Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 14/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1226/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.14
Ședința publică de la 11 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.276 A din data de 03.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți -, -, și.
are ca obiect - acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenții reclamanți și personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- emise de Baroul București -Cabinet Individual, același avocat îl reprezintă și pe recurentul reclamant, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, lipsind intimații pârâți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței, depunerea prin serviciul registratură, la data de 15.12.2009, a copiei Decretului nr.759/1965 al Consiliului de Stat al România, însoțite de tabelul anexă și planul de situație.
Recurenții reclamanți și se legitimează cu actele de identitate, astfel cum au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul precedent.
Reprezentantul recurenților reclamanți solicită proba cu înscrisuri și depune la dosar, un set de înscrisuri, declarând că nu mai are alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere cererea de probe solicitată, în temeiul art. 305 și 167 Cod Procedură Civilă, o încuviințează, administrând-o la acest termen de judecată și constatând că nu mai sunt alte cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat; depune concluzii scrise în acest sens; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 13 iunie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B, sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții, ia și, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul - teren în suprafață de 640 mp. situat în B, pe de o parte, pe-, iar pe de altă parte, în-, sector 6, între și
Prin sentința civilă nr. 1901 din 19 martie 2008, Judecătoria Sectorului 6 Bar espins acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții, ia și.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că G, de o parte și, de cealaltă parte, au întocmit la data de 31 octombrie 1955, un înscris intitulat "chitanță", autentificat sub nr. 2927 din 31 octombrie 1955 de notariatul de Stata B - Raionul G D, în care au consemnat voința lor de a vinde, respectiv cumpăra în viitor, terenul situat în Militari, Raionul G D,-, care se învecina la răsărit cu str. -, pe 11 ml, la, cu restul proprietății vânzătorului, la, cu restul proprietății vânzătorului pe o lungime de 40 ml și la, cu terenul comunei pe 40 ml, pentru prețul de 6.600 lei, din care s-a achitat o parte de 4.000 lei (fila 4 dosar fond).
S-a menționat expres în cuprinsul acestui înscris: faptul că terenul este proprietatea lui G, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a l-a, nr. 168/944 și cărții de judecată a Judecătoriei Populare a Raionului nr. 168/1951, filele 8 - 32 și 6 dosar fond, faptul că acesta se obligă să se prezinte la notariatul de stat imediat ce vor fi obținute toate autorizațiile necesare vânzării, precum și faptul că prezenta chitanță nu ține loc de act de vânzare - cumpărare și nu poate fi transcrisă.
Separat, apare în cuprinsul înscrisului, mențiune olografă referitoare la adăugarea a încă 200 mp. rezultând un total de 600 mp. (fila 4 dosar fond).
În ceea ce privește calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, a lui G, la data promovării prezentei cereri, Primăria Municipiului B - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul evidența proprietății, prin adresa nr. -/21913 din 07 ianuarie 2008 (fila 180 dosar fond), a comunicat instanței, faptul că terenul ce face obiectul raportului de expertiză efectuat în dosar, a făcut obiectul Decretului nr. 759 din 12 octombrie 1965, la anexa 1, la poziția 118.
În prezent, în evidențele fiscale, nu figurează înscrisă, neputând fi menționate atât înscrisul în baza cărui aceasta a fost înregistrată în evidențele fiscale și nici acela în baza căruia a încetat să fie impusă (fila 59 dosar fond).
Din interpretarea clauzelor actului juridic încheiat de către părți, consemnat în cuprinsul înscrisului intitulat "chitanță", rezultă că acesta nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate - specific contractului de vânzare - cumpărare, întrucât părțile cocontractante au înțeles să îl amâne la momentul obținerii tuturor autorizațiilor necesare vânzării.
Mai mult, s-a menționat expres faptul că acest act juridic nu ține loc de act autentic de vânzare - cumpărare și nu poate fi transcris (fila 4 dosar fond alin. 4). Astfel, natura juridică a actului juridic încheiat de către părți, este aceea a unui antecontract care dă naștere în sarcina fiecăreia dintre părți, unor obligații specifice, de a se prezenta în viitor la notar în vederea încheierii în formă autentică, a unui contract de vânzare - cumpărare. S-a mai reținut din exprimarea autorului înscrisului, că această obligație este asumată expres de către G, însă fără a fi semnată și de către.
Astfel, actul juridic încheiat între G și, prin care se convine asupra vânzării-cumpărării terenului, nu are valoarea unui contract de vânzare - cumpărare prin care se transmite proprietatea, stabilind numai în sarcina părților, o obligație de a face reprezentată de îndatorirea de a îndeplini toate operațiile legate de încheierea lui, în formă autentică, la un moment viitor.
O condiție de principiu în ceea ce privește actele translative de proprietate, este calitatea de titular al dreptului real, a persoanei care se obligă, calitate întemeiată pe principiul de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu are, consacrat de adagiul nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet, rezultând astfel că pentru a transfera valabil dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, pârâții trebuiau să fie titularii acestuia la data promovării acestei cereri.
Din probele administrate în cauză, rezultă că la data promovării prezentei cereri, G, respectiv pârâții, în calitate de succesori ai acestuia, nu sunt proprietari ai imobilului în litigiu, terenul trecând în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 759 din 12 octombrie 1965. Or, întrucât promisiunea de vânzare - cumpărare reprezintă un antecontract care nu transmite dreptul de proprietate asupra bunului în patrimoniul promitentului cumpărător, ci doar dă naștere unui drept de creanță în favoarea acestuia.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanții, și.
În motivarea cererii de apel, apelanții - reclamanți au arătat că prima instanță a omis a se pronunța asupra primului capăt de cerere și tot din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc, calitatea de proprietar al promitentului vânzător.
Totodată, s-a mai arătat că prețul pentru imobilul litigios a fost plătit, bunul s-a predat și primit de către autoarea lor, aceasta ridicând o construcție pe acesta, în care a locuit până la momentul în care a fost expropriată abuziv prin decretul CS nr. 759/1965.
De asemenea, calitatea de proprietar a fost dovedită prin cartea de imobil nr. 81867, în care figurează și, iar autoarea a figurat în evidențele fiscale, cu un imobil în suprafață de 632 mp. situație de fapt completată prin depozițiile martorilor.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 - 289 Cod de procedură civilă, intimații - pârâți nedepunând întâmpinare.
Examinând sentința apelată și motivele de apel invocate, în raport de materialul probator administrat în cauză și art. 295 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește primul motiv referitor la faptul că prima instanță a omis să se pronunțe asupra primului capăt de cerere, tribunalul a apreciat că este nefondat, deoarece din considerentele sentinței apelate, a rezultat fără echivoc, analiza condițiilor necesare pentru pronunțarea unei hotărâri în sensul dispozițiilor art. 261 Cod de procedură civilă.
Cu privire la C de-al doilea motiv de apel, tribunalul a reținut următoarele:
Promisiunea de vânzare - cumpărare este un antecontract prin care părțile s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere, contractul de vânzare - cumpărare nefiind încheiat cât timp contractul nu se întocmește în forma prevăzută de lege.
Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au ocupat numai să încheie contractul, dar s-au înțeles asupra lucrului, asupra prețului, vânzarea - cumpărarea nu poate fi încheiată.
Totodată, promisiunea de vânzare - cumpărare nu poate fi considerată vânzare sub condiție suspensivă care prin îndeplinirea condiției, adică acceptarea în termen, să facă valabilă vânzarea din chiar ziua promisiunii.
Nu poate fi considerată o vânzare sub condiție, fiindcă între părți nu s-a încheiat o vânzare - cumpărare (s-a promis numai), iar pe de altă parte, evenimentul prevăzut în condiție nu poate să fie însuși consimțământul.
Pe de altă parte, o condiție esențială pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, este aceea că promitentul vânzător să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat.
Astfel, actul juridic încheiat între G și, autoarea reclamanților, prin care s-a convenit asupra vânzării - cumpărării terenului, nu are valoarea unui contract de vânzare - cumpărare, ci are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare - cumpărare, prin care părțile s-au obligat pentru viitor, de a îndeplini toate operațiunile legate de încheierea contractului de vânzare - cumpărare sub formă autentică.
În ceea ce privește calitatea de proprietar asupra terenului litigios al lui G, tribunalul a reținut că prima instanță în mod corect a constatat că acesta nu are această calitate, deoarece din ansamblul actelor dosarului, coroborat cu situația juridică, rezultă că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 759/1965, motiv pentru care în sarcina cumpărătorului, s-a născut doar un drept de creanță și nu un drept de proprietate.
Față de cele reținute, tribunalul, în raport de dispozițiile art. 296 Cod de procedură civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 276 din 03 martie 2009 Secției a III a Civilă.
Împotriva acestei decizii, reclamanții, și au declarat recurs, criticând hotărârea sub aspectul nelegalității, arătând că hotărârea atacată cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 Cod de procedură civilă.
Recurenții au solicitat să se analizeze cu seriozitate și profesionalism cauza dedusă judecății și să se dispună în consecință. Aceștia apreciază că nu pot admite aceste hotărâri, atât timp cât acestea sunt străine de natura cauzei și motivate după "". Solicită instanței de recurs să aibă în vedere pe lângă motivele prezentului recurs și motivele invocate deja prin acțiunile formulate la fond și în apel.
Astfel, trebuie să se rețină notorietatea faptului că trecerea tuturor imobilele în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, s-a făcut fără just titlu și în mod abuziv, fără respectarea drepturilor persoanei expropriate. Vânzătorul ( G și ulterior moștenitori lui) nu au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar posesia sau dacă nu mai sunt proprietari ai terenului, acest fapt se datorează vânzării către.
Dovada că s-a efectuat o vânzare valabilă, rezultă și din istoricul de rol fiscal nr.106-6-05886 din 21 iulie 2006, eliberat de Primăria Sectorului 6 B, care arată ca a figurat în evidențele fiscale, cu un imobil compus din teren în suprafață de 640 mp. și construcția edificată pe acest teren.
Se mai învederează că nu există un act prin care s-a realizat această presupusă trecere în proprietatea statului a respectivului imobil, acest fapt fiind dovedit prin răspunsul primit de la Primăria Sectorului 6 B - Serviciul Public pentru Finanțe Locale, în care s-a arătat că instituția nu deține înscrisul în baza căruia a încetat impunerea acestui imobil.
a fost înscrisă în evidențele fiscale ca proprietar al imobilului, așa cum rezultă din procesele - verbale de impunere existente la dosarul de impunere.
De asemenea, dovada vânzării este făcută prin cartea de imobil nr. 81867, privind-, partea I, în care figurează și și prin declarația dată de în fața Notarului de Stat, autentificată sub nr.2414 la data de 28 aprilie 1967.
Faptul că respectiva chitanță nu a fost semnată de cumpărătoarea, se datorează doar faptului că aceasta nu știa să scrie - dovadă o reprezintă celelalte acte. Drept urmare, mențiunea făcută de vânzător pe chitanța respectivă, în sensul că se mai adăugă două sute metri pătrați la terenul deja menționat, ilustrează și faptul că s-a plătit restul de preț. Fără plata prețului total, vânzătorul nu putea să-i semneze și cu mențiunea adăugării la terenul respectiv, a încă două sute de metri pătrați.
În consecință, au solicitat admiterea recursului și reanalizarea hotărârii atacate prin prisma totalității probelor și a legilor în materie și schimbarea sentinței atacate, în sensul constatării ca fiind intervenită vânzarea - cumpărarea, prin îndeplinirea condițiilor de valabilitate a contractului intitulat "chitanță" autentificat de notar principal " " sub nr. 2927 din 31 octombrie 1955 și vizat spre neschimbare, de Notariatul de Stat B - Raionul G D, pentru imobilul - teren în suprafață de 640 mp. situat în B,-, sector 6, fost Raionul G
În drept, și-au întemeiat cererea de recurs, pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător recursul promovat, conform art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OG32/1995.
Intimații- pârâți, și ia nu au formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă: Decretul 759/1965 însoțit de tabelul anexă și planul de situație, adresa nr. 142-9-01701/23.09.2009 Primăriei Sectorului 6, carnet de identitate, chitanța autentificată sub nr. 2927/31.10.1955, chitanța completată cu mențiunea olografă, declarația autentificată sub nr. 2414/28.04.1967, certificatul nr. 78051/5.10.1999, adresele 106-6-05886/21.07.2006, 142-9-01701/23.09.2009 ale Primăriei Sectorului 6, adresele 1969/22.01.2007, -/21913/7.01.2008, ale Primăriei Municipiului
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea constată că criticile formulate în partea de început a motivelor de recurs, vizând indiferența de care au dat dovadă instanțele anterioare care au dat hotărâri străine de natura cauzei și motivate "după ", se subsumează celui de-al șaptelea motiv de recurs prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text legal,"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate-7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii."
După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, C puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].-
34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Acest motiv de recurs invocat este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul (ca de altfel, și judecătoria) și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat.
Astfel, ambele instanțe de judecată și-au expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce au apreciat că între părți s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și de ce această promisiune bilaterală nu poate fi perfectată pe cale judiciară. Argumentele ambelor instanțe sunt expuse, sunt pertinente și coerente, motivările celor două hotărâri pronunțate anterior în cauză, nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Sub un al doilea aspect, Curtea constată faptul că parte din criticile recurenților se subsumează greșitei calificări juridice a actului civil autentificat sub nr. 2927/31.10.1955 de către Notariatul de Stat B - Raion G - D, intitulat chitanță, recurenții apreciindu-l ca reprezentând un veritabil contract de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 304 pct. 8 Codul d e procedură civilă,"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate:( )
8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".
Acest motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție.
După cum se știe, judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor care li se supun judecății, dar totuși puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția care trebuie făcută între clauzele clare și cele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât dacă au trecut peste această limită, hotărârea lor este casabilă. Astfel, instanța schimbă natura contractului dacă va califica un contract de vânzare, drept un contract de schimb sau un contract de expediție, drept un contract de transport și comite o denaturare, atunci când, supunând actele cauzei interpretării sale, le atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lor, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Dacă însă, din probele administrate, ar rezulta un dubiu în privința naturii juridice sau conținutului actului juridic dedus judecății, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi atacată în instanța de recurs, deoarece motivul de casare nu permite (a se vedea în acest sens, Profesor Universitar Doctor, - "Tratat teoretic și practic de procedură civilă", Editura Național, B, 1997, pag.391-392).
Curtea apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, instanțele apreciind în mod legal, că între părți a intervenit doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, pentru următoarele argumente:
Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă acel contract în baza căruia o persoană, numită vânzător, transferă și garantează altei persoane, numite cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanță sau dreptul asupra unei universalități juridice, cumparatorul obligându-se în schimb, a plăti vânzătorului, o sumă de bani, numită preț.
Contractul de vânzare-cumpărare este de regulă, un contractconsensual, fiind încheiat in mod valabil prin simplul acord de voință al părților (consensu), fără îndeplinirea vreunei formalități sau remiterea bunului vândut sau a prețului în momentul încheierii contractului . Acest lucru este prevăzut expres de art. 1295 alin. 1. civ. conform căruia "vinderea este perfectă îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului". Deci vânzarea ca regulă, nu este un contract solemn și nici real( a se vedea în același sens, Profesor Universitar Doctor, -"Tratat de drept civil. Contracte speciale", Editura Universul Juridic, B, 2001, pag.11).
Prin excepție de la principiul consensualismului, în cazurile special prevazute de lege, vânzarea devine un contract solemn, când contractul de vânzare-cumpărare, pentru a fi valid, trebuie sa îndeplinească solemnitățile cerute de aceasta. Aceste cazuri sunt strict si limitativ prevazute de lege, în categoria lor incluzându-se și contractele de vânzare-cumpărare a terenurilor, indiferent că sunt situate în intravilanul ori extravilanul localităților și indiferent de întinderea suprafeței, contracte care trebuiau și trebuie încheiate în formă autentică.
Aceeași era situația și la momentul anului 1955, când prevederile art. 2 din Decretul nr. 221/1950 stipulau în mod obligatoriu:". sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul, al comunelor învecinate prevăzute în tabelul anexat care face parte integrantă din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum și al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după intrarea în vigoare a decretului de față, nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv".Așadar, terenurile nu puteau fi înstrăinate la acel moment, decât cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: obținerea autorizației prealabile și încheierea actului în formă autentică.
Condiția solemnității a fost menținută de altfel, și prin prevederile art. 11 al.1 și 2 din Decretul 144/1958 care a abrogat Decretul nr. 221/1950, decretul din 1958 menținând caracterul formal al unor astfel de înstrăinări, până la abrogarea sa prin art. 41 din Legea 50/1991.
În temeiul condițiilor legale în vigoare la momentul încheierii chitanței autentificate și aplicând regulile de interpretare a unui act juridic, Curtea constată că într-adevăr, actul juridic autentificat sub nr. 2927/31.10.1955, reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, voința părților la acel moment, fiind aceea de a încheia în viitor, contractul de vânzare-cumpărare, după obținerea autorizației prealabile obligatorii. De altfel, mențiunile din înscrisul autentic sunt elocvente: "prezenta chitanță nu ține loc de act de vânzare-cumpărare", "subsemnatul vânzător mă oblig să mă prezint la notariatul de stat imediat ce vor fi obținute toate autorizațiile necesare vânzării".
Aceleași considerente sunt valabile și în privința mențiunii de această dată, doar olografă, a suplimentului de suprafață de 200 mp.
În acest context, este evident că nu a operat la momentul autentificării chitanței sau al realizării mențiunii olografe, transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, în patrimoniul autoarei recurenților, contrar susținerilor acestora.
Dat fiind caracterul solemn al vânzării-cumpărării terenurilor în acea perioadă, caracter menținut în toată perioada comunistă, așa cum s-a ilustrat, rezultă în mod evident, că faptul înscrierii autoarei recurenților în registrele fiscale sau în cartea de imobil, ca proprietar sau C al recunoașterii proprii a calității de proprietar, prin declarația autentificată dată de aceeași autoare, în 1967, fapte privite în mod asociat între ele sau cu faptul încheierii chitanței autentice, nu atestă transferul dreptului de proprietate în sensul dorit de recurenți.
În consecință, motivul opt de recurs invocat, este nefondat.
Sub un al treilea aspect, Curtea constată că potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: " Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
C de-al nouălea motiv de recurs enunțat cuprinde două ipoteze:
când hotărârea atacată este lipsită de temei legal - În acest caz, soluția nu este juridică, pentru că nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Altfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii, se găsesc în cauză. Tot aici, s-ar încadra și situația în care instanța se "rătăcește" într-un domeniu al dreptului cu totul străin cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.
. încălcarea sau aplicarea greșită a legii -Se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Și de această dată, este vorba în principal, de aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.
În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 487-488 ).
Curtea constată că recurenții invocă prin criticile dumnealor, ipoteza secundă a motivului de recurs în discuție, respectiv aplicarea greșită a prevederilor de drept substanțial ale art. 1073 și art. 1077 Cod civil, conform cărora: "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare",respectiv"nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat aoa duce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului".
Promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare este un contract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor la prețul stabilit, contractul de vânzare - cumpărare. Promisiunea bilaterală reprezintă un antecontract, oricare dintre părți putând cere încheierea contractului. Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie în viitor contractul, deși s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. În schimb, obligația de a încheia contractul în viitor (și cu respectarea dispozițiilor speciale, dacă este cazul), este valabilă.
Dacă promitentul - vânzător nu își respectă obligația și vinde lucrul unei alte persoane, atunci beneficiarul-cumpărător nu va putea cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană - sub rezerva fraudei ( fraus omnia corrumpit) - este valabilă. El poate cere într-o atare situație, daune - interese (a se vedea în același sens, Profesor Universitar Doctor, - "Tratat de drept civil. Contracte speciale", Editura Universul Juridic, B, 2001, pag.25-26).
Dacă însă lucrul se mai găsește în patrimoniul vânzătoruluiși nu există alte impedimente legale,pe lângă posibilitatea acordării daunelor - interese sau obligării promitentului, sub sancțiunea daunelor cominatorii sau a amenzii civile, la încheierea contractului, oricare dintre părțile antecontractului de vânzare - cumpărare poate cere instanței de judecată, în lumina principiului executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a pagubelor, să pronunțe în baza art. 1073 și art. 1077 Cod civil, o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare și care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul proprietății de la data când rămâne definitivă.
Într-adevăr, în ceea ce privește executarea obligațiilor de a face și de a nu face - obligația de a încheia contractul în viitor, reprezentând o obligație de a face, principiul este acela al executării în natură și numai dacă acest lucru nu este posibil ori dacă executarea ar fi incompletă sau puțin utilă sau, deși posibilă și utilă, ar necesita întrebuințarea unor mijloace violente, contrare libertății individuale, atunci aceasta se va putea realiza și în mod indirect, prin plata despăgubirilor. Această regulă era rezumată în trecut, în formulanemo praecise potest cogi ad factum.
În lumina tuturor acestor considerente, s-a statuat că pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, în condițiile art. 1073 - art. 1077 Cod civil, trebuie să fie îndeplinite toate condițiile necesare pentru transmiterea dreptului de proprietate, cu excepția consimțământului. Una dintre aceste condiții, este tocmai cea învederată, ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, în caz contrar, neputându-se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare (în acest sens, și Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă, Decizia nr. 1757/2003, în Practica judiciară civilă 2003 -2004, p. 424 - 426).
Or, potrivit probelor administrate cauzei, inclusiv în recurs, s-a stabilit că ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2927/31.10.1955, imobilul a fost expropriat de către stat, în temeiul Decretului 759/ 12.10.1965 al Consiliului de Stat al România (filele 76-89 dosar recurs, adresa Primăriei Municipiului B - fila 180 dosar fond), astfel încât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut din patrimoniul autorului intimaților, în C al statului, nefiind îndeplinită așadar, condiția prealabilă perfectării contractului de vânzare-cumpărare, evocată anterior, ca promitentul-vânzător să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului.
În strânsă legătură cu acest aspect, Curtea constată că prin motivele de recurs, recurenții critică titlul statului - Decretul 759/ 12.10.1965 al Consiliului de Stat al România, arătând că preluarea de către stat, s-a realizat " fără just titlu și în mod abuziv, fără respectarea drepturilor persoanei expropriate ", "neexistând nici un act prin care s-a făcut această presupusă trecere în proprietatea statului, a respectivului imobil" (fila 4 dosar recurs).
Curtea constată în referire la aceste critici, că ele sunt subsumate unei cereri noi, aceea a constatării nevalabilității titlului statului și a constatării caracterului abuziv al preluării imobilului, de către stat, inclusiv ca urmare a inexistenței unui act administrativ, tehnic, de preluare a imobilului, în baza Decretului 759/ 12.10.1965 al Consiliului de Stat al România.
Or, potrivit art. 294 Cod Procedură Civilă, la care trimite și art. 316 Cod Procedură Civilă, "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi."
Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată, ca de altfel, pe parcursul întregului proces de la fond, recurenții-reclamanți nu au susținut că imobilul ar fi fost preluat ulterior abuziv de către stat și nici nu au solicitat a se constata nevalabilitatea titlului statului, asupra imobilului în litigiu, nemodificându-și cererea de chemare în judecată în acest sens, eventual și prin introducerea în cauză a statului, nici după depunerea la dosar, a adresei Primăriei nr. -/21913/7.01.2008 (fila 180 dosar fond), care atesta această preluare invocat a fi abuzivă. Nici prin concluziile scrise și nici în cadrul pledoariei domnului avocat al recurenților-reclamanți, nu fost contestat titlul statului și nu s-a invocat caracterul abuziv al preluării.
De altfel, Curtea constată că această cerere calificată drept nouă, care nu ar fi putut fi invocată potrivit prevederilor menționate, pentru prima dată în apel, a fost invocată direct în recurs, în condițiile în care prin motivele de appel, s-a arătat doar că autoarea apelanților, a construit o casă pe teren, în care a locuit până în momentul în care a fost expropriată abuziv, prin decretul menționat.
Așadar, dat fiind caracterul nou al acestei cereri menționate, Curtea constată că nu poate analiza criticile subsumate acesteia, evocate anterior și în consecință, constată că din punct de vedere formal, în aceste condiții precizate, Decretul 759/12.10.1965 al Consiliului de Stat al România reprezintă în prezenta cauză, din punct de vedere formal, titlul care atestă transferul dreptului de proprietate.
În considerarea acestor argumente, Curtea confirmă concluzia legală a instanțelor de fond, în sensul neîntrunirii în speță, a condiției ca la momentul perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzător să fie titularul dreptului de proprietate, cu consecința caracterului legal al soluției de respingere a acțiunii.
Curtea observă de asemenea, că dispozițiile art. 12 din Decretul 144/1958, pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată prezente, nu sunt incidente cauzei, deoarece acest decret nu mai este în vigoare, fiind abrogat prin art. 41 din Legea 50/1991. Pe de altă parte, aceste dispoziții care ar putea fi considerate mai favorabile, condiționează totuși, dreptul material la acțiune, de obținerea autorizației de înstrăinare reglementate de acest decret și de formularea în interiorul unui termen de 3 luni de la obținerea actului administrativ enunțat. În cauză, nu s-a realizat nici dovada obținerii autorizației prealabile de înstrăinare și nici a respectării termenului menționat.
Sub un ultim aspect, Curtea reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și C mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. invocate concret de partea recurentă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor invocate și enumerate de textul de lege respectiv.
Așadar, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe C puțin unul din motivele prevăzute de lege, fiind obligat să își expună criticile sale concrete în acest sens.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze criticile concrete formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel, nefiind ținută de a analiza critici care nu au fost cuprinse în motivele de recurs, așa cum solicită recurenții în prima parte a cererii de recurs.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr. 276 din data de 03 martie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și ia, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. 05.02.2010
.
2ex./ 05.02.2010
-3.-;
Jud.6.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
