Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 2356/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(94/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2356/
Ședința publică din data de 09 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă REGIA AUTONOMĂ DE TRANSPORT, împotriva sentinței civile nr. 7014 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37444/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul reclamant, având ca obiect - acțiune în răspundere patrimonială.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspuns recurenta pârâtă Regia Autonomă de Transport B, prin consilier juridic, cu delegație atașată la fila 9 dosar, lipsind intimatul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Consilierul juridic al recurentei pârâte Regia Autonomă de Transport B, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 7014/12.11.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta Regia Autonomă de Transport Bas olicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 443,38 lei reprezentând contravaloarea cursurilor de specializare.
Reclamanta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
- instanța a omis existența obligației asumate de salariat sub semnătură (aceea de a lucra în unitate timp de 1 an, respectiv 1 an și 6 luni) în cadrul unui contract sinalagmatic, obligație ce nu a fost respectată, mai ales că acest contract și actele adiționale și-au produs efectele;
- a omis faptul că în cadrul unui contract sinalagmatic, neexecutarea obligației principale de a presta activitate timp de 1 an, respectiv 1 an și 6 luni, în folosul angajatorului, care a investit în formarea profesională a salariatului, nu i se pooate opune drept cauză exoneratoare de răspundere, durata mai mică a cursurilor, încurajându-se astfel reaua credință;
- nu a ținut seama că organizarea cursurilor de școlarizare s-a făcut pe cheltuiala regiei, prin profesarea meseriei de conducător troleibuz, după care au încetat raporturile de muncă din culpa pârâtului;
- instanța nu a avut în vedere nici prevederile art. 195 alin. 2 din Codul Muncii, a căror rațiune este aceea de a proteja angajatorul, cel care a investit în formarea profesională a unui salariat al său, condiții în care, conform și literaturii de specialitate, este posibilă asumarea obligației de către cursant de a lucra în aceeași unitate, chiar dacă cursul de formare profesională la care a participat a fost mai mic de 60 zile, context în care soluția apare odată în plus ca neîntemeiată.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Criticile exprimate prin motivele de recurs nu pot fi primite.
Așa cum rezultă din analiza materialului probator administrat în cauză, la data de 13.08.1982, între părțile în proces s-a încheiat un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în temeiul căruia intimatul-reclamant a fost încadrat pe postul de muncitor necalificat (pentru calificare conducător tramvaie-troleibuze).
Pe parcursul executării acestui contract, părțile au încheiat și două acte adiționale, intitulate "contract de școlarizare" și datate 13.02.2007 și respectiv 14.08.2007.
În temeiul acestor acte adiționale, intimatul-pârât a urmat cursuri de formare profesională pentru obținerea calificării de conducător troleibuz, cursuri organizate de și a căror contravaloare a fost suportată de recurentă. De menționat și faptul că durata cursurilor a fost de 6 zile.
Potrivit clauzelor actelor adiționale în discuție, intimatul-pârât era obligat ca după absolvirea cursurilor, să lucreze în cadrul cel puțin 1 an și 6 luni de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a cursurilor, în caz contrar fiind obligat să restituie contravaloarea tuturor cheltuielilor efectuate de recurentă pe parcursul derulării contractelor de școlarizare.
Prin decizia nr. 56/28.07.2008 emisă de recurentă, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al intimatului-persoană fizică, măsură întemeiată pe disp. art. 61 lit. a și 264 lit. din Codul Muncii.
În raport de această situație de fapt și ținând seama că intimatul-pârât nu și-a respectat îndatorirea principală ce-i revenea în baza actelor adiționale (aceea de a lucra în cadrul cel puțin 1 an și 6 luni), recurenta-reclamantă a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului proces, acțiune prin care a solicitat obligarea fostului său angajat la plata sumei 443,38 lei reprezentând contravaloarea cursurilor de specializare.
Tribunalul a procedat corect respingând ca neîntemeiate aceste pretenții, făcând sub acest aspect o justă aplicațiune în cauză a prevederilor art. 194-195 din Codul Muncii.
Potrivit art. 195 alin. 1, salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. 2 lit. b (respectiv cu scoatere parțială din activitate) și alin. 3 (cu scoatere totală din activitate) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Totodată, conform alin. 3 al aceluiași articol de lege, nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă, iar potrivit alineatului 4, obligația prevăzută la alin. (3) revine și salariaților care au fost concediați în perioada stabilită prin actul adițional, pentru motive disciplinare.
Dat fiind conținutul acestor prevederi legale, este evident că în cazul în care angajatul nu a beneficiat de un curs de formare profesională cu o durată mai mare de 60 zile cu scoatere totală sau parțială din activitate, el nu poate fi obligat să restituie contravaloarea cheltuielilor de formare profesională. Această situație se regăsește și în speță, în condițiile în care durata cursurilor de care a beneficiat intimatul-pârât a fost de doar 6 zile. Ca atare, nu se poate reține în sarcina sa obligația de plată a contravalorii cheltuielilor ocazionate de formarea sa profesională, chiar dacă a fost concediat disciplinar înăuntrul perioadei de 1 an și 6 luni prevăzută în actele adiționale.
Este adevărat că potrivit art. 195 alin. 2 din Codul Muncii, durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă, iar conform art. 193 alin. 2, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Însă, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 38 alin. 2 din Codul Muncii, în conformitate cu care salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 195 din Codul Muncii, în acest caz fiind vorba despre o operațiune de interpretare sistematică a unor dispoziții legale în vigoare din cuprinsul aceluiași act normativ.
Or, dacă art. 195 impune condiția ca un curs de formare profesională să aibă o durată de cel puțin 60 zile pentru ca salariatul să poată fi obligat la suportarea cheltuielilor efectuate de angajator cu respectivul curs, el trebuie considerat limita legală sub care nu se poate coborî atunci când se perfectează actele adiționale la care fac referire art. 193 alin. 2 și 195 alin. 2 din Codul Muncii. Orice act adițional prin care s-a stabilit o durată a cursului de formare profesională de sub 60 zile reprezintă o tranzacție făcută cu nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 38 alin. 2 din Codul Muncii, deci ineficientă din punct de vedere juridic. Cum, în cauză, cele două acte adiționale de care se prevalează recurenta au instituit o durată de doar 6 zile a cursurilor de formare profesională, ele nu pot constitui un temei valabil pentru a justifica admiterea pretențiilor deduse judecății.
Nu trebuie uitat nici faptul că salariații au dreptul la acces la formarea profesională (art. 39 alin. 1 lit. g din Codul Muncii ), iar angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă (art. 40 alin. 2 lit. c). Așa fiind, este clar că nu se poate concepe o obligație în sarcina vreunui salariat de a restitui cheltuielile pe care le-a făcut angajatorul cu formarea sa profesională, dacă acest curs a avut o durată mai mică decât limita de 60 zile pe care o prevede art. 195 din Codul Muncii (text ce cuprinde norme juridice de ordine publică cu caracter imperativ), căci s-ar ajunge să se stabilească în sarcina salariatului o îndatorire mai întinsă, mai oneroasă, decât cea care decurge din conținutul legii. Practic, pe această cale s-ar ajunge să se contravină cerințelor ce decurg din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. 2, art. 39 alin. 1 lit. g și art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, limitându-se sub anumite aspecte dreptul la formare profesională al angajatului, ceea ce nu poate fi acceptat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă de Transport B, în contradictoriu cu intimatul-pârât, împotriva sentinței civile nr. 7014/12.11.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.04.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
TEHNORED//2 ex./05.05.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
