Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 437/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 437
Ședința publică din 29 APRILIE 2009
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Oberșterescu G -
JUDECĂTOR 3: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții - și - împotriva deciziei civile nr. 5/A din 13.01.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă domnul avocat pentru reclamanții recurenți lipsă, consilier juridic pentru pârâtul intimat Consiliul Local al Municipiului T, doamna avocat pentru pârâții intimați lipsă și, domnul avocat pentru pârâta intimată lipsă, lipsă fiind -moștenitoare a defunctei.
PROCEDURA COMPLETĂ.
Recursul declarat în termen, scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată depusă la dosar o întâmpinare formulată de pârâta intimată, care însă, conform art. 308 al. 1 Cod pr. civ. are caracterul unor concluzii scrise.
Domnul avocat pentru reclamanții recurenți reiterează solicitarea de acvirare dosarelor administrative care conțin documentația ce stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a căror nulitate absolută se invocă.
Doamna avocat pentru pârâții intimați depune la dosar concluzii scrise, iar cu privire la proba solicitată arată că întrucât fiind la dosar notificările, nu apreciază necesară acvirarea dosarelor administrative.
Doamna consilier juridic apreciază că proba solicitată nu este utilă cauzei.
Domnul avocat apreciază, de asemenea, că, întrucât la dosar se află depuse contractele de vânzare-cumpărare, proba solicitată nu este utilă cauzei.
Instanța, în deliberare, având în vedere excepțiile în baza cărora s-a soluționat cauza de către instanța de apel, respectiv inadmisibilitate și prescripție, apreciază că nu se impune acvirarea dosarelor administrative și respinge cererea de probațiune.
Nefiind formulate alte cereri, instanța acordă cuvântul în recurs.
Domnul avocat pentru reclamanții recurenți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, casarea ambelor hotărâri în principal pentru că instanța de apel s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității și a prescripției, iar instanța de fond nu a soluționat fondul cauzei. În subsidiar, dacă instanța de recurs va aprecia că nu sunt temeiuri de casare, solicită modificarea în tot a deciziei civile recurate și, rejudecând apelul, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță. Solicită cheltuieli de judecată la fond și în apel, în măsura în care au fost dovedite, iar cu privire la cheltuielile ocazionate de recurs, le solicită doar în situația admiterii subsidiarului formulat.
Doamna consilier juridic pentru pârâtul intimat Consiliul Local al Municipiului T solicită respingerea recursului.
Domnul avocat pentru pârâta intimată solicită respingerea recursului, menținerea hotărârilor anterioare, conform concluziilor scrise depuse la dosar, susținând,în esență, că pârâta este dobânditoarea de bună credință. Solicită cheltuieli de judecată.
Doamna avocat pentru pârâții intimați și solicită respingerea recursului, menținerea hotărârilor recurate, conform concluziilor scrise depuse la dosar. Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr. 5/A din 13.01.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanții - și - împotriva Sentinței civile nr. 6666/21.05.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Statul Român prin Consiliul Local T, și.
A schimbat în parte sentința în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele 2, 3, 8 din imobilul situat în T, str. G, înscrise în CF nr. 15280 T, nr. top 11830/1, CF colectiv 15279.
Inițial, în prima fază procesuală, Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 6666/21.05.2008, a respins acțiunea reclamanților, având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți și revenirea la situația anterioară de CF.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pârâta este proprietara.3 situat in- T, dobândit prin cumpărare conform Contractului de vânzare-cumpărare nr.11315/06.01.1997, de la A URBIS T, in baza Legii nr.112/1995, înscris in CF nr.- T nr.cad.11830/I/III.
Pârâții și sunt proprietarii apartamentului nr.8 situat in- T, dobândit prin cumpărare conform Contractului de vânzare- cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar pârâta este proprietara. nr.2 din aceeași locație dobândit în aceleași condiții.
Aceste imobile au aparținut părinților reclamanților, însă ele au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1975.
Astfel, pârâții au dobândit imobilele în temeiul Legii 112/1995, lege care dădea posibilitatea chiriașilor să-și cumpere locuințele de la stat în anumite condiții.
În momentul cumpărării apartamentelor de către pârâți, in Cartea funciara a imobilului nr.l5279 T nu exista nici o notare venită din partea foștilor proprietari sau a reclamanților actuali, de restituire a acestuia; potrivit art. 27 din Legea nr.7/1996 înscrierile in cartea funciara devin opozabile fata de terți de la data înregistrării cererii, iar art.34 prevede că cuprinsul cărților funciare se considera exact, în folosul acelei persoane care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, daca in momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisa in cartea funciară vreo acțiune prin care se contesta cuprinsul ei.
Cu referire la nulitatea titlului Statului Român asupra imobilelor, instanța a reținut că potrivit chiar Legii 10/2001, preluările imobilelor în baza Decretului 223/1974 au fost considerate abuzive, deci această problemă a fost deja tranșată de legiuitor, context în care acest petit al reclamantului apare ca lipsit de interes, motiv pentru care a fost respins ca atare.
Cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente instanța a reținut că potrivit art. 966 Cod civil, "obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect", iar potrivit art. 968 din același cod, "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".
Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate ale actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau de rea credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art. 966 Cod civil.
a contrario, în măsura în care ambele părți sau, cel puțin cumpărătorul, au fost de bună credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rămâne, însă, discutabilă sub un alt aspect și anume acela al obiectului. În astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului"nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet".
Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiența distructivă, în această materie, a principiului enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat, așadar, suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul"error communis facit jus".
Incidența acestui principiu este, însă, subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă - și a unei condiții privind buna credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
B credință a terțului cumpărător, ca rezultat al unei erori asupra calității de proprietar al transmițătorului în momentul încheierii actului, trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, neavând nici o relevanță faptul dacă proprietarul aparent este de bună sau de rea credință.
Aceasta înseamnă în primul rând, că dreptul titularului aparent trebuie să aibă un caracter de notorietate publică, în sensul că toți cei din jur trebuie să creadă că vânzătorul, iar nu o altă persoană, este proprietar, iar în al doilea rând, această convingere trebuie să fie persistentă, adică să se perpetueze un timp mai îndelungat și să fie constantă și fără echivocuri sau contradicții, deoarece dacă ar exista o cât de mică îndoială, aceasta ar înlătura aparența de drept.
Aceste condiții, cât și cele impuse de art. 46 alin. 1 și 2 din Legea nr.10/ 2001 au fost îndeplinite în persoana pârâților.
Astfel, aceștia au cumpărat imobilul în temeiul Legii 112/1995, legea care prevedea aceasta posibilitate.
Și cea de-a doua condiție legală este îndeplinită, din probele administrate în cauză rezultă, fără dubiu, că pârâții cumpărători au fost de bună credință la perfectarea actului de vânzare-cumpărare a locuinței.
S-a reținut în acest sens că pârâții, la data încheierii contractului, au avut reprezentarea că tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului.
Statutul de verus dominus al statului vânzător rezultă din împrejurarea că titlul exhibat de el își avea consacrarea într-un text de lege, din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 2. respectiv în dispozițiile Decretului nr. 223/1974.
B credință a subdobânditorului imobilului rezultă din aceea că prin diligențe minime au luat cunoștință de faptul că statul deținea imobilul revendicat, în baza unor decizii administrative adoptate conform dispozițiilor Decretului nr. 223/1974.
De subliniat, în aprecierea bunei credințe a cumpărătorilor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este faptul că aceștia nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur și simplu obligația lor era de a depune minime diligențe să cunoască dacă statul deține un titlu pentru imobilul pe care îl dețineau, în calitate de chiriași.
Prezumția de bună credință a chiriașilor cumpărători nu a fost răsturnată în cauză.
Pentru aceste considerente, avându-se în vedere întregul material probator administrat în cauză, s-a reținut că prezumția de bună credință a chiriașilor cumpărători nu a fost răsturnată, iar cererea reclamanților de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare este nefondată.
Cu referire la revenirea la situația anterioară, solicitată de către reclamanți, având în vedere că pentru motivele arătate mai sus urmează a fi respinse petitele principale, ca o consecință logică a acestui fapt, a respins ca neîntemeiat și acest petit accesoriu.
Prin apelul declarat în cauză, reclamanții apelanți - și - au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, arătând că prima instanță în mod greșit a reținut că au renunțat la capătul de cerere privind revenirea la situația anterioară de carte funciară iar capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului a fost respinsă ca urmare a unei aprecieri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși această acțiune este una în revendicare, pe calea dreptului comun, și de constatare a nulității actelor de înstrăinare.
Tribunalul a apreciat că apelul este întemeiat, fără a le profita reclamanților apelanți, pe baza următoarelor considerente:
Acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare este prescrisă.
Art. 45 din Legea nr. 10/2002 se referă la un termen special de 1 an de la intrarea în vigoare a legii pentru contestarea actelor de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul actului normativ, text care se aplică în litera sa dacă actele au fost încheiate anterior datei de 14.02.2001. Dacă actele s-au încheiat ulterior, termenul curge de la data la care reclamanții au luat cunoștință de existența contractului, pentru numai atunci se naște dreptul la acțiune.
Din cartea funciară depusă la fila 9 dosar de fond se reține că apartamentele 3 și 8 au fost înstrăinate anii 1997, 1999, astfel că pentru aceste imobile termenul de prescripție s-a împlinit la 14.08.2002, conform actelor care prelungesc succesiv acest termen.
Contractul de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. 2 nu a fost întabulat în cartea funciară, dar reclamanții au putut afla despre această vânzare la data de 25.07.2001 când a fost notată notificarea pentru apartament, la poziția imediat anterioară fiind înscrisă respingerea cererii de întabulare a dreptului de proprietate în favoarea lui, autoarea testamentară a intimatei pârâte. Rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit la 25 iulie 2002, cu mult înainte de promovarea acțiunii de față, la data de 14.03.2007.
Acțiunea formulată de reclamanții apelanți a avut ca obiect și constatarea nulității titlului statului, atât pentru apartamentele înstrăinate, 2, 3, 8, cât și pentru acelea rămase în proprietatea statului.( 1, 6, 9)
Din actele depuse în apel rezultă că reclamanții au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, în timp ce prin adresa nr. 28061/05.01.2009 Primăria Municipiului Tac omunicat că notificările nu au fost soluționate până în prezent deoarece sunt neconcordanțe de nume în actele depuse la dosar, sens în care pe rolul Tribunalului Timiș se află dosarul nr. 10061/C/2005, în prezent suspendat.
Tribunalul reține că, în principiu, acțiunea formulată pe dreptul comun pentru restituirea bunurilor preluate de statul român în perioada comunistă este inadmisibilă conform art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, reclamanții având la dispoziție calea legii speciale. În același sens, este și decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii la data de 09.06.2008, în sensul că legea specială are prioritate.
Deși la 13.01.2009 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru încălcarea dreptului de acces la justiție prin respingerea acțiunii formulate pe dreptul comun ca inadmisibilă, cauza Faimblat împotriva României, din considerentele acestei hotărâri nu rezultă că în speță soluția de respingere a acțiunii formulate de reclamanți este greșită.
Astfel, Curtea a statuat că deși dosarul administrativ a fost completat, conform celor puse în vedere, comisia specială a soluționat notificarea abia la 3 ani de la depunerea sa, iar hotărârea este și în prezent neexecutată. Procedura administrativă are scopuri clare, corecte, dar executarea deciziei administrative se face prin procedura Legii nr. 247/2005, cu privire la care Curtea a stabilit deja că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă de a garanta efectiv o despăgubire pentru reclamant.( paragrafele 34 și următoarele din decizie)
Această decizie a stabilit atât culpa instanței pentru că nu a verificat în ce stadiu se află procedura de soluționare a notificării, dar și a autorităților administrative, care nu au respectat dispozițiile clare ale Legii nr. 10/2001, ce prevăd un termen de 60 de zile de la depunerea actelor solicitate pentru soluționarea notificării.
În speța de față, se observă că reclamanții nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței de apel dea preciza stadiul de soluționare a notificărilor, dar din adresa emisă din oficiu către entitatea învestită, rezultă că nu a fost completat dosarul cu actele necesare. Pe rol se află un proces având ca obiect clarificarea neconcordanțelor de nume existente în actele depuse în probațiune. Nu se poate reține astfel culpa autorităților administrative, cât timp reclamanții apelanți au lăsat în stare de suspendare un dosar înregistrat în anul 2005. De altfel, aceștia nici nu au solicitat în considerarea dispozițiilor art. 1169.civ. ca instanța să stabilească îndeplinirea condițiilor legale pentru a obține restituirea bunului preluat de autori. Era necesar ca instanța să verifice actele de stare civilă, modul de preluare a imobilului, formularea cererii în termen, toate operațiunile aflate în sarcina entității, Primăria Municipiului
Față de argumentele expuse, se impune ca motivarea instanței de fond să fie înlăturată și substituită în partea privind nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, pentru care s-a constatat intervenită prescripția dreptului la acțiune, respectiv în partea privind lipsa de interes pentru capătul de cerere vizând nulitatea titlului statului.
În același timp, petitul vizând revenirea la situația anterioară de carte funciară, a fost respins în mod implicit, nu cum au susținut reclamanții apelanți, că s-a luat act de renunțare la judecată. Soluția de respingere se menține și pentru calea de atac, potrivit principiului accesoriul urmează principalului.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanții - și -, solicitân admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive.
Reclamanții recurenți și-au motivat în drept recursul cu dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. arătând că în mod greșit instanța de apel, substituind motivarea primei instanțe, a reținut că este inadmisibilă acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, interpretare care este greșită, întrucât legea specială nu poate avea ca efect paralizarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, care este cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată.
Că, acest drept fundamental al unei persoane, de a se adresa justiției, este consacrat în tratatele internaționale la care România este parte, iar soluția pronunțată de instanțele inferioare a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată prin Protocolul nr. 11, precum și prin art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție, în acest sens, cu privire la refuzul instanțelor de a judeca acțiuni în revendicare fiind și întreaga practică a CEDO (de ex. hotărârile pronunțate în cauzele împotriva României, împotriva României, împotria României).
Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută au solicitat a se constata, recurenții au învederat că prima instanță a respins acest capăt de cerere cu motivare restrânsă doar la aprecierea bunei credințe a pârâților subdobânditori, deși motivele invocate de ei se refereau și la încălcarea Legii nr. 112/1995 cu prilejul încheierii contractelor de închiriere, imobilul fiind preluat fără titlu, întrucât decizia administrativă emisă în baza Decretului 223/1974 nu a fost comunicată autorilor lor și, în consecință, în baza art. 1 alin. 4 din HG20/1996, imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că nu putea fi vândut iar contractele sunt nule absolut.
Că, trecerea abuzivă a imobilelor în proprietatea statului, cu încălcarea prevederilor Decretului 223/1974, ale art. 480 și 481 din Codul civil, ale Constituției, ale Decretului 212/1954, ale tratatelor internaționale la care România este parte, raportată la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate constitui titlu valabil pentru vânzarea lor în baza Legii nr. 112/1995 iar pârâții cumpărători erau obligați să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era unverus dominus, aceștia fiind de rea credință.
Recurenții au susținut, de asemenea, că instanța de apel în mod greșit a reținut că dreptul lor la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescrisă, prin raportare la art. 45 din Legea nr. 10/2001, text care se referă doar la situațiile în care se invocă nulități de drept comun, însă, ei, pe lângă nulitățile de drept comun invocate, au invocat și nulități prevăzute de acte normative speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 și nr.HG 20/1996, care nu intră sub incidența art. 45 alin.5 din Legea nr. 10/2001.
În cauză, pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T și au formulat întâmpinare, însă Curtea i-a conferit caracterul unor concluzii scrise, întrucât nu a fost depusă în condițiile prevăzute de art. 308 alin. 2 Cod pr. civ.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de disp. art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil - pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2. s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu acesta.
Cu alte cuvinte, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu este admisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum corect a reținut instanța de apel, deoarece concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, sens în care s-a pronunțat și prin decizia civilă nr. 33/09 iunie 2008, dată în interesul legii.
Pe de altă parte, este de menționat că legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 se referă atât la imobilele de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), iar în speța de față, reclamanții au utilizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 (depunând notificări pentru restituirea în natură a. 1, 2, 6, 9 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru. 3 și 8), așa încât, a susține că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă, înseamnă încălcarea regulilor"non bis in idem"și"electa una,precum și aprincipiului securității juridice consacrat de jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu împotriva României).
Astfel, în condițiile în care reclamanții nu sunt mulțumiți de dispoziția motivată dată în cadrul procedurii speciale, prevăzute de Legea 10/2001, aceștia au posibilitatea supunerii acestei dispoziții controlului judecătoresc, în cadrul a trei grade de jurisdicție, așa încât nu se poate susține încălcarea prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenție.
Cu privire la petitul privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele nr. 2, 3 și 8, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a stabilit că tot în conformitate cu legea specială (art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 - republicată) reclamanții trebuiau să atace contractele de vânzare cumpărare, astfel încât dreptul la acțiune privind acest petit este prescris.
Ca atare, toate criticile din recurs vizând reaua credință a pârâților subdobânditori, precum și pretinsele încălcări ale dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și HG 20/1996 sunt lipsite de relevanță în această cauză.
În virtutea acestor considerente, Curtea apreciază că în speța de față nu este incident cazul de modificare a hotărârii prev de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. urmând a respinge recursul reclamanților.
Văzând și disp. art. 274 Cod pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții - și - împotriva deciziei civile nr. 5/A din 13.01.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă recurenții să plătească intimatei 1000 lei iar intimatei 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 29 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - G -cu opinie separată
- -
GREFIER,
- -
Red. - 11.05.2009
Tehnored., 2 ex./11.05.2009
Tribunalul Timiș, Judecători: ,
Judecătoria Timișoara, Judecător:
OPINIE SEPARATĂ
Consider că, în baza art.312 alin.5 pr.civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamanții - și - împotriva deciziei civile 5/A/13.01.2009 a Tribunalului Timiș, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la ribunalul Timiș.
Prin acțiune, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local T, și (moștenitoarea pârâtei decedate ), constatarea nulității titlului statului asupra imobilelor înscrise în CF nr.15280 T, nr.top 11830/1/I, 11830/1/II, 11830/VI și 11830/IX, compus din apartamentele nr. 1, 2, 6 și 9, situate pe- din T, în CF nr. - T, nr. top 11830/I/VIII, reprezentând. nr. 8, situat pe- din T și în CF nr. - T, nr. top 11830/I/III, reprezentând apartamentul nr. 3 situat pe- din
De asemenea, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți cu privire la apartamentele nr. 2, 3 și 8 din imobil și revenirea la situația anterioară de carte funciară.
În motivarea acțiunii, au arătat că preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 nu reprezintă un titlu valabil întrucât acest decret a fost emis cu încălcarea Constituției, a art.480 și 481 cod civil și a tratatelor internaționale la care România era parte; au mai arătat că au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 223/1974, întrucât antecesoarea lor, nu a părăsit țara, ci doar -, iar, pe de altă parte, decizia administrativă de preluare nu a fost niciodată comunicată pentru a se asigura posibilitatea contestării.
În privința nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, au arătat că, din moment ce statul nu deținea un titlu valabil, nu putea înstrăina valabil imobilul; au susținut și încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, precum și reaua-credință a cumpărătorilor.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, Decretul nr.223/1974, art.12, 13, 17, 36 și 37 din Constituția României din 1965, art.12 din Decretul nr. 212/1974, art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480 și 481 Cod civil și Legea nr.7/1996.
Prima instanță ( Judecătoria Timișoara ), prin sentința civilă nr.6666/21.05.2008, a respins acțiunea reclamanților, reținând lipsa de interes în privința nulității titlului statului, cu motivarea că Legea nr.10/2001 stabilește că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 este abuzivă.
Capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost analizat pe fond și s-a reținut că au fost legal încheiate în baza Legii nr.112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună-credință.
Prin decizia civilă nr. 5/13.01.2009, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 6666/21.05.2008 a Judecătoriei Timișoara și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele nr. 2, 3 și 8 din imobil.
A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea acțiunii și cheltuielile de judecată acordate.
Prin urmare, instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii reclamanților, cu substituirea parțială a motivării însă.
A reținut instanța de apel în considerente că acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 poate fi promovată în termenul special de 1 an prevăzut de art.45 din această lege, termen care curge de la data la care reclamanții au luat cunoștință de existența contractelor de vânzare-cumpărare.
Consider că în mod greșit instanța de apel a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Acțiunea reclamanților este o acțiune întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe dispozițiile Legii (speciale) nr.10/2001.
În privința capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții, pe lângă titlul nevalabil al vânzătorului (statul) și lipsa bunei-credințe a cumpărătorilor, au invocat și încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, deci cauza ilicită.
Prima instanță a analizat pe fond acest capăt de cerere, însă instanța de apel, în mod greșit, consider eu, a stabilit că acțiunea reclamanților este prescrisă în privința acestui capăt de cerere.
Întrucât reclamanții au invocat dreptul comun, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile derogatorii ale art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/2001; o acțiune în nulitatea absolută a unui act juridic este imprescriptibilă în acest caz, când partea justifică interes.
Aplicând termenul special de prescripție prevăzut de Legea nr.10/2001, instanța de apel le-a îngrădit reclamanților accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, drept fundamental al omului consacrat prin art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele prezentate anterior, consider că se impune admiterea recursului reclamanților, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pe fond la ribunalul Timiș.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /18.05.2009
Tehnored. /2 ex./22.05.2009
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu
