Anulare act. Decizia 1072/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
INSTANȚĂ DE RECURS
DECIZIE NR.1072
Ședința publică de la 11 decembrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tatiana Rădulescu
JUDECĂTOR 2: Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
Judecător: - - -
Grefier - -
*****
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții G și împotriva deciziei civile nr. 212 din 18 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu pârâții, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta reclamantă, asistată de avocat și intimatul pârât, asistat de avocat, lipsind recurentul reclamant G, reprezentat de avocat și intimata pârâtă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care;
Avocat, pentru recurenții reclamanți G și, a depus chitanțele nr.17 din 27.10.2008 și 24 din 10.12.2008, în cuantum total de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Avocat, pentru intimatul pârât, a depus chitanța nr.- din 25 octombrie 2008, în cuantum de 700 lei, reprezentând onorariu avocat, precum și copia cererii de strămutare din dosarul - din care reiese faptul că, prin încheierea din 30.10.2008, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de suspendare a judecării prezentului recurs până la soluționarea cererii de strămutare, astfel încât această suspendare a fost soluționată și nu mai poate fi pusă în discuție.
A solicitat, oral și în scris, amendarea recurenților reclamanți, motivat de faptul că au pricinuit tergiversarea judecării cauzei și exercită cu rea-credință, abuziv și șicanator drepturile procedurale, expunând motivele amânării cauzei de la fiecare termen. A arătat că nu invocă cererea pentru pagube materiale, care s-ar fi produs prin amânarea cauzei.
Instanța a procedat la comunicarea cererii de amendare formulate de apărătorul intimatului pârât, către apărătorul recurenților reclamanți.
Avocat, pentru recurenții reclamanți, a solicitat respingerea acestei cereri de amendare. A arătat că recurenții reclamanți nu mai solicită acordarea unui termen pentru soluționarea cererii de strămutare.
A invocat ca motiv suplimentar de recurs necompetența materială a Tribunalului Dolj ca instanță de apel și implicit greșita compunere a completului de judecată. Astfel, în raport de valoarea obiectului dedus judecății, conform contractului de vânzare-cumpărare, dar și de dispozițiile deciziei nr.32/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind practica unitară a instanțelor judecătorești, a considerat că instanța de control judiciar trebuia să pună în discuția părților și implicit să califice calea de atac ca fiind recursul.
A precizat că Tribunalului Dolj nu s-a pronunțat cu privire la primul capăt de cerere formulat privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru cauza ilicită și lipsa obiectului contractului, întemeiat pe dispozițiile art.948 și urm. din Codul civil.
În raport de motivele scrise și susținute oral, a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dolj.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea ambelor hotărâri, în sensul admiterii acțiunii și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2229, încheiat între reclamanți și pârâți, la data de 31 decembrie 1998, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
A solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.
Avocat, pentru intimatul pârât, a arătat că decizia recurată a fost pronunțată la data de 18.04.2008, deci, anterior existenței deciziei nr.32/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența și calea de atac au fost legal stabilite, în conformitate cu normele existente, în vigoare, la fiecare moment de timp.
A precizat că motivul de recurs privind nepronunțarea instanței de rejudecare asupra constatării nulității absolute a contractului în litigiu se impune a fi respins deoarece, nu există cerere, întâmpinare, sau taxa de timbru care se aplica la valoare, iar obiectul prezentului dosar este cel din acțiunea introductivă - anularea contractului în litigiu pentru vicierea consimțământului reclamanților la încheierea acestui contract, obiect neevaluabil în bani.
A depus concluzii scrise și completare a concluziilor scrise, pe care le-a dezvoltat oral, în raport de care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică și legală; cu cheltuieli de judecată.
A solicitat respingerea cererii formulate de avocat, pentru recurenții reclamanți, pentru amânarea pronunțării.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față;
La data de 03 ianuarie 2002, reclamanții G și au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând ca instanța să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între ei și pârâți, autentificat sub nr.2229 din 31 dec.1998, prin care au vândut o parte din imobilul lor.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că solicită anularea actului deoarece le-a fost viciat consimțământul la încheierea acestuia, în sensul că pârâtul a exercitat violențe fizice asupra reclamantei, aceasta suferind o fractură și întindere de ligamente, având și acum mersul defectuos, iar în cursul anului 1998 fiica reclamanților, a fost bătută cu regularitate pe motiv că nu i se fac acte pe apartamentul de la etaj. Aceasta a amenințat că dacă nu li se încheie contract de vânzare cumpărare pe restul de apartament, ginerele va pleca iar fiica își va pune capăt zilelor, după ce va da foc casei.
Sub această presiune psihică, au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu pârâții, cu clauza de a nu vinde până la decesul reclamanților.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 953 și urm. Cod civil.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, motivând că deoarece în prezent între pârât și fiica reclamanților s-a pronunțat divorțul și imobilul din prezentul litigiu urmează să fie introdus în masa partajabilă ca bun comun, dobândit în timpul căsătoriei, este evident că scopul urmărit la promovarea prezentei cereri este scoaterea imobilului de la partaj.
Prin sentința civilă nr. 6609 din 20 iunie 2003, pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a admis acțiunea precizată, s - a constatat nulitatea absolută contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2229/31 decembrie 1998 încheiat la BNP.
Pârâții au fost obligați către reclamanți la plata sumei de 1.093.000 lei vechi, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanții au fost determinați să încheie actul sub influența presiunilor psihice pe care pârâții le-au exercitat asupra lor, astfel că operează nulitatea absolută, ca sancțiune pentru nerespectarea condițiilor de validitate la încheierea actului, constând în aceea că actul are o cauză imorală.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civilă nr.2083 din 11.12.2003, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.6086/CIV/2003, s-a admis apelul pârâtului și s-a anulat în tot hotărârea apelată, reținându-se cauza spre rejudecare, făcându-se aplicarea dispoz.art.297 alin.2 pr.civ.; s-a reținut nulitatea sentinței pronunțată de judecătorie, constând în nesemnarea minutei, conform art.258 alin.1 pr.civ.
Această decizie a fost recurată de reclamanții G și, iar prin decizia civilă nr.1821/16.12.2004 a Curții de APEL CRAIOVAs -a luat act de renunțarea recurenților la recursul declarat.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secția Civilă la nr.4856/civ/2005, iar prin decizia civilă nr.517 din 29.03.2006, s-a admis acțiunea civilă în anulare formulată de reclamanții și împotriva pârâților și.
S-a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2229/31.12.1998 de BNP, s-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 560 din 19 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr- (număr în format vechi 2615/CIV/2006) a fost admis recursul declarat de pârâtul, împotriva deciziei civile nr.517 din 29 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.4856/2005.
A fost casată decizia menționată și trimisă cauza spre rejudecare, la Tribunalul Dolj.
Curtea de APEL CRAIOVAa reținut în considerentele deciziei nr. 560 din 19 aprilie 2007că hotărârea Tribunalului Dolj nu este pe deplin motivată, sub aspectul întrunirii cerințelor art. 956 Cod civil, pentru anularea contractului din motive de violență fizică sau psihică, ce au dus la vicierea consimțământului vânzătorilor.
Din considerentele deciziei atacate nu rezultă fără echivoc dacă probele administrate în cauză converg spre dovedirea violenței ca viciu de consimțământ ce atrage anularea actului sau este vorba de o simplă temere reverențiară, care nu poate anula convenția.
S-a mai constatat că tribunalul nu a examinat și nu s-a pronunțat, prin prisma dispozițiilor art. 959 cod civil dacă acțiunea în anulare a fost formulată în termenul legal.
În rejudecare, tribunalul a pronunțat decizia civilă 212 din 18 aprilie 2008, prin care respins acțiunea.
Pentru se pronunța astfel s-a reținut că data la care pârâtul a părăsit imobilul (toamna anului 2000) este data la care au încetat violențele asupra reclamanților și a luat naștere dreptul acestora la acțiunea în anulare și, pe cale de consecință, data la care a început să curgă termenul de prescripție a acestei acțiuni.
Cum acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2229/31.12.1998 de BNP a fost promovată de reclamanți la data de 03.01.2002, tribunalul a apreciat că a fost formulată în termenul legal de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a arătat că nu se impune anularea contractului de vânzare- cumpărare deoarece niciunul dintre martorii audiați nu a asistat la discuțiile pe care reclamanții susțin că le-ar fi avut cu pârâții referitor la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la etajul imobilului situat în C,-.
Depozițiile martorilor reclamanților, prin care aceștia au înțeles să dovedească violențele fizice și psihice exercitate asupra lor de cei doi pârâți, au caracterul unor probe indirecte, martorii afirmând că au cunoștință de aceste aspecte "din spusele reclamanților". S-au avut în vedere declarațiile maartorilor, - și și s-a concluzionat că nu au asistat personal la eventuale discuții între părți. Declarația martorei, a fost apreciată ca subiectivă, necorobororându-se cu celelalte probe administrate în cauză, fiind înlăturată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, motivând că instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra acțiunii formulate la 3 ian. 2002 și precizată ulterior, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului pentru cauza ilicită și lipsa obiectului contractului. S-a susținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispoz. art. 948, 966, 968 civ. însă instanța nu s-a pronunțat asupra acțiunii. S-a făcut referire la probele administrate și la situația de fapt rezultată din acestea, s-a arătat că prețul nu a fost achitat, lipsind astfel un element esențial al actului juridic, s-a susținut că actul a avut o cauză ilicită, întrucât reclamanții nu au intenționat să transmită proprietatea, ci să salveze căsnicia fiicei lor. S-a arătat că pârâtul determina scene violente, afectând sănătatea soției sale, că pârâții nu aveau posibilități materiale pentru a achita prețul.
În teză subsidiară, s-a susținut că instanța de apel a dat o soluționare greșită acțiunii prin care s-a solicitat anularea contractului pentru vicierea consimțământului. S - au invocat declarațiile martorilor, din care a rezultat că erau relații tensionate între soți, că a existat o temere din partea recurenților, determinantă la încheierea actului. Recurenții au arătat că trebuia să se aibă în vedere vârsta reclamanților, momentul când actul a fost încheiat, faptul că pârâta suferea de afecțiuni neurologice, arătând probele administrate fiind ignorate de tribunal.
În ședința publică de la 11 decembrie 2008 recurenții au invocat ca motiv de nulitate de ordine publică calificarea greșită a căii de atac de către tribunal.
Motivul de nulitate de ordine publică privind calificarea greșită a căii de atac ce se putea exercita împotriva sentinței primei instanțe nu este fondat.
Potrivit art. 282/1 nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești pronunțate asupra litigiilor al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei(ROL). Prin decizia nr. 32/9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 10.11.2008 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, s-au inclus în categoria litigiilor evaluabile în bani acțiunile prin care se solicită constatarea nulității sau anularea actelor juridice.
Cele stabailite în decizia arătată nu sunt aplicabile în speță, pentru următoarele argumente.
Potrivit art. 112 alin 1 pct. 3, prin cererea de chemare în judecată reclamantul arată care este obiectul acțiunii și care este valoarea acestuia. În speță, obiectul material al acțiunii îl reprezintă imobilul ce a făcut obiectul contractului a cărui nulitate se invocă, valoarea fiind aceea stabilită la data promovării acțiunii potrivit valorii de piață, iar nu potrivit reactualizării prețului din contractul părților, reactualizare făcută în raport de coeficientul de devalorizare a monedei naționale.
Prin acțiunea reclamanților nu se indică valoarea imobilului, însă împotriva primei sentințe, în primul ciclu procesual, s-a exercitat de către reclamanți calea de atac a apelului, deși dispoz. art. 282/1 erau în vigoare și la data respectivă.
Faptul că după parcurgerea a două cicluri procesuale reclamanții arată că valoarea obiectului litigiului se stabilește prin reactualizarea sumei de 32 - lei (ROL) din anul 1998, la zi constituie nu numai o eroare în determinarea valorii obiectului litigiului, dar și o exercitare a drepturilor procesuale cu rea credință, prin încearcrea de tergiversa soluționarea litigiului, contrar dispoz. art. 723
Pe de o parte, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, reclamanții urmăresc reîntoarecera în patrimoniul lor bunului vândut, etajul unei clădiri, astfel că valoarea obiectului litigiului o reprezintă valoarea de piață a acestui imobil, iar nu reactualizarea prețului plătit.
Pe de altă parte, reclamanții nu pot invoca în recurs o valoare a obiectului ce a nu a fost precizată la prima instanță, după ce au înțeles să exercite apel și apoi recurs, în două etape procesuale, pentru că prețuirea obiectului litigiului se face prin acțiune, iar nu prin motivele de recurs.
În plus, calea de atac fost stabilită de Curtea de APEL CRAIOVA, prin decizia civilă 560 din 19 aprilie 2007 care, casând hotărârea tribunalului, a trimis spre rejudecare pentru soluționarea acțiunii după ce apelul fusese admis de tribunal și sentința anulată, instanța de trimitere conformându-se celor dispuse prin decizia de casare.
Un alt argument pentru respingerea criticii derivă din aplicarea jurisprudenței CEDO în speță.
Astfel, la data promovării acțiunii, o mare parte a soluțiilor pronunțate în practica judiciară în materie erau în sensul că sentința era supusă căii de atac apelului, acțiunea nefiind încadrată celor evaluabile în bani. Părțile aveau, sub aspectul căilor de atac, cel puțin prefigurare etapelor urmate de instanțe și urmau o conduită procesuală, legată de administrarea probelor, termenul de formulare a criticilor, chestiuni care țin de respectarea dreptului lor de acces la instanță, în condițiile art. 6 alin 1 din CEDO.
Pe parcursul soluționării cauzei, după pronunțarea deciziei din apel, au apărut modificări în practica instanțelor, prin soluționarea unui recurs în interesul legii, cu rol de unificare practicii în materia căilor de atac și care a stabilit că sentințele pronunțate asupra acțiunilor având ca obiect constatarea nulității sau anularea atelor juridice sunt supuse apelului sau recursului, după valoarea obiectului litigiului. Incertitudinea jurisprudențială nu poate avea ca efect lipsirea părților de o cale de atac și prelungirea nejustificată cursului procesului, care ar putea căpăta o durată excesivă, prin casări repetate, părțile urmând să beneficieze de soluționarea procesului după regulile existente anterior, iar nu după cele stabilite prin decizia nr. 32/2008 a ÎCCJ. În acest fel trebuie aplicate în speță cele stabilite de instanța europeană în cauza Beian României din 6 dec. 2007 sau cauza Vișan Romaniei din 24 aprilie 2008.
Analizând motivele de recurs care vizează fondul cauzei, se consideră că acestea nu sunt fondate, urmând ca recursul să fie respins.
Potrivit art. 129 alin. 6, instanța are obligația de se pronunța doar asupra cererilor formulate de părți, ca expresie a principiului disponibilității, care dă dreptul reclamantului să investească instanța prin acțiune.
În condițiile art. 132, reclamantul își poate modifica acțiunea până la prima zi de înfățișare, însă după această dată părțile propun probe și instanța le încuviințează în raport de obiectul și cauza acțiunii inițiale sau modificate, în condițiile legii.
Prin acțiunea promovată la 3. ian. 2002 reclamanții au solicitat anularea contractului încheiat pentru vicierea consimțământului lor prin violență, invocând în drept prev. art. 953 civ. Toate expunerile situației de fapt și solicitările reclamanților au privit acest motiv de nulitate, iar în finalul cererii s-a menționat că nu s-a plătit prețul, deși a fost menționat, însă aceasta fost considerată de reclamanți o dovadă în plus că vânzarea a fost una fictivă și forțată.
Reclamanții nu au susținut, așadar, o cauză de nulitate pentru lipsa prețului și nici rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului convenit, cu atât mai mult cu cât, potrivit regulilor conversiunii actelor juridice, actul nul ca vânzare putea fi considerat valabil ca donație.
Ceea ce are relevanță este faptul că potrivit art. 112 și 132 investirea instanței s-a făcut cu o acțiune pentru anularea contractului, conform art. 953 civ.
Prin concluziile scrise depuse la 29 august 2002, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, ca acțiune pentru anularea actului și au arătat că din probele administrate se poate constata că părțile se află în prezența unei cauze de nulitate absolută și anume cauza imorală. La fila 3 concluziilor scrise reclamanții au arătat că rezultă clar cauza imorală din aceea că este inadmisibil ca fiica și ginerele să își forțeze părinții să încheie un contract sub violență și amenințări. S-a arătat că prețul nu a fost plătit.
În concluziile scrise depuse de pârât s-a arătat că este inadmisibilă modificarea cererii de chemare în judecată după administrarea probelor și a solicitat să se pronunțe soluția raportat ala cererea inițială.
După depunerea acestor concluzii scrise, instanța a repus cauza pe rol pentru se suplimenta probatoriile, au fost audiați noi martori și s-au depus acte, însă nu s - a pus în discuție o eventuală modificare a acțiunii iar cele invocate în concluziile scrise nu a mai fost susținut oral de reclamanți, deși aceștia beneficiau de apărare calificată.
Prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii prin cererea inițială, iar reclamanții nu au criticat acest aspect în apel.
După admiterea apelului și anularea sentinței, în primul ciclu procesual, tribunalul a rejudecat cauza în fond, pronunțând decizia civilă 517/2006, prin care s-a analizat doar cauza de nulitate relativă grefată pe vicierea consimțământului reclamanților prin violență. Nici în această hotărâre nu s-a analizat cererea expusă de reclamanți prin concluziile scrise, iar reclamanții nu au criticat în recurs acest aspect.
Decizia de casare Curții de APEL CRAIOVAa impus tribunalului să stabilească dacă acțiunea a fost formulată în termen și să stabilească dacă probele converg spre dovedirea violenței ca viciu de consimțământ sau este vorba despre o simplă temere reverențioasă. Nu au fost date îndrumări instanței de trimitere să analizeze și alte aspecte ale speței, întrucât ele nu au fost niciodată puse în discuția contradictorie a părților.
Reluând judecata în fond, tribunalul s-a pronunțat asupra acțiunii inițiale, respectând astfel cadrul procesual stabilit în condițiile art. 112 și ignorând în mod corect cele susținute prin concluziile scrise deoarece aceasta nu constituie o investire a instanței cu o cerere modificatoare, nefiind formulată în termen și nu s-a pus în discuția părților.
Nu este astfel fondată critica privind nepronunțarea tribunalului asupra acțiunii în ansamblul ei iar criticile din recurs referitoare la cauza ilicită a contractului sau neplata prețului nu pot primi o analiză pe fond.
Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prev. art. 953 și urm. civ. atunci când a respins acțiunea pentru existența viciului de consimțământ.
Actul juridic civil este o manifestare de voință cu intenția de a produce efecte juridice. Din punct de vedere juridic, voința cuprinde în structura sa consimțământul, sau hotărârea de a încheia actul juridic, și cauza sau scopul pentru care actul se încheie.
Pentru fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie afectat de vicii de consimțământ. Art. 953, 955, 956, 957, 958 civ. reglementează violența, ca viciu de consimțământ, care atrage nulitatea actului juridic civil.
În sensul textelor legale citate, violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia și poate îmbrăca atât forma violenței fizice sau, cât și a celei psihice.
Pentru a fi viciu de consimțământ, violența trebuie să fie determinantă, temerea insuflată fiind atât de puternică pentru persoana în cauză, încât ea consimte la încheierea unui act, pe care în alte condiții nu l-ar fi încheiat. În aceste condiții, nu orice temere sau orice amenințare nesemnificativă este distructivă de consimțământ, ci încredințarea celui asupra căruia se exercită violența că dacă nu va încheia actul respectiv, va atrage asupra sa, a familiei sale ori a bunurilor un anumit rău, concret, suficient de semnificativ pentru persoana respectivă sau pentru bunurile sale.
În toate cazurile, acela care susține că a avut consimțământul viciat prin violență trebuie să dovedească în ce a constat violența exercitată și faptul că aceasta a avut caracter determinant, fiind aplicabile prev. art. 1169 civ.
Obiectul probei în această materie îl constituie, așadar, faptele care au determinat ineficacitatea actului juridic, și anume sub ce formă au fost manifestate violențele ( fizice sau psihice), în ce au constat în concret și în ce mod au fost resimțite de acela care pretinde că avut consimțământul viciat.
Modalitatea de dovedire a susținerilor din cererea de chemare în judecată aleasă de reclamanți în speță a fost dovada cu martori, întrucât nu erau în posesia unor înscrisuri care să emane de la partea adversă și care să poată dovedi exercitarea unor violențe.
Instanțele de fond au încuviințat audierea de martori atât la prima instanță, cât și după admiterea apelului și anularea sentinței, în condițiile art. 297 alin 2, concluzionându-se în decizia atacată că probele au avut un caracter indirect, întrucât martorii nu au relatat evenimente pe care să le fi cunoscut personal.
După încuviințarea și administrarea probelor în condițiile art. 167 și urm., instanța determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor coroborat, stabilind dacă martorul este sincer și dacă declarația lui corespunde realității.
Instanța trebuie să aibă în vedere relațiile dintre martori și părți, izvorul informațiilor relatate, modul în care martorul a receptat și a prelucrat informația ce i se cere să o reproducă. Dacă mărturia unei persoane asupra unui fapt este singulară și contrazisă de celelalte probe, ea urmează a fi înlăturată ca nesinceră, întrucât formarea convingerii instanței este rezultatul unui proces de analiză în ansamblu a probelor administrate.
Tribunalul a aplicat corect regulile privind analiza probelor, deoarece relatările martorilor care, în majoritate, nu au fost prezenți la discuții între părți privind încheierea contractului, nu pot duce la concluzia că violențele invocate de reclamanți ar avea un caracter distructiv de voință. Instanța apreciază că așa - zisa amenințare din partea fiicei reclamanților, la care asistat martora, cu o zi înaintea încheierii contractului, când fiica și-a amenințat părinții că dă foc casei și apoi se omoară nu poate constitui o violență psihică în sensul legii, deoarece imediat reclamanții și-au calmat fiica spunând că vor încheia actul a doua zi.
O astfel de manifestare nervoasă a pârâtei nu are efectul de a paraliza voința reclamanților, astfel încât aceștia să consimtă imediat la perfectarea unui act juridic pe care nu l-ar fi încheiat în alte condiții, cu atât mai mult cu cât martora a relatat că discuția a avut loc între mamă și fiică, fără a fi de față și reclamantul, coproprietar al imobilului, asupra căruia nu s-a exercitat pretinsa violență. Martora a arătat că nu a asistat și la alte discuții, iar cele relatate de reclamantă nu pot face dovada cerută în speță.
Instanța constată că între motivele de viciere a consimțământului invocate de reclamanți există o anumită discordanță. Astfel, reclamanții susțin, pe de o parte, că fiica și ginerele au exercitat violențe psihice și chiar fizice asupra lor, provocând discuții, certuri, cerându-le să le încheie contract pe o parte din casa de locuit. Ar părea astfel că violențele pretinse s-au exercitat de ambii pârâți asupra reclamanților.
Pe de altă parte, reclamanții susțin că pârâta era abuzată fizic de soțul său, suferea de afecțiuni psihice induse de tensiunea din relațiile de familie și astfel reclamanții au consimțit la vânzare pentru a înceta abuzurile asupra fiicei lor.
În afara episodului relatat de martora, reclamanții nu au dovedit existența unor violențe care să depășească temerea firească a părinților, care acționează astfel încât ca fiica lor să aibă o căsnicie fericită, liniștită, ori o astfel de temere nu este asimilabilă violenței în sensul art. 953 civ. Se reține și faptul că reclamanții erau proprietarii unei locuințe cu mai multe etaje, edificate ca unități locative separate și că vânduseră o parte din locuință fiului lor, iar fiica locuia deja în altă parte a casei, în familie existând înțelegerea ca părinții și copii majori, împreună cu familiile acestora, să folosească acest imobil, aspecte recunoscute chiar de reclamanți la interogatoriu. În aceste condiții, vânzarea etajului clădirii către pârâți poate constitui o evoluție firească a raporturilor patrimoniale dintre părinți și copii, neînțelegerile apărând atunci când pârâții au divorțat. În acest sens sunt și cele declarate de martorii audiați la prima instanță.
Instanța are în vedere faptul că vânzarea părții din imobil către fiul reclamanților a intervenit cu doar o zi înaintea vânzării către pârâți iar în aceste condiții amenințarea din partea pârâtei, adresată numai mamei, și cererea de a încheia și cu ea contract nu constituie o amenințare serioasă, care să poată afecta voința ambilor reclamanți.
Exercitarea altor violențe nu a fost dovedită cu declarații ale martorilor care să fi cunoscut direct despre modul în care voința reclamanților a fost afectată, aceștia făcând simple supoziții legate de starea de sănătate a pârâtei sau relatând chestiuni povestite de reclamanți.
Concluzia care se impune este aceea că tribunalul aplicat corect dispozițiile legale, reținând că nu a fost viciat consimțământul reclamanților la încheierea actului, iar criticile din recurs nu sunt fondate, astfel că în condițiile art. 312 c recursul se va respinge.
Se va respinge cererea intimatului pârât pentru aplicarea unei amenzi jurdiciare reclamanților recurenți pentru prelungirea cursului procesului.
Astfel potrivit art. 108/1 instanța poate aplica amendă judiciară pentru motivele indicate expres în text, însă faptul că recurenții au formulat cerere pentru amânarea judecății pentru lipsa apărătorului ales sau pentru a face dovada formulării unei cereri de strămutare nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute.
Art. 108/3 dă posibilitatea unei părți să ceară obligarea părții adverse la despăgubiri pentru că a pricinuit, cu intenție sau culpă, amânarea judecății, dar numai în condițiile în care se aduce o pagubă și ea este dovedită.
Intimatul pârât nu a dovedit existența unei pagube, precizând că solicită aplicarea unei amenzi judiciare ( în folosul statului), pentru care nu există temei al obligării reclamanților recurenți.
În consecință, analizând cererea din perspectiva celor două texte legale, se impune respingerea ei.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, recurenții vor fi obligați intimatul pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți G și -, împotriva deciziei civile nr. 212 din 18 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul în - în contradictoriu cu intimații pârâții, .
Obligă recurenții reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul în sumă de 700 lei.
Respinge cererea intimatului pârât privind aplicarea unei amenzi recurenților, în temeiul art. 108/1 sau art 108/5
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 decembrie 2008
Președinte, - - | Judecător, --- - - | Judecător, - - |
Grefier, - |
Red./tehnored. GI
2ex/17.12.2008
jud. fond -,
Președinte:Tatiana RădulescuJudecători:Tatiana Rădulescu, Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
