Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 656/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.656/R
Ședința publică din 15 iunie 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Erica Nistor
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC SA împotriva deciziei civile nr.127/A/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul intimat asistat de avocat - care se prezintă și pentru reclamanții intimați, lipsă, iar pentru pârâta recurentă SC SA - Direcția de Telecomunicații T se prezintă avocat.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu suma de 4.055 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 5,50 lei.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, se comunică 1 ex. de pe răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către pârâta recurentă cu reprezentanta reclamanților intimați care nu solicită termen pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia.
Reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar dovada completării taxei judiciare de timbru în sumă de 2.027 lei și timbru judiciar în cuantum de 1 leu.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în parte sau casarea deciziei civile atacate pentru motivele prevăzute de art.304 pct.3,7 și 9.pr.civ. invocate în scris la dosar.
Reprezentanta reclamanților intimați solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică, conform întâmpinării depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar și practică judiciară pentru a fi avută în vedere la soluționarea cauzei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.8125/17.06.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la despăgubirile aferente perioadei mai 2003-17.12.2003.
A fost admisă in parte acțiunea formulată de reclamanții -, -, - si împotriva pârâtei SC SA - Direcția de Telecomunicații
A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 492.419,5 lei, cu titlu de despăgubiri de folosință pentru perioada 07.12.2003-25.05.2006.
A fost respinsă cererea având ca obiect constatare pentru autoritate de lucru judecat.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor de folosință pentru perioada mai 2003-17.12.2003, ca prescrisă sub aspect material.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți in suma de 10.915 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de coproprietari ai imobilelor constând in spatii de alimentație publică cu teren in suprafață de 272 mp si gradină in suprafață de 469 mp situate in T,- si 19, înscrise in CF nr.- T sub nr.top 9490/2, 9491, 9492/2 si, respectiv in CF nr.7395 T sub nr.top 9490/1, dobândite in baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.994/13.05.2003 de BNP " -" din
Astfel cum însăși pârâta a recunoscut prin întâmpinarea formulată in cauză, aceasta a edificat pe terenul care a intrat ulterior in patrimoniul reclamanților, înscris in CF nr.7395Timisoara (potrivit concluziei nr.2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică - fila 154 dosar), in cursul anului 1970, o rețea de telecomunicații (de distribuție - care a avut amplasarea materializată in planul de situație anexă la același raport), pe care a modernizat-o ulterior, in cursul anului 1992, in baza autorizației de construire nr.13/R/05.08.1992 si a proiectului Tc.15/1992; instalațiile au fost mutate de către pârâtă de pe terenul reclamanților la data de 25.05.2006, astfel cum reiese din considerentele sentinței civile nr. 6759/28.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, definitivă si irevocabilă, care face trimitere la comunicarea nr.246/540/25.05.2006, emisă de Centrul de Telecomunicații
rețelei de telecomunicații s-a făcut sub imperiul Decretului nr.197/1955 care, prin prevederile art.4 alin.2, recunoștea persoanei prejudiciate prin edificarea construcțiilor in acest domeniu dreptul la despăgubiri in limita pagubelor cauzate prin faptul edificării, iar OUG nr.79/2002, act normativ in vigoare, a lărgit sfera despăgubirilor la care este îndreptățit titularul dreptului de proprietate al terenului afectat, adăugând si dreptul acestuia la un preț reprezentând contravaloarea folosinței, fără a face distincții in ce privește data edificării lucrării sau data dobândirii terenului in proprietate.
In speță, este in discuție un drept al reclamanților prevăzut in mod expres de lege ("ex legem"), astfel încât orice dezbatere in legătură cu legalitatea edificării instalațiilor, cu apartenența la domeniul public a terenului la data edificării instalațiilor (regim juridic nedovedit, de altfel), cu limitele dreptului de proprietate privata sau cu faptul dobândirii de către reclamanți a imobilului deja afectat de construcții este lipsită de relevanță, întrucât legea nu face astfel de distincții si, prin urmare, nici cel care o interpretează si o aplică nu trebuie să le facă.
Ceea ce prezintă relevanță in stabilirea cuantumului despăgubirii reprezentând contravaloarea folosinței este suprafața de teren de folosință căreia reclamanții au fost lipsiți pe perioada 07.12.2003-25.05.2006 (dat fiind ca pentru perioada mai 2003-07.12.2003 a fost admisă excepția de prescripție a dreptului la acțiune), determinata prin suplimentul la raportul de expertiza topografica la întinderea de 483 mp, materializata prin punctele A, B, L, C, O, P, K din anexa, cu o valoare de circulație de 1.163.600 lei, echivalentul a 337.500 euro ( concluziile 6 si 7 din raport); valoarea de folosință a terenului de care reclamanții au fost lipsiți in perioada de referință este de 492.419,5 lei (potrivit răspunsului la obiectivul nr.1 formulat prin suplimentul la raportul de expertiza contabila-fila 191 dosar; instanța de fond a validat acest raport de expertiza, respingând cererea paratei de efectuare a unui raport de contraexpertiza contabila care să aibă in vedere nivelul chiriilor practicate in zona pentru considerentele din încheierea de ședință din 03.06.2008); doar prin raportare la suprafața de teren ce nu a putut fi folosita ca urmare a existentei instalațiilor, instanța apreciază ca se poate realiza o justă despăgubire a proprietarilor; in lipsa unui criteriu legal de determinare a cuantumului despăgubirilor, nu poate fi adoptat criteriul mai restrictiv al valorii de folosință a terenului pe care au fost amplasate instalațiile (din nou, legea nu distinge in acest sens).
Pe cale de consecință, instanța de fond a pronunțat o soluție de admitere in parte a acțiunii si a obligat pârâta la plata sumei de 492.419,5 lei către reclamanți, cu titlu de despăgubiri de folosință pentru perioada 07.12.2003-25.05.2006.
In temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanța de fond a obligat pârâta, a cărei culpă procesuală a reținut-o, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți in sumă de 10.915 lei, reprezentând taxa judiciara de timbru, timbrul judiciar si onorariile de experți, potrivit chitanțelor existente la dosar.
Împotriva sentinței civile nr.8125/17.06.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, a declarat apel pârâta SC SA -Direcția de Telecomunicații T, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 02.09.2008, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant cu privire la plata sumei de 492.419,5 lei și a cheltuielilor de judecată în sumă de 10915 lei.
În motivare, a arătat că în mod nelegal prima instanță a respins excepția prescripției invocată pentru perioada 07.12.2003 - 25.05.2006, întrucât rețeaua de telecomunicații a fost instalată pe terenul în litigiu în anul 1970, astfel că actul normativ în vigoare la data extinderii rețelei este Decretul nr. 197/1955, iar acțiunea reclamanților este prescrisă cătă vreme are ca fundament un pretins prejudiciu cauzat prin instalarea rețelei. Nu este aplicabilă OUG nr. 79/2002, întrucât prin acest act normativ nu s-a stipulat curgerea unui nou termen de prescripție, motiv pentru care nu se naște un nou drept al reclamanților intimați de a solicita un preț reprezentând contravaloarea folosinței.
Intimații au dobândit imobilul situat în T,- prin cumpărare în cursul anilor 2001 și 2004, când au cunoscut că dreptul lor de proprietate era limitat, întrucât imobilul era afectat de sarcini, dintre care rețeaua de telecomunicații reprezintă o sarcină stabilită prin lege, atât la momentul edificării în discuție, conform art. 4 lit. al Decretului nr. 197/1955, cât și ulterior prin actele normative aplicabile în domeniu, respectiv Legea nr. 74/1996 și OUG nr.79/2002 privind cadrul general al comunicațiilor.
Formularea acțiunii este inacceptabilă, întrucât ea acreditează ideea dreptului de proprietate ca drept absolut, deși ea nu poate fi primită prin raportare la dispozițiile art. 480.civ. 44 din Constituția României. Așa-zisa dezdăunare pe care o pretind reclamanții intimați este în vădită disproporție cu măsura în care imobilul a fost afectat de existența în incinta sa a rețelei de telecomunicații, aducându-i dimpotrivă un plus de valoare. În plus, imobilul a fost supus unei servituți legale și titularii dreptului de proprietate erau datori să-și exercite dreptul cu respectarea restrângerii aduse acestora prin lege.
Apelanta pârâtă a mai arătat că există afirmații contradictorii în ceea ce privește suprafața de teren pentru care reclamanții solicită despăgubiri, respectiv 483 mp, cifră care nu se regăsește în raportul de expertiză judiciară, atunci când au fost efectuate măsurători la fața locului, ci doar în suplimentul la raport, fiind determinată prin calcul.
Reclamanții intimați nu au făcut dovada existenței prejudiciului suferit ca urmare a edificării rețelei de telecomunicații, care nu împiedică în vreun fel utilizarea terenului potrivit destinației sale. Aceștia au solicitat avizul în vederea obținerii autorizației de construcție în T și avizul emis la data de 29.07.2003 a fost unul condiționat, iar nu negativ. Aceasta înseamnă că la demararea lucrărilor de săpătură reclamanții trebuie să anunțe societatea pârâtă care asigură un delegat pentru pichetarea cablurilor existente în zona afectată de lucrări.
Aplicarea greșită a legii rezultă și din faptul că dezdăunarea s-a calculat la nivelul taxei de utilizare temporară a domeniului public pentru desfășurarea temporară de activități economice care nu are relevanță în cauza de față și nu poate reprezenta valoarea prejudiciului. nu a beneficiat exclusiv de folosința terenului în suprafață de 483 mp pentru a fi obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de folosință a terenului, instalațiile fiind amplasate în subsolul terenului și nu au schimbat destinația acestuia.
Apelanta pârâtă a mai criticat hotărârea pentru respingerea probei cu efectuarea unei contraexpertize judiciare în specialitatea contabilitate, deoarece hotărârea Consiliului Local T nu poate fi aplicată în speță, nefiind vorba despre tonete, chioșcuri, rulote, amplasate pe domeniul public, construcții cu caracter provizoriu, astfel că nu pot fi luate în considerare nici metoda și modul de calcul al despăgubirilor.
Din natura condiției sub care a fost eliberat avizul, aceea de a-i fi solicitată asistența la demararea lucrărilor, reiese faptul că existența rețelei nu împiedică executarea unei eventuale construcții. Se poate vorbi despre o tentativă de îmbogățire fără justă cauză, dat fiind faptul că reclamanții nu dovedesc în nici un fel existența în timp a unor oportunități ratate din cauza rețelei de a-și valorifica imobilul, iar instanța și expertizele efectuate nu i-au în calcul care ar fi putut fi în concret căile de valorificare ale imobilului, nici momentul în care în mod real aceasta ar fi putut avea loc, deci, în mod logic nici venitul pe care l-ar fi putut aduce proprietarilor săi.
În drept, apelanta pârâtă a invocat dispozițiile art. 282 - 298.pr.civ. art. 4 alin.1 lit. a din Decretul nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poștă și telecomunicații.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți, au solicitat respingerea apelului cu obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În susținere, au arătat că au formulat o acțiune prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, acțiune întemeiată pe principiul îmbogățiri fără justă cauză, fiind aplicabile dispozițiile OG nr. 79/2002, care prin art. 26 alin. 4 recunoaște titularului dreptului de proprietate asupra terenului afectat, pe lângă dreptul la despăgubire, despre care face vorbire Decretul nr.197/1955 invocat de apelant, și de dreptul la un preț care reprezintă tocmai valoarea folosinței terenului. Prin urmare, în mod legal prima instanță a respins excepția prescripției considerând că nu este incident în speță termenul de 1 an de la data edificării construcției și este obligatoriu ca reclamanții care au dobândit acest teren abia în anul 2000 să poată beneficia de despăgubiri pentru lipsa folosinței acestui teren.
De asemenea, dreptul de proprietate este recunoscut și garantat de Constituție, iar pârâta apelantă nu a justificat existența în patrimoniul său a unui titlu valabil pentru ocuparea suprafeței de 483 mp, stabilită prin raportul de expertiză topografică, fapt ce constituie o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consfințite de art. 480.civilă.
Nu există o servitute legală și o sarcină instituită de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Decretul nr.197/1955, întrucât art. 22 și 23 alin. 2 din OUG nr.79/2002 reglementează tocmai condițiile în care se pot instala rețele de telecomunicații pe terenul proprietate privată, condiții care în mod cert nu au fost respectate de către apelanți.
Referitor la suprafața de a cărei folosință au fost lipsiți, raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni sunt corecte, fiind întocmite în urma măsurătorilor și ținând cont de mențiunile cuprinse în avizul condiționat emis de apelanta pârâtă, prin care se arată că la anumite distanțe este interzisă executarea de săpături.
Referitor la ultimul motiv de apel prin care se contestă expertiza contabilă, expertul a folosit un criteriu deosebit de obiectiv, și anume taxele stabilite prin hotărâri ale Consiliului Local T, efectuarea unei contraexpertize nefiind utilă, întrucât nivelul criteriilor practicate în zonă ar reprezenta un criteriu subiectiv.
Intimații reclamanți nu au indicat temeiul de drept al apărărilor formulate.
În apărare, au depus adrese din 13.08.2004, aviz tehnic din 29.07.2003, plan cadastral, invitație la conciliere din 23.08.2004, proces verbal din 30.05.2005, contracte de închiriere.
La termenul din 13.01.2009, instanța a respins cererea privind efectuarea unei noi expertize comune de evaluare și topografie, motiv pentru care apelanta pârâtă a depus două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciare.
Prin decizia civilă nr.127/A/17.02.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de pârâta SC SA - Direcția de Telecomunicații T, împotriva sentinței civile nr.8125/17.06.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și, ca nefondat.
A fost obligată apelanta la câte 375 lei către fiecare dintre intimații reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că:
Excepția prescripției nu se aplică în speță, întrucât art. 4 din Decretul nr. 197/1955 invocat de pârâta apelantă, are în vedere o altă situație decât obiectul litigiului. Se referă la pagubele cauzate prin lucrările de instalare rețele, de exemplu distrugerea unor plantații, construcții învecinate. Reclamanții au formulat acțiunea în despăgubiri având ca obiect nu plata unei sume constând în contravaloarea pagubelor produse la data edificării rețelelor, ci valoarea pagubei suferite prin faptul că rețelele aparținând pârâtei au împiedicat-o să-și exercite prerogativele de proprietar în mod continuu, până la mutarea acestora. Este vorba despre contravaloarea lipsei de folosință care trebuie acordată proprietarului chiar și în cazul inexistenței unui act normativ cum este OUG nr. 79/2002, prin prisma obligației asumate de Statul Român la data ratificării, 20.06.1994, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv aceea de a nu încălca dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Rezultă că devin incidente în privința prescripției dreptului solicitat de reclamanți dispozițiile de drept comun din Decretul nr.167/1958, instanța de fond acordând în mod corect despăgubiri pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, conform art. 3 din Decret.
Susținerea legată de afectarea imobilului de sarcini nu este de natură a înlătura obligația pârâtei de a achita contravaloarea lipsei de folosință, întrucât acest aspect privește doar raporturile dintre cumpărători, reclamanții intimați, și autorul acestora, putându-se concretiza eventual într-o diminuare a prețului bunului. Conform art. 480.civ. dar mai ales jurisprudenței Curții de la Strasbourg în materie de proprietate, nimeni nu poate fi lipsit de bunul său decât după o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Critica vizând suprafața afectată de rețelele aparținând în trecut pârâtei apelante este în mod evident nefondată, față de concluziile clare ale raportului de expertiză topografică, așa cum a fost completat, existente la fila 171, schița de la fila 151, unde se poate observa fără a avea pregătire de specialitate că terenul a fost ocupat în proporție mare, iar nu doar 90 mp, așa cum s-a indicat inițial de către expert. Față de aceste concluzii, pârâta ar fi trebuit să demonstreze că pe porțiunea rămasă liberă reclamanții pot construi fără rezerve, restrângeri pentru a se reduce cuantumul despăgubirilor.
Prejudiciul suferit de reclamanți nu poate fi dovedit decât prin probele administrate în cauză, care relevă ocuparea în trecut a terenului în subteran de către bunuri aparținând pârâtei apelante. În continuare, față de textele legale prezentate supra și jurisprudența menționată, se prezumă că proprietarul suferă un prejudiciu prin lipsa de folosință a bunului său, servitutea legală reglementată în general de dispozițiile art. 586.civ. neexistând în realitate. Este adevărat că avizul emis în anul 2003 fost unul condiționat, nu negativ, însă acest aspect nu schimbă radical problema din speță, atâta timp cât este evident că proprietarul este stânjenit în exercitarea prerogativelor sale, întrucât cu ocazia unei construcții noi delegatul pârâtei apelante va da instrucțiuni cu privire la imposibilitatea de edificare în anumite zone.
Reținerea taxei percepute de Consiliul Local pentru activitățile desfășurate prin tonete, chioșcuri amplasate temporar pe domeniul public drept criteriu pentru evaluarea despăgubirilor s-a efectuat în mod corect, în lipsa unui alt criteriu exact sau mai apropiat de situația de fapt din speță. Se observă că la instanța de fond pârâta a solicitat efectuarea unei contraexpertize contabile pentru a se avea în vedere taxele înscrise în hotărâri ale Consiliului Județean, cerere respinsă în mod corect, întrucât pe de o parte, pârâta nu a indicat una dintre hotărâri, iar cu privire la cealaltă, expertul a explicat de ce nu se aplică, referindu-se la drumuri județene și comunale.
În apel a fost criticată soluția de respingere a contraexpertizei contabile, dar nu a fost reiterată în aceeași formă, fiind înlocuită cu o cerere de expertiză comună evaluatorie și topografică. Față de faptul că pârâta apelantă nu a indicat criterii obiective care să fie avute în vedere pentru stabilirea unei valori mai reduse, de imposibilitatea de a se ține cont de rapoartele extrajudiciare depuse la ultimul termen de judecată întrucât sunt nemotivate, tribunalul a concluzionat că doar suma reținută de instanța de fond trebuie valorificată în cauză. În același sens, este și faptul că așa cum rezultă din completarea la raportul de expertiză contabilă, s-a avut în vedere minimum valorilor stabilite prin hotărârile Consiliului Local, iar dacă instituțiile publice percep astfel de tarife pentru ocuparea proprietății sale, nu există nici un motiv pertinent pentru ca proprietarii persoane fizice să nu aibă dreptul la o sumă echivalentă pentru lipsa de folosință a bunului acestora.
Prin prisma considerentelor expuse, tribunalul a respins apelul ca neîntemeiat, conform art. 296.pr.civilă.
În baza art. 274, 277.pr.civ. a obligat pârâta apelantă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.
Impotriva deciziei civile nr.127/A/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, pârâta SC SA a declarat recurs în termen legal, la data de 06.04.2009, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte sau casarea deciziei civile atacate pentru motivele prevăzute de art.304 pct.3,7 și 9.pr.civilă.
In motivarea recursului, pârâta SC SA a invocat, în baza art.304 pct.3 pr.civ. necompetența materială a Secției civile în soluționarea litigiului dedus judecății, cu motivarea că litigiul prezintă caracter comercial, potrivit art.4 și art.56 din Codul comercial, fiind astfel incidente dispozițiile art.2 pct.1 lit.a pr.civilă.
Sub acest aspect invederează că în prezenta cauză, una dintre părțile litigante se încadrează în categoria "comercianților", în accepțiunea prevederilor art.7 comercial. SA este o societate comercială, deci un "comerciant", ale cărei acte și operațiuni sunt supuse prevederilor art.3 comercial. Articolul 4. com. dispune "Se socotesc afară de acestea (adică cele prevăzute în art.3) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant".
In prezentul litigiu, aceste operațiuni se materializează în folosința rețelelor de telecomunicații, care au fost amplasate în subteranul proprietatea reclamanților, în scopul realizării obiectivului pârâtei de activitate, respectiv în scopul furnizării serviciului de telecomunicații către populație.
De aceea, utilizarea acestor rețele de comunicații (ce sunt mijloace fixe din patrimoniul societății pârâte), în scopul furnizării serviciului de telefonie, reprezintă un fapt de comerț subiectiv, care este supus reglementării Codului comercial.
Prin art.4 Cod comercial, legiuitorul a instituit o prezumție de comercialitate pentru toate operațiunile, actele și obligațiunile comerciantului indiferent de izvorul lor.
Ca urmare, prezenta cauză este supusă jurisdicției comerciale datorită calității de comerciant a pârâtei SA, ale cărei operațiuni, acte și obligații legate de utilizarea rețelelor de telecomunicații ce au fost amplasate în subteranul terenului proprietatea reclamanților, au caracter comercial, fiind exercitate cu ocazia comerțului pârâtei.
De aceea, sub aspectul competenței materiale, pentru judecarea prezentei cauze, devin incidente prevederile art.2 pr.civ. care dau în competența tribunalelor, litigiile comerciale de o valoare de peste 1 miliard lei.
Având în vedere valoarea pretențiilor reclamanților, judecarea în fond a prezentei cauze este de competența Tribunalului Timiș - Secția comercială, iar apelul de competența Curții de Apel Timișoara.
Pe fond, recurenta a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, se ignoră probele administrate în apărare de pârâtă, respectiv, actele normative în temeiul cărora a amplasat rețeaua de telecomunicații pe terenul aflat în litigiu, respectiv Decretul 197/1955; faptul că societatea pârâtă a amplasat rețeaua cu respectarea cerințelor legale de urbanism, protecție a mediului, ordine publică, sănătate, iar acestea au fost amplasate în conformitate cu legislația privitoare la construcții.
S-a susținut nelegalitatea hotărârii în raport de dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. relativ la invocarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, deși, susține pârâta, în cauza dedusă judecății, acțiunea reclamanților introdusă împotriva este un litigiu între particulari, referitor la acordarea unor despăgubiri, care nu angajează responsabilitatea statului pe terenul din localitatea T,-, prin urmare, instanța nu poate susține în considerentele deciziei recurate încălcarea art.1 din Protocolul nr.1.
Recurenta arată că nu s-au încălcat nici atributele dreptului de proprietate conferit și reglementat de art.480 civil, întrucât suprafața de teren ocupată efectiv de instalațiile de telecomunicații ale pe terenul proprietatea reclamantului a fost numai 90. în prezent fiind dezafectate și mutate în altă locație.
Sub acest aspect, pârâta subliniază că nu au beneficiat de folosința exclusivă a terenului în suprafață de 483. pentru a fi obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de folosință a terenului, exclusivitate care în practică se concretizează în delimitare prin îngrădire, eventual și utilizarea terenului numai de către.
Instalațiile de telecomunicații au fost amplasate în subsolul terenului, ele nu au schimbat cu nimic destinația acestuia și nu a afectat existența dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra imobilului respectiv.
efectivă poate fi apreciată numai față de echivalentul lipsei de folosință efectivă, respectiv a suprafeței de 90. Intimații reclamanți nu au fost împiedicați în nici un fel în a edifica vreo construcție pe terenul proprietatea lor.
Instanța a afirmat că pârâta nu a probat faptul că intimații reclamanți puteau construi pe terenul rămas liber, însă reclamanții nu au dovedit în nici un fel prejudiciul cauzat, faptul că, în timp, ar fi existat oportunități ratate din cauza rețelei de a-și valorifica imobilul.
Sub aspectul prejudiciului suferit de reclamanți, pârâta arată că aplicarea greșită a legii rezultă și din faptul că suma stabilită în Raportul de expertiză a fost calculată prin asimilare a taxelor privind utilizarea temporară a domeniului public. Ori, pentru a se putea obține repararea unui prejudiciu, acesta ar fi trebuit să dovedească faptul că prejudiciul este cert. Prejudiciul cert presupune că cel care îl solicită este sigur în ceea ce privește existența sa cât și în privința cuantumului acestuia.
Nu în ultimul rând, s-a mai invocat nelegalitatea hotărârii și în ceea ce privește temeiul legal al acțiunii, în sensul că instanțele anterioare în mod greșit au apreciat că temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile art.992 și urm. civil, privind îmbogățirea fără justă cauză.
In situația promovării unei acțiuni în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, reclamanții trebuie să dovedească anumite condiții, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniului lor, în situația absenței unei cauze legitime.
Or, în cazul prezentului litigiu, reclamanții nu au dovedit micșorarea patrimoniului lor din cauza rețelei pârâtei de telecomunicații, iar instalarea rețelei de telecomunicații s-a făcut în baza unei cauze legitime, respectiv a actului normativ aplicabil la data amplasării instalațiilor de telecomunicații, care era Decretul nr.197/1955.
Față de considerentele de mai sus, pârâta recurentă solicită să se constate că judecarea cauzei în fond și apel s-a făcut de instanțe necompetente material, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fapt pentru care solicită admiterea recursului și în consecință, modificarea în parte sau casarea deciziei civile atacate, pentru motivele prevăzute în art.304 pct.3, 7 și 9.pr.civilă.
In drept, pârâta recurentă și-a întemeiat recursul pe prevederile art.304 pct.3, 7 și 9.pr.civ. art.312, 315, 299 și urm. pr.civ. art.4, 56, 893 Cod comercial, Decretul nr.197/1955, art.998 și urm. civil și Legea nr.50/1991.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâtă, în raport de actele depuse la dosar, obiectul cauzei, temeiul de drept invocat, dispozițiile art.299, 304 și urm. pr.civ. Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
In ceea ce privește excepția de necompetență materială a Secției civile în judecarea prezentului litigiu raportat la disp.art.4 și 56 din Codul comercial, invocat de pârâtă și în fața instanței de fond, respinsă în ședința publică din 27.02.2007 (fila 44 dosar fond), Curtea reține că este nefondată.
Pârâta SC SA este, întra-adevăr, o societate comercială, însă, în cazul de față, în raport de obiectul comercial al cauzei și temeiul juridic al acțiunii, nu este incident art.4 din Com. ci este vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, urmare a lipsei de folosință a reclamanților, finalitatea procesului fiind cea de reparare a prejudiciului suferit de aceștia prin instalarea pe terenul lor, proprietate personală, a rețelelor de telecomunicații.
Pe fondul cauzei, deși se invocă nelegalitatea hotărârilor, Curtea reține că instanțele de judecată au făcut o justă și corectă interpretare a dispozițiilor Deciziei nr.197/1955, care a stat la baza instalării pe terenul proprietatea reclamanților a rețelei de telecomunicații, care însă, prin prevederile art.4 alin.2 recunoaște persoanei prejudiciate prin edificarea construcțiilor în acest domeniu dreptul de a primi despăgubiri în limita pagubelor cauzate prin faptul edificării, iar OUG nr.79/2000, act normativ în vigoare, vine și lărgește sfera despăgubirilor la care este îndreptățit titularul dreptului de proprietate al terenului afectat, adăugând și dreptul acestuia la un preț reprezentând contravaloarea folosinței.
Sub acest aspect, Curtea reține că pretențiile reclamanților își găsesc temeiul juridic și în dispozițiile art.1 Protocolul 1 al Convenției, jurisprudența în materie de proprietate fiind constantă în sublinierea și garantarea dreptului de proprietate, respectării lui, nimeni neputând fi lipsit de bunul său, decât după dreaptă și prealabilă despăgubire.
In ceea ce privește dovedirea prețului, prejudiciul efectiv suferit de reclamanți, în raport de suprafața de teren ocupată efectiv de rețelele de telecomunicații, Curtea reține că probele administrate în cauză, și în mod special, expertiza tehnică de specialitate, a dovedit faptul că terenul proprietatea reclamanților a fost ocupat de aceste rețele, efectiv pe o suprafață de 90, însă instalațiile și ramificațiile laterale ale acestora au afectat (conform concluziilor expertizei) suprafețele întregi ale ambelor parcele, respectiv nr.top.9490/2, 9491, 9492/2 și 9490/1.
In această situație, pe baza concluziilor expertizei întocmită în cauză, și pornind de la un criteriu obiectiv, pentru evaluarea despăgubirilor ( reținerea taxei percepută declarată pentru activitatea desfășurată prin chioșcuri amplasate temporar pe domeniul public), în mod corect s- procedat la stabilirea creanței acestor despăgubiri în raport de suprafața de teren ocupată și perioada de timp cât ei au fost lipsiți de folosință.
Pentru aceste considerente, Curtea reține că în cauză nu sunt incidente nici unul din temeiurile de modificare ori casare a deciziei civile recurate, astfel că în baza art.299, 312 alin.1 pr.civ. recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.274 pr.civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SA împotriva deciziei civile nr.127/A/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 iunie 2009.
PRESEDINTE, Ptr.JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
-aflată în concediu de odihnă-
VICEPRESEDINTE C DE APEL,
GREFIER,
- -
Red.: / 03.07.2009
Dact. // 2 ex./ 03.07.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Erica Nistor, Cristian Pup
