Anulare act. Încheierea /2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI --SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 06.11.2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreia Liana Constanda
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1719/A/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenta - pârâtă, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială nr. 98918/11.03.2008, aflată la fila nr. 10 din dosar, intimatul - reclamant personal, lipsind intimații - pârâți și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și intimata - pârâtă
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurentei pârâte, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în cadrul căruia înțelege să depună copia unei sentințe civile pronunțată într-un alt dosar în care au fost aceleași părți, respectiv sentința civilă nr. 5834 din 19.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr. 8106/2004.
Curtea, deliberând asupra probei cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă, apreciază proba ca fiind utilă soluționării cauzei, astfel încât în temeiul art.305 pr.civ. o încuviințează ca atare.
Reprezentantul recurentei pârâte, invocă excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă depusă astăzi, nr.5834 din 19.10.2004, înțelegând să o invoce ca fiind o excepție de ordine publică precizând totodată că, susține în continuare și motivele sale de recurs.
Curtea, deliberând, urmează a decide atât asupra excepției de ordine publică invocată astăzi în ședință publică de reprezentantul recurentei-pârâte cât și asupra motivelor de recurs formulate de aceasta, solicitând recurentei-pârâte, prin reprezentant legal să pună concluzii pe recurs și în raport de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și în raport de practica judiciară în materie.
Reprezentantul recurentei pârâte, solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat invocată în raport de sentința civilă nr. 5834 din 19.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr. 8106/2004. Pe motivele sale de recurs, precizează că solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă, fără cheltuieli de judecată. Cu privire la concluziile solicitate de instanță în raport de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și în raport de practica judiciară, solicită amânarea pronunțării cauzei pentru a formula în scris respectivele concluzii.
Intimatul - reclamant personal, pune concluzii de respingere atât a excepției autorității de lucru judecat invocată de reprezentantul legal al recurentei-pârâte în raport de sentința civilă nr. 5834 din 19.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr. 8106/2004, precum și respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar, urmând a formula și concluzii scrise. Cu privire la solicitarea instanței privind formularea unor concluzii în raport de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și în raport de practica judiciară, depune la dosarul cauzei un extras din decizia CEDO din 01.12.2005 privind opinia Guvernului României în cazul precum și un extras din decizia 5676 din 28.06.2005 privind opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție--Secția Civilă.
CURTEA
Pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 13.11.2008 în cauza ce are ca obiect cererea de recurs formulată de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1719/A/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI --SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 13.11.2008
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 20.11.2008 în cauza ce are ca obiect cererea de recurs formulată de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1719/A/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI --SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.495.
Ședința publică din data de 20.11.2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1719/A/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 06.11.2008, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 13.11.2008 și la 20.11.2008- data pronunțării prezentei decizii civile.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3045/4.05.2007, Judecătoria Sectorului 5 B, Secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a numitei cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității Dispoziției Primarului General nr. 1399/15.09.1995, ca lipsită de obiect, totodată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA și, în consecință, a obligat pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, Sector 5.
Au fost respinse ca lipsite de interes capetele de cerere prin care reclamantul solicită constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în B,-, Sector 5 și constatarea nulității Dispoziției Primarului General nr. 1399/15.09.1995.
În motivarea sentinței, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 3812/28.06.1993 a Judecătoriei Sectorului 5 s-a constatat nulitatea actelor de intrare în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, constatându-se, totodată, că G, autorul reclamantei, a deținut în proprietate imobilul respectiv, dispunându-se completarea certificatului de moștenitor nr. 1915/1992 eliberat de notariatul de Stat Sector 5, prin includerea imobilului în masa succesorală.
În temeiul acestei hotărâri judecătorești, a fost emisă Dispoziția nr. 519/4.11.1993 de către Primarul General al Municipiului B, iar prin Decizia nr. 1369/10.05.1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, a fost admis recursul în anulare împotriva sentinței menționate, cu consecința casării acesteia și respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
În baza deciziei date în cadrul recursului în anulare, prin Dispoziția nr. 1399/15.09.1995 emisă de Primarul General al Municipiului Baf ost desființată decizia administrativă anterioară, dispunându-se ca imobilul în litigiu să reintre în patrimoniul statului.
Ulterior, în anul 1997, reclamantul din prezenta cauză, în calitate de moștenitor al numitei, decedată la data de 10.10.1993, conform certificatului de moștenitor nr. 1339/25.10.1993, a promovat o nouă acțiune în revendicarea imobilului, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, acțiune admisă prin sentința civilă nr. 7577/20.10.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, definitivă prin decizia nr. 1949/1998 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă.
Cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantului pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, instanța a apreciat că este întemeiată, întrucât prin Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între modalitățile de preluare a imobilelor în proprietatea statului, regula în privința măsurilor reparatorii fiind restituirea în natură. Pentru aceleași rațiuni, este lipsită de interes și cererea privind constatarea nulității deciziei administrative.
În ceea ce privește fondul cauzei, judecătoria a reținut că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea autorului reclamantului, G, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 800/1933 și transcris sub nr. 401/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului în baza nr. 693/2.06.1960 prin care se completează listele anexe ale Decretului 92/1950, imobilul figurând la poziția 3888.
Chiar dacă prin sentința civilă nr. 12252/23.11.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40724/1996, încheiat la data de 20.02.1997 între Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA, în calitate de vânzător și numiții și, în calitate de cumpărători, pentru apartamentul nr. 2 din imobilul în discuție, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare se impune compararea titlurilor de proprietate ale părților și, constatându-se că acestea provin de la autori diferiți, s-a dat eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil și mai bine caracterizat.
Instanța a apreciat că acest titlu este cel al reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, în condițiile în care cel al pârâtei s-a constituit prin înstrăinarea de către un neproprietar în speță statul.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1719/21.12.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în prealabil respingându-se ca neîntemeiată excepția netimbrării apelului.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a înlăturat criticile apelantei privind modul de conexare a celor două dosare de către Judecătoria Sectorului 5 B, întrucât în cauză erau întrunite cerințele prevăzute de art. 164 Cod procedură civilă.
De asemenea, s-a constatat că în mod corect judecătoria a soluționat cauza în primă instanță, avându-se în vedere valoarea obiectului pricinii, situată sub limita de 5 miliarde ROL prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, fapt confirmat de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
În ceea ce privește modul de comparare a titlurilor de proprietate înfățișate de părți asupra aceluiași imobil, Tribunalul a constatat că în mod corect s-a realizat o asemenea operațiune juridică în limitele obiectului cererii, astfel cum aceasta fusese modificată la data de 7.11.2005, în aplicarea art. 480 Cod civil.
S-a apreciat că în mod legal s-a considerat ca fiind preferabil titlul reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Prin motivele de recurs, au fost criticate considerentele instanței de apel privind legalitatea conexării celor două cauze de către Judecătoria Sectorului 5 B, în condițiile în care aceste cauze se aflau pe rolul unor instanțe diferite și aveau temeiuri de drept diferite.
S-a susținut că soluția asupra timbrajului este nelegală, întrucât acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu beneficiază de scutirea de la plata taxei de timbru prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Recurenta a susținut, totodată, că hotărârea de apel nu este temeinic motivată nici pe aspectul modificării cererii de chemare în judecată și nici în privința comparării titlurilor părților asupra aceluiași imobil, neavând nici un temei legal aprecierea instanței de apel pe acest din urmă aspect, în sensul că atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995 nu ar avea nici o relevanță, împrejurări de natură a atrage modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește buna-credință, aceasta este neîndoielnică, fapt rezultat din hotărârile judecătorești depuse la dosar ca mijloace de probă, acestea beneficiind de autoritatea de lucru judecat.
Recurenta a arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că statul nu era proprietar al imobilului la momentul vânzării, dovadă fiind Dispoziția nr. 1399/1995 emisă de Primarul General al Municipiului
La termenul de judecată din 25.09.2008, urmare a solicitării instanței, recurenta a depus la dosar forma restructurată a motivelor de recurs.
Prin această cerere, s-a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât a confirmat hotărârea primei instanțe prin care s-a acordat reclamantului mai mult decât acesta a cerut, în sensul că, deși a cerut instanței de judecată să procedeze la o comparare între titlul său, reprezentat de certificatul de moștenitor nr. 1339/1993, și contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți nr. 40742/1996, ambele instanțe au trecut peste voința reclamantului și au comparat actul de vânzare-cumpărare nr. 800/1933 cu contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilității.
S-a susținut, de asemenea, că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, anume certificatul de moștenitor nr. 1339/1993, pe care l-a considerat ca având elementele constitutive ale unui titlu de proprietate, în condițiile în care este exclusă o asemenea natură juridică, un certificat de moștenitor neputând face dovada proprietății în mod singular, ci doar coroborat cu titlul de proprietate.
Recurenta a mai susținut că operațiunea de comparare a titlurilor excede puterii judecătorești, fiind de competența exclusivă a legiuitorului, care stabilește un anumit regim juridic al imobilelor trecute în proprietatea statului anterior anului 1989.
Astfel, existența unor acte normative cu caracter special, care derogă de la dreptul comun, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, determină ca acțiunea în revendicare fundamentată pe compararea de titluri, având ca obiect un imobil ce intră în sfera de reglementare a legilor speciale, este inadmisibilă. Tocmai de aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie recentă, a statuat, ca o necesitate de impunere a unei practici unitare pentru toate instanțele românești, că revendicarea unor asemenea imobile este inadmisibilă.
Recurenta a susținut, totodată, faptul că certificatul de moștenitor invocat de către reclamant ca fiind titlul său de proprietate și-a pierdut parțial valabilitatea, în urma casării sentinței care a stat la baza includerii imobilului în masa succesorală rămasă de pe urma autorului reclamantului.
Sentința civilă nr. 7577/20.10.1997, prin care reclamantul pretinde că i s-a restituit întregul imobil, nu este opozabilă recurentei, întrucât nu a avut calitatea de parte în acea cauză, urmând a se avea în vedere și faptul că, la acel moment, apartamentul nr. 2 era deja înstrăinat recurentei, nemaifiind în patrimoniul Municipiului
La același termen de judecată, recurenta a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 5834/19.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, definitivă și irevocabilă, reținută de către instanță spre soluționare odată cu recursul declarat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Curtea apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Excepția autorității de lucru judecat invocată la termenul de judecată din 6.11.2008 reprezintă un motiv de ordine publică ce poate fi formulat oricând în cursul judecării recursului, în condițiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă.
În măsura în care este invocat chiar de către recurentă, Curtea apreciază că reprezintă un motiv suplimentar de recurs, cu unica derogare prevăzută de legiuitor în privința termenului de formulare, ca atare, urmează a fi soluționat în cadrul recursului, odată cu celelalte critici din motivarea căii de atac, fără a fi necesară pronunțarea asupra sa distinct de soluția dată cererii de recurs.
Acest motiv urmează a fi cercetat cu prioritate, în considerarea efectului pe care tinde să-l producă în cauză, respectiv admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea cererii de chemare în judecată în consecință.
S-a susținut de către recurentă că sentința civilă nr. 5834/19.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr. 8106/2004, definitivă și irevocabilă, beneficiază de autoritate de lucru judecat în cauză, deoarece obiectul cauzei soluționate prin acea hotărâre a fost reprezentat de o acțiune în revendicarea aceluiași imobil cu cel din prezenta cauză, ce a presupus o comparare a acelorași titluri ale părților.
Susținerile recurentei sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, nu se poate reține identitatea de obiect între cererea din prezentul dosar și cel din dosarul anterior, din cuprinsul sentinței civile nr. 5834/19.10.2004 rezultând că cererea din dosarul nr. 8106/2004 a vizat constatarea de către instanță a împrejurării că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, totodată, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40724/1996 încheiat între și SC SA.
În prezenta cauză, în urma modificării uneia dintre cererile conexe (cea din dosarul nr. 3677/2005 al Tribunalului București - Secția a IV -a Civilă, anterior declinării competenței în favoarea Judecătoriei sectorului 5 B și anterior conexării cu cererea din dosarul nr-), s-a formulat o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, cerere care reprezenta obiectul celui de-al doilea capăt din acțiunea înregistrată sub nr-), pretenția inițială de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40724/1996 nemaifăcând, după modificare, obiectul pretențiilor reclamantului.
Este nerelevant, din acest punct de vedere, că în dosarul nr-, cererea de obligare a pârâtei este introdusă prin formula "să constatați că Consiliul General al Municipiului Bav ândut cu rea - credință bunul meu", din motivarea în fapt și în drept a cererii reieșind că nu s-a intenționat formularea unei cereri în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci doar sublinierea faptului că titlul pârâtei derivă dintr-o vânzare a bunului altuia, care în compararea titlurilor conduce la înlăturarea celui al pârâtei.
Instanța a rămas învestită, de asemenea, cu cererea în constatarea nulității Dispoziției nr. 1399/1995 a Primarului General al Municipiului B și cu cererea în constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 2 în litigiu; acest din urmă aspect reprezintă o chestiune prejudicială în acțiunea în revendicare și nu formează obiectul unei cereri de sine - stătătoare, deoarece, indiferent de formularea sa de către reclamant distinct de celelalte capete de cerere, se impune oricum evaluarea existenței dreptului de proprietate al reclamantului în cadrul comparării titlurilor.
Din perspectiva dispozițiilor art. 1201 Cod civil, Curtea constată că nu este întrunită tripla identitate cerută cumulativ pentru existența autorității de lucru judecat, respectiv obiect, părți și cauză juridică, în condițiile în care diferă obiectul cererilor succesiv formulate.
Urmează a se verifica în ce măsură soluționarea prezentului litigiu este afectată de efectul negativ al puterii de lucru judecat decurgând din pronunțarea unei hotărâri judecătorești, efect ce presupune în principiu că aspectele de fapt și de drept dezlegate irevocabil nu pot fi reevaluate în cadrul unei judecăți ulterioare întemeiate pe același drept.
Or, se constată că prin sentința civilă nr. 5834/19.10.2004 nu au fost dezlegate asemenea aspecte de fond: primul capăt de cerere formulat de reclamantul a fost respins ca lipsit de interes, în considerarea sentinței civile nr. 7577/1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 B, prin care instanța a statuat în mod irevocabil că reclamantul este proprietarul imobilului din- A, iar cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, față de sentința civilă nr. 12252/2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 B, prin care s-a menținut irevocabil ca fiind valabil contractul de vânzare-cumpărare nr. 40724/1996.
Se constată că ambele cereri formulate au fost respinse în considerarea unor excepții procesuale, ceea ce exclude de plano posibilitatea invocării acestei hotărâri ca reper al "lucrului judecat", care ar putea fi reprezentat, eventual, de celelalte hotărâri judecătorești la care s-a raportat instanța din dosarul nr. 8106/2004 pentru respingerea cererilor reclamantului.
Or, ambele sentințe irevocabile au fost evocate prin considerentele sentinței pronunțate în prezenta cauză, din punctul de vedere al efectelor produse, în ansamblul probator administrat, aprecierea instanțelor de fond făcând tocmai obiectul criticilor de nelegalitate din prezenta cale de atac.
Pe baza considerentelor expuse, Curtea conchide în sensul că excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată, pe care o va respinge în consecință, întrucât, pe de o parte, nu este întrunită tripla identitate prevăzută de art. 1201 cod civil iar, pe de altă parte, nici măcar efectul negativ al puterii de lucru judecat nu se produce în cauză, deoarece hotărârea invocată în susținerea excepției nu a vizat aspecte de fond.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Curtea reține că, în cursul judecării recursului, acestea au fost reformulate sub aspect formal, fără a modifica esența criticilor din cererea inițială de recurs și fără a reprezenta critici noi (cu excepția inadmisibilității cererii în revendicare), deoarece, în caz contrar, cererea depusă la termenul din 25.09.2008 nu ar putea fi luată în considerare, conținând motive de recurs formulate cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 alin. 1 cu referire la art. 301 Cod procedură civilă, respectiv după data de 29.02.2008, când a expirat termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel pentru motivarea recursului.
Trebuie precizat, în primul rând, că recurenta nu a reluat prin cererea din 25.09.2008 cele două aspecte pur procedurale menționate prin cererea inițială, însă acestea nu pot fi ignorate în analiza de față, deoarece nu s-a menționat expres faptul că s-ar fi renunțat la invocarea lor, intenționându-se doar reformularea unora dintre critici.
Ca atare, Curtea urmează a se referi și la modul de evaluare de către instanța de apel a criticilor apelantei privind conexarea cauzelor în fața judecătoriei și timbrajul cererii.
Astfel, în ceea ce privește conexarea, Curtea apreciază că reprezintă o chestiune de oportunitate, și nu de aplicare a legii, deoarece dispozițiile art. 164 Cod procedură civilă lasă acest act de procedură la aprecierea instanței.
Pentru acest considerent, critica nu poate fi cercetată pe temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel cum a fost invocată, și nici din perspectiva altui caz de modificare ori casare prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă, nefiind întrunite cerințele de aplicare ale vreunuia dintre acestea.
În ceea ce privește timbrajul, Curtea constată că nu se formulează în concret nicio critică de nelegalitate, recurenta arătând doar că acesta nu a fost corect stabilit; este de menționat că cererea în revendicare a fost timbrată la valoare, după cum rezultă din încheierea de ședință de la 27.06.2006 din dosarul nr- al Judecătoriei sectorului 5 B, fără vreo obiecție din partea pârâtei - recurente, care a fost prezentă la acel termen de judecată și fără ca reclamantul să conteste modul de stabilire a timbrajului, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997.
În privința admisibilității cererii în revendicare în contextul Legii nr. 10/2001, se reține că recurenta - pârâtă susține că, în contextul activității legii speciale reprezentate de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, o acțiune promovată în condițiile dreptului comun nu mai poate fi primită, din moment ce legea specială reglementează tocmai modul de reparare a prejudiciului produs prin preluarea de către stat, în perioada 1945 - 1989, unor imobile din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu, prevăzând cazurile în care este posibilă sau nu restituirea în natură a acestora.
În raport de acest argument, Curtea apreciază ca întemeiate susținerile recurentei în sensul că legea specială nu poate fi ignorată în cadrul unei cereri în justiție ce are drept finalitate restituirea în natură a unui imobil din categoria celor explicit vizate de lege, cum este și cererea de față, în virtutea principiuluispecialia generalibus derogant(se va dezvolta acest aspect cu ocazia cercetării modului de analiză a cererii în revendicare).
Legea prevede parcurgerea procedurii administrative reglementate prin Capitolul III, procedură finalizată prin acordarea măsurilor reparatorii ori respingerea pretențiilor cu acest obiect, însă numai în situația în care imobilul este deținut în prezent de vreuna dintre persoanele juridice arătate în art. 21 și 29 din lege, nu și de către persoana fizică ce a cumpărat locuința ocupată în calitate de chiriaș în baza Legii nr. 112/1995.
Așadar, în cazul deținerii imobilului de către alte persoane juridice decât cele vizate de legiuitor sau al cumpărării acestuia de către fostul chiriaș persoană fizică, nu este posibilă derularea unei proceduri administrative de natura celei expres prevăzute de lege.
Aceasta nu înseamnă de plano că, în atare situații, proprietarul deposedat anterior anului 1945 este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu și la restituirea în natură, în condițiile art. 18 lit. c, având la îndemână doar procedura administrativă descrisă în art. 21 și urm. pentru atingerea acestui rezultat, cât timp legea specială recunoaște aptitudinea proprietarului de a dobândi însăși posesia, pe calea unei acțiuni în justiție formulate împotriva chiriașului cumpărător pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Nu s-ar putea socoti că, pentru atingerea acestei finalități, proprietarul ar fi obligat să apeleze exclusiv la formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare la care face referire art. 45 din lege, întrucât s-ar interpreta eronat voința legiuitorului în sensul reglementării exhaustive a căilor procesuale posibil de urmat pentru redobândirea posesiei asupra imobilului.
În concret, proprietarul are libertatea de a alege orice cale procesuală prin care să-și valorifice dreptul subiectiv legal recunoscut, cu atare finalitate, cu singura limitare a suportării, în cadrul procesual ales, a efectelor normelor de drept material ale legii speciale, egal aplicabile oricăror litigii ce vizează imobile ce intră în sfera de reglementare a legii speciale.
Astfel, cererea de față, având finalitatea redobândirii posesiei, este admisibilă prin prisma căii procesuale alese pentru valorificarea dreptului, urmând a fi soluționată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (se va reveni asupra aspectelor ținând de aplicarea legii cu ocazia evaluării motivelor de recurs privind modul de soluționare a cererii în revendicare).
În privința modului de soluționare a cererii în revendicare, Curtea urmează a evalua criticile formulate din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanța de apel, deoarece toate vizează criteriile de comparare a titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrare asupra aceluiași imobil
Astfel, recurenta a susținut, în primul rând, că reclamantul a intenționat compararea de către instanță a certificatului de moștenitor nr. 1339/1993 întocmit de pe urma autoarei reclamantului, și nu a actului de vânzare - cumpărare nr. 800/1933, cu contractul încheiat de recurentă în baza Legii nr. 112/1995.
Aceste susțineri nu pentru fi reținute, deoarece, solicitându-se fără echivoc obligarea pârâtei să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, instanțele de fond au dat în mod corect eficiență manifestării de voință a reclamantului exprimate prin această cerere, procedând la o comparare a titlurilor de proprietate presupusă de cererea în revendicare.
În cadrul acestei operațiuni juridice, se impunea, în primul rând, identificarea existenței unor titluri de proprietate, respectiv a unor acte juridice translative, constitutive ori declarative ale dreptului de proprietate.
Chiar dacă reclamantul nu a făcut expres referire la actul de vânzare - cumpărare nr. 800/1933, acesta nu putea fi ignorat în analiza comparativă, din moment ce certificatul de moștenitor nu are valoarea unui titlu de proprietate. titlului translativ ar fi însemnat a nu se fi dat eficiență finalității urmărite de către reclamant prin formularea cererii în revendicare, în virtutea unui aspect pur formal.
Astfel, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității, astfel cum a pretins recurenta, dimpotrivă, de o calificare corespunzătoare din punct de vedere juridic a cererii formulate de reclamant și de aplicarea corectă a regulilor de soluționare a unei cereri în revendicare, respectiv compararea titlurilor, astfel cum au fost anterior definite, pe baza criteriilor specifice.
Pentru considerente similare, Curtea apreciază ca nerelevantă împrejurarea reiterată de către recurentă, aceea a casării sentinței care a stat la baza includerii imobilului în masa succesorală rămasă de pe urma autorului reclamantului, din moment ce actul succesoral notarial nu reprezintă titlu de proprietate, valoare pe care nu o au, de altfel, nici hotărârile judecătorești cu caracter declarativ prin care s-a recunoscut existența dreptului în patrimoniul reclamantului (respectiv sentința civilă nr. 3812/28.06.1993, casată în urma admiterii recursului în anulare și, ulterior, sentința civilă nr. 7577/20.10.1997, ambele ale Judecătoriei sectorului 5 B), titlul de proprietate al reclamantului fiind reprezentat de actul de vânzare-cumpărare nr. 800/1933.
De asemenea, nu are importanță că recurenta nu a avut calitatea de parte în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 7577/20.10.1997, cât timp nu interesează în cauză opozabilitateapartesa unei hotărâri cu caracter declarativ, ci efectul de opozabilitate erga omnes al existenței dreptului subiectiv de proprietate, ca drept real absolut, în patrimoniul reclamantului, urmare a actului de vânzare-cumpărare nr. 800/1933.
Faptul că, la momentul pronunțării acelei sentințe, apartamentul nr. 2 era deja înstrăinat recurentei, nemaifiind în patrimoniul Municipiului B, este nerelevant prin prisma aceluiași caracter declarativ al hotărârii judecătorești.
Nevalabilitatea titlului statului constituit prin preluarea imobilului operată în anul 1950 reprezentat premisa de analiză și în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 12252/23.11.2000, prin care s-a menținut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către recurenta - pârâtă în baza Legii nr. 112/1995, în considerarea bunei - credințe a cumpărătoarei, care nu ar fi fost eficientă decât în cadrul unei vânzări a bunului altuia.
Cât privește criteriile de comparare, Curtea apreciază că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe în cauză, a dat în mod corect prioritate titlului reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, chiar dacă prin sentința civilă nr. 12252/23.11.2000 s-a constatat că recurenta, în calitate de cumpărător al apartamentului nr. 2 în litigiu, a fost de bună - credință la momentul contractării.
În acest context, Curtea apreciază că decizia din iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii cu scopul interpretării și unitare a legii de către instanțele judecătorești, la care se face referire prin motivele de recurs, este de natură să confirme constatarea anterior expusă, neavând temei susținerile recurentei privind o constatare contrară desprinsă din respectiva decizie.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reamintit regulile de soluționare a unui conflict de legi, în sensul că legea specială se aplică prioritar dreptului comun, însă aceasta poate fi înlăturată dacă este contrară normelor europene, inclusiv în materia drepturilor omului, care fac parte din dreptul intern și se aplică prioritar eventualelor legi naționale din aceeași materie, conform art. 11 alin. 2 și 20 din Constituția României.
Pe acest temei, Curtea reiterează considerentele deja expuse în prezenta decizie cu ocazia evaluării admisibilității revendicării, în sensul că analiza cererii în revendicare nu se realizează prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 Cod civil, ci în considerarea Legii nr. 10/2001, nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
ornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație: astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge doar la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință - statut întrunit în cauză, ca efect al sentinței civile nr. 12252/2000.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu și.
Acestea reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat constant în practica ulterioară (printre ultimele pronunțate numărându-se, de exemplu, cele pronunțate la 3.06.2008 din cauzele, respectiv și ), în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraf 38; cauza, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speță că reclamantul dețin un bun în sensul Convenției, înțeles ca "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, în condițiile în care sentința nr. 7577/20.10.1997 a Judecătoriei sectorului 5 B, definitivă și irevocabilă, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al acestuia asupra imobilului situat în B, în contextul nevalabilității titlului statului constituit prin naționalizare, a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în litigiu către fostul chiriaș, efectuată în anul 1996.
Prin raportare tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantului reprezintă o "ingerință" - în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 - în exercițiul dreptului de proprietate al titularului căruia i s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, o asemenea privare de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii- fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită în practică a acestora.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna - credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, paragraf 24; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.11.2006, paragraf 23).
Consecința Curții Europene a fost aceea căvânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1(cauza, paragrafe 39, 43 și 59; cauza, paragraf 32 și cauza Penescu, anterior menționată, paragraf 26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Într-o altă hotărâre recentă, cea din cauza Taub contra României (din 12.10.2006), Curtea Europeană a arătat că este nerelevant chiar faptul că reclamantul nu urmase procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece Fondul Proprietatea, reglementat prin Legea nr. 247/2005, nu funcționează actualmente într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizații.
Din cele expuse, ar rezulta că eventuala bună - credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Față de considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanța de apel a procedat corect menținând hotărârea primei instanțe prin care s-a admis cererea în revendicare împotriva dobânditorului, chiar de bună - credință, pentru argumente ce au fost completate prin prezenta hotărâre.
În consecință, Curtea constată că nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, temei pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1719/A/21.12.2007 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
2 ex./ 3.02.2009
Judecători apel - a V -a:
Președinte:Andreia Liana ConstandaJudecători:Andreia Liana Constanda, Elena Viviane Tiu
