Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 476/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 476/
Ședința publică din 11 mai 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Maria Petria
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții și, precum și de A împotriva deciziei civile nr.150/24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta și cu intrevenienții Prefectura Județului T, Consiliul Județean T, Primarul comunei, și, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, pârâta recurentă asistată de avocat care se prezintă și pentru pârâtul recurent și intervenienții intimați și, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursurile au fost declarate în termen legal și sunt legal timbrate cu suma de câte 19 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, fiecare.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, reprezentantul pârâților recurenți, avocat, solicită suspendarea judecării recursului până la soluționarea dosarului nr- aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara în care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3313/17.12.2007 încheiat între reclamanta și intervenienții și, și care are termen de judecată fixat la data de 24.06.2009.
Intervenienta intimată se opune cererii de suspendare formulată în cauză de către reprezentantul pârâților recurenți.
Intervenientul intimat, de asemenea, se opune cererii de suspendare, solicitând respingerea acesteia.
Curtea, în deliberare, nefiind îndeplinite dispozițiile art.244 pct.1 pr.civ. respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de către reprezentantul pârâților recurenți.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul pârâților recurenți și, avocat, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii intervenienților și și admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost precizată, pentru motivele invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Intervenienta intimată solicită respingerea recursurilor și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
Intervenientul intimat, de asemenea solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.150/24.02.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de intervenientul Consiliul Județean T, precum și de către pârâții și împotriva sentinței civile nr.5432/22.04.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul cu același număr.
Totodată, prin aceeași decizie, s-au respins ca neîntemeiate apelurile declarate de reclamanții și, precum și cel declarat de pârâtul A împotriva aceleiași sentințe.
În consecință, tribunalul a schimbat în parte sentința apelată și a respins acțiunea reclamantei, pentru lipsa calității procesuale active a acesteia și a admis acțiunea formulată de reclamanții și, constatând nulitatea absolută a contractului de închiriere nr.45/10.05.2004 încheiat între Primăria și pârâtul, dispunând evacuarea pârâților, și A din imobilul în litigiu, situat în loc., jud.T, evidențiat în CF 7400, nr.top.78/1.
Prin aceeași decizie, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Consiliului Județean T, Prefecturii T și a Primarului comunei.
Totodată, a obligat pe reclamanții și să plătească pârâților și suma de 15.034 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de pârâți imobilului din litigiu plus sporul de valoare adus prin îmbunătățiri, reprezentând 20% din suma de 15.034 lei, recunoscând în același timp un drept de retenție în favoarea pârâților, până la plata de către reclamanți a sumei de 15.034 lei + 20% din această valoare și a menținut soluția de compensare a cheltuielilor de judecată decisă de prima instanță, respingând cererea apelanților de a li se acorda cheltuieli de judecată în apel.
Prin această decizie, tribunalul a infirmat parțial soluția instanței de fond, care într-o primă etapă a admis în parte acțiunea reclamantei împotriva pârâților, și A, constatându-se nulitatea absolută a contractului de închiriere nr.45/10.05.2004, dar a respins cererea de evacuare a pârâților din imobil.
Totodată, prima instanță a respins excepția lipsei calități procesuale active a Consiliului Județean T, a Prefectului Județului T și a Primarului comunei și admis în parte cererea de intervenție în interes propriu a intervenienților principali și, alături de cererea de chemare în judecată altor persoane.
De asemenea, judecătoria a admis în parte cererea reconvențională a pârâților și, proprietarii actuali ai imobilului, respectiv intervenienții principali și fiind obligați să plătească pârâților suma de 15.034 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, recunoscându-se astfel un drept de retenție al pârâților asupra imobilului din litigiu, până la plata acestei sume.
Instanța de fond și-a argumentat soluția prin aceea că a observat că prin Decizia nr.136/11.01.11984 emisă de fostul Comitet Executiv al fostului consiliu Popular al jud. T, s-a decis trecerea în proprietatea Statului a imobilului înscris în CF 7400 nr.top. 78/1H. în baza Decretului nr.223/1974, a proprietății reclamantei, constând în casă, curte și grădină de 2.669 mp.
Această decizie nu a fost însă operată în cartea funciară, dar imobilul a fost dat în administrarea Primăriei comunei, care la data de 10 mai 2004 încheiat cu pârâții contractul de închiriere nr.45, cu o valabilitate de 5 ani.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că prin notificarea nr.84/06.02.2002, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, reprezentând valoarea actualizată a imobilului, dar prin Dispoziția nr.319/09.06.2006, Primarul comunei a respins cererea notificatoarei pe considerentul că imobilul nu intră în categoria celor vizate de Legea nr.10/2001, întrucât nu a fost preluat abuziv de către Statul Român, notificatoarea fiind în continuare proprietarul tabular al imobilului, potrivit mențiunilor existente în cartea funciară.
În privința cererii de constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr.45/2004, precum și a cererii de evacuare a pârâților, judecătoria a reținut de vreme ce în CF 7400 nu s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului, atunci acesta nu este proprietarul imobilului, aspectul fiind confirmat și de mențiunile din CF și față de prevederile art.948 civ. s-a admis capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de închiriere, întrucât statul nu putea încheia un astfel de contract câtă vreme nu a fost și nu este titularul dreptului de proprietate și nu putea dispune de acesta, respectiv nu putea transmite posesia și folosința imobilului către pârâții.
Raportat la situația actuală de CF, proprietarii actuali ai imobilului fiind intervenienții și și raportat la art.480 civ. judecătoria a opinat că cererea de evacuare formulată de către reclamanta este fără obiect, însă este întemeiată cererea de evacuarea a pârâților formulată de către intervenienții principali, determinat de calitatea de proprietari a celor din urmă.
De asemenea, judecătoria reținut că față de obiectul acțiunii principale și al cererii reconvenționale, sunt incidente disp.art.57 și urm. pr.civ. în sensul că se impune admiterea cererii de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Consiliului județean T, Prefecturii T și a Primarului comunei, apreciindu-se că cele 3 instituții au calitatea de a sta ca părți în prezenta cauză.
În privința cererii reconvenționale, prima instanță a reținut că aceasta trebuie să fie respinsă într-o bună măsură, datorită faptului că printr-o serie de petite ale sale, pârâții - reclamanți reconvenționali, solicită constatarea unor stări de fapt și nu constatarea existenței vreunui drept, astfel că din acest punct de vedere, cererea lor este contrară disp.art.111 pr.civilă.
Pe de altă parte însă, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, coroborat cu celelalte probe administrate, s-a constatat că pârâții au efectuat lucrări de investiții constând în îmbunătățiri care intră în categoria cheltuielilor necesare și utile și astfel, în baza principiului restituirii îmbogățirii fără justă cauză, a obligat pe proprietarii actuali să plătească pârâților suma de 15.034 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de aceștia, instituind totodată un drept de retenție în beneficiul pârâților, până la achitarea de către intervenienți a acestei sume.
În final, judecătoria a arătat că a omis în mod deliberat să se pronunțe asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3313/17.12.2007, prin care reclamanta a înstrăinat imobilul din litigiu către intervenienții și.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât intervenienții și, cât și pârâții și și
Intervenienții au susținut în apelul lor că, în mod greșit s-a admis cererea reconvențională a pârâților și au fost obligați la plata sumei de 15.034 lei, întrucât contractul de închiriere s-a încheiat între pârâți și un neproprietar, iar dacă pârâții au pretenții pentru lucrările realizate la imobil atunci acestea trebuie solicitate de la Primărie, care a încasat chiria pentru imobil, existând astfel un raport de cauzalitate în ceea ce privește obligația de restituire a contravalorii lucrărilor efectuate în intervalul 2004 - 2007.
În al doilea rând, intervenienții au susținut că raportul de expertiză judiciară a evidențiat că imobilul s-a predat chiriașilor în condiții corespunzătoare, fiind bine întreținut, iar lucrările considerate de prima instanță ca fiind necesare și utile au fost realizate fără acordul Primăriei. În plus, pârâții nu au prezentat nici un document din care să rezulte că au achiziționat materiale de construcție și probabil că singurele lucrări de întreținere au fost efectuate de către familia doar pentru că aceștia sunt chiriași în imobil de peste 23 de ani și trebuiau să efectueze minime lucrări de reparații și întreținere.
Apelantul-intervenient Consiliul Județean Tas usținut lipsa calității sale procesuale pasive în această speță, întrucât nici reclamanții și nici pârâții nu au putut preciza și justifica vreun drept care să aparțină Consiliului Județean Calitatea procesuală lipsește și în raport cu cererea reconvențională întrucât imobilul din litigiu nu a fost nici în proprietatea și nici în administrarea Consiliului Județean.
În apelul său, pârâtul Aas usținut că Decretul de naționalizare nr.223/1974 a realizat transferul imobilului în proprietatea Statului numai prin decizia emisă de către organul administrativ competent și nu prin efectul legii. Prin urmare, actul prin care se modificau raporturile juridice anterioare și prin care se crea o situație juridică nouă era tocmai decizia administrativă, producătoare de efecte pentru viitor. De aici ar rezulta că instanța de fond a dispus în mod greșit constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, un act administrativ prin care se transmite numai folosința lucrului închiriat, locatorul putând să nu fie proprietarul bunului.
În prealabil, același apelant a susținut că judecarea cauzei în primă instanță s-a făcut cu încălcarea dreptului său la apărare, întrucât nu a fost legal citat, citațiile fiind expediate la o adresă greșită.
Pe de altă parte, în apelul lor, pârâții și au susținut că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât aceasta a părăsit România în anul 1981 și din acel moment imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr.223/1974, fiind dat în administrarea Consiliului Local, fiind ulterior închiriat pârâților, în baza unui ordin de repartiție, contractul de închiriere fiind prelungit de mai multe ori, actualmente fiind valabil contractul nr.45/10.05.2004, valabil până la 09.05.2009.
Aceștia au mai susținut că lipsa intabulării deciziei de naționalizare în baza Decretului nr.223/1974 nu însemnă că imobilul nu a devenit proprietate de stat, iar constatarea dreptului de proprietate al statului nu este o situație de fapt, ci se urmărește constatarea existenței dreptului, ca urmare a emiterii Deciziei nr.136/1984. În același context, pârâții au afirmat că Dispoziția Primarului emisă în baza Legii nr.10/2001 este nelegală și trebuie desființată, întrucât era necesară restituirea imobilului în natură și punerea în posesie a persoanei îndreptățite, cu încunoștințarea chiriașilor, pentru ca la rândul lor, aceștia să poate invoca beneficiile OG nr. 40/1999.
Pârâții au reproșat și faptul că Prefectura nu a atacat dispoziția Primarului nr.319/2006 și oricum, instanța avea obligația de a verifica din oficiu dacă aceasta a fost comunicată Prefectului, iar în ipoteza în care s-ar dovedi că această comunicare s-a efectuat, iar Prefectura refuză să facă acest demers judiciar, atunci pârâții au justificarea legală de a face acest lucru.
În același context, pârâții au reproșat judecătoriei că nu a manifestat rol activ și nu a lămurit dacă imobilul a fost preluat fără plată în baza deciziei de naționalizare nr.136/1984, dacă acest imobil a fost sau nu în administrarea Consiliului Popular al comunei și dacă reclamanta, respectiv pârâții, erau îndreptățiți să beneficieze de prevederile Legii nr.10/2001, respectiv ale OG nr.40/1999 și totodată, că instanța de fond a evaluat în mod eronat valoarea investițiilor efectuate de pârâți la imobil, ca urmare a modului defectuos în care s-a admis expertiza tehnică judiciară.
În sfârșit, printr-o completare a motivelor de apel, pârâții au susținut că și în ipoteza în care titlul locatorului ar fi fost anulat, judecătoria trebuia să respingă cererea de evacuare întrucât în cauză se aplică teoria proprietarului aparent, conform căruia contractul încheiat de Statul Român, ca proprietar aparent a fost făcut cu un chiriaș de bună credință și de aceea, această convenție își păstrează efectele ca și cum ar încheiat cu proprietarul real, respectiv în condițiile dreptului comun. De aceea, în mod greșit s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, ca urmare a aplicării principiului anulării actului subsecvent întrucât locațiunea reprezintă un act de administrare care se încadrează legal în excepțiile de la principiu, motiv pentru care contractul de închiriere este valabil și își produce efectele până la data înscrisă în contract de către părți, nefiind posibilă evacuarea familiei.
Tribunalul a reținut în primul rând, după analizarea acestor declarații de apel, că acțiunea principală a reclamantei a fost determinată de faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3313/17.12.2007, aceasta a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, ocupat de către chiriașii, către intervenienții și, care devenind proprietari, și-au însușit acțiunea reclamantei printr-o cerere de intervenție în interes propriu, cerând la rândul lor constatarea nulității absolute a contractului de închiriere dintre Primăria și pârâții.
În această privință, tribunalul a consemnat că instanța de fond și-a însușit această instituție fără a observa faptul că prev. art.129 pr.civ. îi permit și obligă în același timp instanța să califice corect acțiunile cu care este investită, iar în speță noii proprietari ar fi trebuit să fie introduși în cauză în calitate de reclamanți, ca efect al transmiterii calității procesuale active, eao perat odată cu transferul dreptului de proprietate.
Față de acest aspect, care a fost pus în discuția părților la ultimul termen în fața instanței de apel, tribunalul a constata că susținerile apelanților cu privire la încuviințarea în principiu a cererii de intervenție care ar atrage nelegalitatea sentinței, au rămas fără obiect, pentru că odată dobândită calitatea de parte în dosar, apelanții - reclamanți nu a r fi putut formula o cerere de intervenție, care presupune calitatea de terț față de litigiu.
Instanța de apel a mai reținut că sunt reale susținerile pârâților în sensul că în speță trebuie verificată incidența teoriei proprietarului aparent, însă analiza efectuată în apel nu va conduce la schimbarea soluției date pe această problemă de drept.Aceasta întrucât, Primăria nu avea calitatea de proprietar al imobilului, ceea ce presupune că a fost închiriat lucrul altuia de către o persoană care nu are u drept opozabil proprietarului și astfel, proprietarul nu are nicio obligație în a respecta această locațiune, care pentru el este"res alios acta".
Tribunalul a mai reținut în același context că, în cauză se pune problema nulității contractului pentru că lipsa capacității părții contractante reprezintă o chestiune de valabilitate a actului juridic. Iar din faptul că însuși locatorul a recunoscut prin Dispoziția nr.319/2009 că imobilul nu a fost preluat de Statul Român, având în vedere faptul că decizia din 1984 nu a fost intabulată în cartea funciară, pentru a crea locatarului impresia că bunul i-a fost dat în folosință de către adevăratul proprietar și de aceea, Primăria nu a fost nici măcar un proprietar aparent, astfel că evacuarea chiriașilor se impune pentru nulitatea contractului și pentru lipsa titlului locativ.
În continuare, raportat la apelul cu care a fost investit, tribunalul a cercetat cererea intitulară de către pârâții ca fiind deopotrivă o cerere de chemare în judecată a altor persoane precum și o cerere reconvențională, respectiv constatarea calității de proprietar al Statului Român asupra imobilului din litigiu ca efect al emiterii deciziei nr.136/1984, coroborată cu notificarea nr.84/2002 a proprietarului, care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul naționalizat abuziv și că Dispoziția nr.319/2006 a Primarului este în acest context nelegală; Prefectul județului T fiind obligat să formuleze contestație la ribunalul Timiș pentru anularea acestei dispoziții și mai apoi, constatarea calități de chiriași a familiei, conjugat cu recunoașterea unui drept de folosință a imobilului pentru încă 5 ani, alături de constatarea existenței unor lucrări de investiții și îmbunătățiri aduse imobilului și acordarea unui drept de retenție.
Instanța de apel a reținut că aceste cereri trebuie interpretate și calificate în sensul în care sunt de natură să producă consecințe în favoarea pârâților, conform art. 977.civ. aplicabil prin analogie și procedurilor, nu și contractelor. În sens literal, tribunalul a apreciat că s-ar afla în prezența unei cereri de introduce în cauză a unor terți, dar care nu are obiect propriu, fiind nulă pentru acest motiv, conform art.133 raportat la art.57 alin.4 pr.civ.
Mai departe, cererea reconvențională este formulată împotriva reclamanților, și dar și împotriva unor terțe persoane față de litigiu, atâta timp cât cererea de introducere în cauză a acestora este nulă, ceea ce contravine disp.art.119 alin.1 pr.civ. deoarece pârâtul nu poate avea pretenții decât împotriva reclamantului.
Tribunalul a mai reținut că petitele privind despăgubirile, precum și dreptul de retenție sunt admisibile în principiu și în condițiile interpretării menționate supra deoarece debitorul obligației este doar proprietarul imobilului și nicidecum instituțiile Prefectului, Consiliului Județean T sau Consiliului Local ori Primarului comunei. Pe de altă parte, nu se poate reține că restul pretențiilor formulate pe cale reconvențională ar putea fi luate în discuție doar în contradictoriu cu reclamanții și întrucât anularea dispoziției, constatarea faptelor de preluare a imobilului și dreptul proprietarei tabulare trebuie pronunțate și în contradictoriu cu instituțiile menționate.
Concluzia tribunalului a fost aceea că singura interpretare posibilă este aceea că cererea reconvențională reprezintă petitele și motivarea în fapt a cererii de chemare în garanție în ceea ce privește pe terții chemați în judecată și cerere reconvențională pentru reclamanții și.
În acest context, s-a apreciat că prima cerere nu poate fi primită, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art.57 pr.civ. întrucât instituțiile Prefectului Județului T, Consiliul Județean T și Primarul comunei nu sunt persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanții, cele trei entități neavând nici un interes să solicite constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr.45/2004 și nici evacuarea familiei, deoarece nu ar obține un folos practic, direct și personal ca urmare a admiterii acțiunii.
În acest condiții, deși petitele cererii reconvenționale nu reprezintă o acțiune în constatarea unei situații de fapt, așa cum s-a reținut, ele nu pot fi analizate în cauză întrucât pârâții nu au ales calea corectă din punct de vedere pentru valorificarea pretențiilor lor. De aici rezultă mai departe că singura cerere viabilă este cea reconvențională a pârâților, în contradictoriu cu proprietarii imobilului și care a fost soluționată în mod netemeinic în ceea ce privește acordarea sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățiri.
Deși din fotografiile depuse în apel, dar și din concluziile contradictorii ale expertului ar rezulta că suma solicitată nu este justificată, tribunalul a decis să aibă în vedere poziția de recunoaștere a proprietarilor actuali și, în sensul că vor plăti și sporul de 20% din valoarea îmbunătățirilor acordate de instanța de fond, pentru a putea intra mai repede în posesia bunului imobil, proprietatea lor.
S-a mai reținut că susținerea critică a pârâților vizând nediscutarea competenței pentru soluționarea capătului de cerere privind desființarea Dispoziției Primarului nr.319/2006 nu mai este valabilă, întrucât instanța nu a fost sesizată în mod legal cu acest petit.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, tribunalul a reținut că acestea nu s-au produs, pentru o completare a acțiunii reconvenționale în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții, și nu ar fi putut fi primită, fiind tardivă în raport cu dispozițiile art.132 raportat la art.119 pr.civ. chiar și în ipoteza în care pârâții nu au avut posibilitatea de a cunoaște conținutul actului juridic, câtă vreme nu există nici o vătămare a drepturilor lor procesuale și materiale.
În privința criticii formulată de către pârâtul A, referitor la citarea nelegală, tribunalul a decis că aceasta este neîntemeiată, întrucât s-a dovedit în cauză că este vorba despre același imobil, numărul de casă fiind diferit din cauza modificării acestuia în timp, conform adeverinței de la fila 121 - apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, pârâții A precum și și.
Pârâtul Aas usținut și reiterat critica din apel referitoare la greșita s-a citare, câtă vreme domiciliul acestuia se află în,- și în ciuda acestui fapt, citarea s-a realizat la o altă adresă, respectiv în la nr.78/688.
Pe de altă parte, recursul pârâților și s-a motivat în drept cu dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ. susținându-se că decizia tribunalului cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății, iar decizia pronunțată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicării a legii.
În acest sens, fără a indica în mod concret în ce măsură sunt incidente cele 3 motive de modificare arătate mai sus, recurenții au reiterat criticile formulate în apel, cu privire la faptul că în mod greșit s-a omis să se constate că în realitate Statul a devenit proprietarul imobilului din litigiu în baza Decretului nr.223/1974 și că în această calitate putea să încheie contracte de închiriere în mod valabil și de aceea, contractul nr.45/10.05.2004 nu prezintă nici un viciu.
Pe cale de consecință, reclamanta a și formulat de altfel o notificare în baza Legii nr.10/2001, fiind emisă Dispoziția motivată nr.319/2006, care este însă nelegală și ar fi trebuit să fie desființată pe calea contestației prev. de art.26 din Legea nr.10/2001-republicată, de către secția civilă a tribunalului.
Din această perspectivă, s-a reproșat din nou tribunalului că nu a dat dovadă de rol activ pentru a cenzura legalitatea Dispoziției Primarului, respectiv de a verifica dacă aceasta a fost comunicată și instituției Prefectului și astfel nu s-a lămurit dacă imobilul a fost preluat fără plată în baza deciziei de naționalizare nr.136/1984, dacă acest imobil a fost sau nu în administrarea Consiliului Popular al comunei și dacă reclamanta, respectiv pârâții erau îndreptățiți să beneficieze de prevederile Legii nr.10/2001, respectiv ale OG nr.40/1999. Totodată, primele două instanțe au evaluat în mod eronat valoarea investițiilor efectuate de pârâți la imobil, ca urmare a modului defectuos în care s-a admis expertiza tehnică judiciară.
În sfârșit, pârâții au susținut că și în ipoteza în care titlul locatorului ar fi fost anulat, judecătoria trebuia să respingă cererea de evacuare, întrucât în cauză se aplică teoria proprietarului aparent, conform căruia contractul încheiat de Statul Român, ca proprietar aparent a fost făcut cu un chiriaș de bună credință și de aceea, această convenție își păstrează efectele ca și cum ar încheiat cu proprietarul real, respectiv în condițiile dreptului comun. De aceea, în mod greșit s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, ca urmare a aplicării principiului anulării actului subsecvent, întrucât locațiunea reprezintă un act de administrare care se încadrează legal în excepțiile de la principiu, motiv pentru care contractul de închiriere este valabil și își produce efectele până la data înscrisă în contract de către părți, nefiind posibilă evacuarea familiei.
În cauză s-a formulat întâmpinare doar de către reclamanta - intimată, care a solicita respingerea recursurilor și menținerea deciziei tribunalului, care a fost calificată ca legală și temeinică.
Curtea, analizând cele două recursuri, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. va constata că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, Curtea va constata în primul rând faptul că recursul pârâtului A este neîntemeiat în raport cu criticile aduse și că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.5 și 9.pr.civ. câtă vreme primele două instanțe au aplicat și interpretat corect dispozițiile legale privitoare la citarea părților, respectiv dispozițiile art.85 și urm. pr.civ. iar problema pretinsei confuzii de domicilii a fost rezolvată corect cu argumentația că-, respectiv la nr.78/688 reprezintă una și aceeași locație, conforma Adresei nr. R 3931/11.09.2008 emisă de Primarul comunei, jud.
Pe de altă parte, Curtea va constata totodată că nu sunt incidente nici dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ. în sensul indicat de către recurenții pârâți și, care de altfel nici nu au susținut și nu au dezvoltat fiecare motiv de modificare în mod individual și conjugat, în sensul că nu au indicat nici în ce anume contau pretinsele argumente străine de natura pricinii care să fire fost folosite de tribunal și nici motivele contradictorii.
Totodată, pârâții-recurenții nu au indicat care anume act juridic, în sensul de "negotium juris" a fost interpretat eronat de către tribunal, astfel încât să poată fi atrasă incidența art.304 pct.8 pr.civ, și câtă vreme nu a fost necesară o analizare a clauzelor contractului de închiriere nr.45/2004 ori a contractului de vânzare-cumpărare dintre și intimații și.
În sfârșit, din perspectiva motivului de modificare prev. de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea va constata că tribunalul a făcut o corectă aplicarea a principiului rolului activ consacrat de art.129 pr.civ. deslușind printr-un efort coerent susținerile și criticile pârâților și reușind să lămurească esența raporturilor juridice existente în prezenta speță.
Astfel, s-a constatat în mod corect că teoria actului aparent, asociată art.1441 civ. nu își găsește aplicația în speță, câtă vreme ne aflăm în regim de carte funciară și astfel, potrivit Decretului-Lege nr.115/1938, care guvernează regimul proprietății în litigiu, ca efect al principiului "tempus regit actum", naționalizarea prin Decretul nr.223/1974 nu a operat în cauză, atâta vreme cât statul nu s-a intabulat în CF, art.26 din lege prevăzând că dreptul de proprietate al statului ar fi putut fi dobândit și fără înscriere în CF doar prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, nu și pentru naționalizare.
De aceea, contrar susținerilor recurenților, Curtea va constata că tribunalul a apreciat în mod justificat că decizia de naționalizare nr.136/11.09.1984 nu a avut nici un caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, proprietar tabular rămânând intimata și astfel, contractul de închiriere nr.45/2004 este nul, în raport cu dispozițiile art.948 și 968.civ. raportat la art.480 civ. fiind încheiat de către un detentor precar - Statul.
Lipsa de intabulare a dreptului statului produce consecințe și asupra bunei credințe a pârâților, care nu o mai pot invoca, câtă vreme printr-o minimă diligență, constatând în consultarea CF ar fi putut afla în modul cel mai simplu cu putință că s-a contractat cu un neproprietar și că, în acest caz, raporturile de locațiune aduc doar beneficiile prevăzute inițial de Legea nr.5/1973, doar această lege oferind protecție chiriașilor în cazul în care au contractat cu statul neproprietar și doar pentru o perioadă limitată de timp.
De aceea, în cazul recurenților nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile nr.OG40/1999, întrucât ipotezele prevăzute de art.1-7 din acest act normativ nu sunt aplicabile pârâților, aceștia neregăsindu-se în categoriile de chiriași enumerate de textele menționate.
În sfârșit, Curtea va constata că tribunalul a interpretat și aplicat corect și dispozițiile Legii nr.10/2001-republicată și în particular dispozițiile art. 26 din acest act normativ, doar decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată și numai de către persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, nici Prefectul și nici Consiliul Județean ori Primarul neavând calitatea procesuală pentru declanșarea unui astfel de demers pe calea contestației oferită de legea specială de reparație.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 pr.civ. raportat la art.304 pct.5, 7, 8 și 9.pr.civ. va respinge ca neîntemeiate recursurile declarate de pârâții și, precum și de către A împotriva deciziei civile nr.150/24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Va constata că nu sunt aplicabile dispozițiile art.274 și urm. pr.civ. întrucât intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiate recursurile declarate de pârâții și, precum și de A împotriva deciziei civile nr.150/24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 mai 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red.: /21.05.2009
Dact. // 2 ex./26.05.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Cristian Pup, Maria Petria
