiuni, să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul aceluiași art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
S-a reținut însă că în speță, reclamantul nu invocă existența unui astfel de bun și nici legitimă, respectiv neconvenționalitatea 10/2001, astfel că motivele invocate de acesta nu ot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun, clasice, întemeiate pe disp.art.480-481.civ. și de aceea, acțiunea acestuia este inadmisibilă.
Această sentință a fost atacată cu apel d e către reclamant, care a susținut că în mod greșit s-a respins acțiunea sa pe excepția inadmisibilității întrucât chiar decizia nr.33/2008 a ÎCCJ î interesul legii a stabilit prioritatea Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în caz de neconcordanță între legea specială și CEDO, iar din punctul de vedere al art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, reclamantul are o speranță legitimă de a-și redobândi imobilul, astfel că acest constituie un "bun" în sensul Convenției.
Apelantul a arătat că, așa cum rezultă din art.2 alin.2 din chiar 10/2001, nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, mai ales că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în proprietatea Statului.
Totodată, apelantul-reclamant a mai arătat că dreptul său de a se adresa unei instanțe de judecată,care să hotărască asupra dreptului pretins nu poate fi cenzurat, indiferent de temeiul de drept invocat, câtă vreme decizia de preluare în baza 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil pentru Stat, atât a timp cât acesta a încălcat legile în vigoare chiar la acea dată. Astfel, decizia de preluare nu a fost niciodată comunicată proprietarului, iar terenul a fost de asemenea confiscat, fără despăgubiri, odată cu perfectarea contractului de donație asupra construcțiilor, fiind încălcate chiar prevederile art.30 alin.2 din 58/1974, sancțiunea în ambele cazuri fiind nulitatea titlurilor Statului.
Mai apoi, apelantul a mai susținut că nicio dispoziție din legislația internă nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării unui bun al unui particular de stat, către un terț de bună credință, iar în momentul intrării în vigoare a 10/2001, reclamantul era deja privat de bunul său, fără să fi primit vreo despăgubire, și fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate reprezintă o atingere excesivă a dreptului de proprietate.
În final, apelantul a arătat că acțiunea sa în revendicare tinde să lipsească de eficiență juridică operațiunea de intabulare a dreptului de proprietate a Statului și implicit, a pârâților, având în vedere caracterul abuziv al preluării imobilului, determinat și de absența consimțământului proprietarului deposedat.
Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, arătând că prima instanță a reținut corect raportul dintre legea specială, care derogă de la normele dreptului comun, cu aplicare imediată și imperativă, iar Înalta Curtea statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art.480-481.civ.
Deși legal citați, primarul și Consiliul local nu au formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 29.09.2009, intimații au invocat excepția de tardivitate a apelului, excepție respinsă ca neîntemeiată de către tribunal, care a constata că sentința judecătoriei a fost comunciată reclamantului la data de 3 aprilie 2009, apelul fiind depus prin poștă la data de 17 aprilie 2009, respectându-se astfel termenul de 15 zile prev. de art.284 alin.1 pr.civ.
Asupra chestiunilor de fond, tribunalul a reținut că apelantul face referiri eronate la Convenție și la jurisprudența Curții de la Strasbourg și în același timp, omite să ia în considerare decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii, din ale cărei considerente rezultă că Statul nu are o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de ratificarea Convenției, prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile CEDO în cauza Kopecky vs. Slovacia, preluate și în cauza Păduraru vs. România, însă cu toate acestea statul român a decis să reparare prejudiciile menționate prin adoptarea 10/2001.
Raportul dintre această lege specială și dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanțele de judecată din România, prin recursul în interesul legii din anul 2008, la punctul I al considerentelor decizie 33/2008 reiterându-se inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Astfel, la alineatele 3 și4 se stabilește că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o astfel de procedură, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 civ.
De asemenea, înainte de a trece la punctul II al considerentelor deciziei nr.33, ÎCCJ a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea disp.112/1995, de către foștii chiriași.
Din acest punct de vedere, tribunalul a opinat că reclamantul nu a dovedit incidența uneia dintre cele două ipoteze de mai sus, astfel că soluția judecătoriei este firească, dacă se are în vedere și faptul că în acest mod se respectă principiul securității juridice civile, dar nici nu se încalcă dreptul reclamantului la un bun sau de acces la justiție. Cu privire la cel din urmă aspect, trebuie amintit că art.6 din CEDO garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal, dar acest drept nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Faptul că 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau refuzului de a emite o decizie, legea prevede calea contestației în instanță.
Totodată, așa cum a arătat CEDo în cauza Canciovici și alții vs. România, preluarea bunului reclamantului de către stat în perioada comunistă nu conduce la reținerea incidenței art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioară ratificării tratatului de către România, la data de 20 iunie 1994, astfel că există și o incompatibilitaterationae temporiscu dispozițiile Convenției, iar motivul privind prioritatea acesteia nu poate fi reținut, câtă vreme apelantul nu deține un bun, în sensul art.1 din Protocol, iar art.2 alin.2 din 10/2001 a fost abrogat prin 1/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul, acesta fiind motivat în drept cu disp.art.312 alin.3 și 5.pr.civ. cu referire implicită și la disp.art.304 pct.5 și 9.pr.civ. care au fost dezvoltate în cuprinsul motivării recursului.
Recurentul a reiterat practic motivele invocate și în apel, susținând casarea ambelor hotărâri anterioare, cu argumentul că în mod greșit s-a respins acțiunea sa pe excepția inadmisibilității întrucât chiar decizia nr.33/2008 a ÎCCJ î interesul legii a stabilit prioritatea Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în caz de neconcordanță între legea specială și CEDO, iar din punctul de vedere al art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, reclamantul are o speranță legitimă de a-și redobândi imobilul, astfel că acest constituie un "bun" în sensul Convenției.
Reclamantul-recurent a arătat că, așa cum rezultă din art.2 alin.2 din chiar 10/2001, nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, mai ales că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în proprietatea Statului.
Totodată, recurentul a mai usținut că dreptul său de a se adresa unei instanțe de judecată,care să hotărască asupra dreptului pretins nu poate fi cenzurat, indiferent de temeiul de drept invocat, câtă vreme decizia de preluare în baza 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil pentru Stat, atât a timp cât acesta a încălcat legile în vigoare chiar la acea dată. Astfel, decizia de preluare nu a fost niciodată comunicată proprietarului, iar terenul a fost de asemenea confiscat, fără despăgubiri, odată cu perfectarea contractului de donație asupra construcțiilor, fiind încălcate chiar prevederile art.30 alin.2 din 58/1974, sancțiunea în ambele cazuri fiind nulitatea titlurilor Statului.
Mai apoi, recurentul a mai pretins că nicio dispoziție din legislația internă nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării unui bun al unui particular de stat, către un terț de bună credință, iar în momentul intrării în vigoare a 10/2001, reclamantul era deja privat de bunul său, fără să fi primit vreo despăgubire, și fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate reprezintă o atingere excesivă a dreptului de proprietate.
Recurentul a susținut totodată că acțiunea sa în revendicare trebuie judecată în fond, pentru că ea tinde să lipsească de eficiență juridică operațiunea de intabulare a dreptului de proprietate a Statului și implicit, a pârâților, având în vedere caracterul abuziv al preluării imobilului, determinat și de absența consimțământului proprietarului deposedat.
Pârâții - intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinări.
Curtea, analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 alin.3 și 5.pr.civ. și cu observarea art.304 pct.5 și 9.pr.civ. va constata că acesta este întemeiat.
Astfel, curtea va constata că primele două instanțe au respins de plano acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantului, privind un imobil naționalizat, care prin capetele de cerere ale acțiunii sale a cerut în mod evidente și constatarea nevalabilității statului, dar și a dobânditorilor succesivi și aceasta nu se putea realiza, evident, decât printr-o comparare a titlurilor.
De asemenea, respingând de plano acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă, primele două instanțe au apreciat eronat că reclamantul nu a avut sau nu are un bun, în înțelesul Convenției, câtă vreme nu au analizat titlul acestuia, în comparație cu cele subsecvente și nici dacă a primit o justă despăgubire pentru pierderea suferită, ori dacă această este excesivă, în raport cu obligația negativă a Statului de nu interfera în mod abuziv asupra dreptului de proprietate, pe de o parte, și totodată în raport cu obligația pozitivă a Statului de a reacționa coerent și previzibil, odată adoptată o lege reparatorie și de a oferi o compensație justă, echitabilă - a se vedea cauza Viașu vs. România.
Totodată, curtea va constata că acțiunea reclamantului s-a înregistrat la instanțe la data de 6 septembrie 2007, atât înainte de adoptarea deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, cât și evident înainte de adoptarea 1/2009, context în care reclamantul avea la acea dată o speranță legitimă că adresându-se unei instanțe de judecată, aceasta va fi în măsură să îi permită o judecare imparțială și rezonabilă a cauzei sale, prin care invocă vicii grave ale titlului statului, cât și a titlului subsecvent al intimaților.
Din această perspectivă, curtea va constata că acțiunea în revendicare de drept comun a reclamantului nu prezintă nicio incompatibilitate cu 10/2001 și nu există nicio contradicție care să izvorască din decizia în interesul legii nr.33/2008, Înalta Curte însăși statuând acolo și îndrumând instanțele naționale să realizeze o analiză de la caz la caz a fiecărei spețe/caz particular și să verifice în ce măsură 10/2001 interferează cu Convenția, în condițiile în care persoanele interesate au fost prejudiciate prin pierderea bunurilor lor, bineînțeles și cu observarea drepturilor subsecvente ale terților, în lumina deciziei Raicu vs. România, dar toate acestea presupun evident o analiză pe fondul cauzei, ceea ce în speță nu s-a realizat, câtă vreme nici un argument și nicio probă nu au fost permise reclamantului, acțiunea sa fiind respinsă ca inadmisibilă.
De asemenea, curtea va mai constata din această perspectivă că, deși tribunalul a afirmat în considerentele sale că reclamantul, care domiciliază în Germania de foarte multă vreme, nu a făcut nicio dovadă cu privire la o împiedicare de acționa, anterior datei de 6 septembrie 2007, totuși, acestuia nu numai că nu i s-a permis să facă vreo dovadă în acest sens, dar acest aspect nici nu a fost pus în discuția părților, în lumina principiului egalității părților și a contradictorialității, astfel că și din acest punct de vedere i s-au încălcat drepturile procesuale.
Faptul că acțiunea în revendicare a reclamantului este admisibilă pentru a fi judecată pe fond este confirmată chiar de decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii, care însă nu trebuie citată și interpretată într-un mod trunchiat, ci trebuie analizată întreaga economie a acesteia, în condițiile ÎCCJ cântărește o seamă întreagă de principii precum și de decizii ale Curții de la Strasbourg, prin care România a fost condamnată datorită inconsecvenței sale în rezolvarea chestiunii imobilelor naționalizate în timpul regimului comunist.
În acest sens ICCJ a statuat ca "Pentru a reține existența unui bun în sensulConvenției, Curtea a atras atenția și "asupraart. 2alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențeleart. 1din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pe de altă parte, atât înCauza Păduraru contra României, cât și în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ).
Cu privire la acest aspect se apreciază că, deșiConvențianu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute deLegea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prinLegea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României- paragraful 38,Cauza Johanna Huber contra României- paragraful 27 ).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute deLegea nr. 10/2001șiLegea nr. 247/2005sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porțeanu contra României- paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcareaart. 1din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare aLegii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiileart. 1alin. 1 din Primul Protocol adițional laConvenție, ceea ce impune, conformart. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei dinConvenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prinart. 11alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritateaConvențieipoate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicareaLegii nr. 10/2001și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anumeCodul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existențaLegii nr. 10/2001exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensulart. 1din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart. 1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConvențieieuropene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrareConvenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate deConvențieaparținând altor persoane."
Or, pentru a se realiza aceste deziderate și pentru a se respecta dreptul persoanei de a avea acces la u tribunal independent și imparțial și de a se bucura de o judecată dreaptă și echitabilă, este necesar ca acțiunea reclamantului să primească o soluție pe fondul ei, analizarea tuturor capetelor de cerere, iar pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 alin.3 și 5.pr.civ. rap.la art.304 pc.t5 și 9.pr.civ, va admite recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.667/29.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- pe care o va casa, asemenea sentinței civile nr.1823/05.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Timișoara.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 667 din 29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 1823/056.02.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.
Trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoria Timișoara.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 26 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /22.12.2009
Tehnored /22.12.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Cristian Pup
