Anulare act. Decizia 300/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 300
Ședința publică de la 09 Iulie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Georgeta Buliga
JUDECĂTOR 2: Elena Gheorghiu
JUDECĂTOR 3: Adriana Elena
Grefier
La ordine fiind judecarea recursului civil declarat de recurentul CONSILIUL LOCAL împotriva deciziei civile nr.142 din 25 02 2008, pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimații, --, ---, și, având ca obiect anulare act;
La apelul nominal din ședința publică se prezintă avocat - pentru intimații -, - - și - -, intimatul personal și ca procurator pentru intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S- prezentat referatul asupra cauzei de către grefier care învederează că pricina - în stadiul procesual al recursului - se află la primul termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, nu s-a depus întâmpinare. prin serviciul registratură recurentul depus chitanța privind achitarea taxei judiciare de timbru și timbru judiciar mobil de 0,15 lei.
Președintele completului de judecată, conform art.308 Cod procedură civilă, dă citire raportului, potrivit căruia recursul este declarat și motivat în termen iar motivele de recurs se circumscriu celor prevăzute la art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Intimatul depune la dosar cerere prin care invocă necompetența materială Judecătoriei Iași în soluționarea litigiului.
Avocat - arată că a luat cunoștință de excepția invocată.
Nemaifind cereri de formulat, se constată recursul în stare de judecată și s-a dat cuvântul la dezbateri.
Avocat - solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei civile pronunțată de Tribunalul Iași și a sentinței civile pronunțată de Judecătoria Iași în prezenta cauză ca fiind legale și temeinice. respingerea excepției de necompeteneță materială a Judecătoriei Iași a vând în vedere că obiectul acțiunii a fost constatarea nulității unui contract de vindere - cumpărare.
Susține că motivele de recurs invocate vizând buna credință au fost temeinic și corect analizate de către prim a instanță și de instanța de apel,în concordanță cu art. 20 din Constituția României și cu art.1 din Primul Protocol din CEDO.S-au epuizat toate căile prev.de Legea nr.10/2001.
Solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Intimatul arată că nu a formulat vreo cerere pentru a cumpăra imobilul, a fost sunat la telefon și anunțat că poate cumpăra locuința și i s-a solicitat să completeze formularul pentru a cumpăra.
Instanța respinge excepția invocată de pârâții - intimați și privind necompetența materială a Judecătoriei Iași.
CURTEA DE APEL;
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 12142 din 25.10.2007, pronunțată de Judecătoria Iașia fost respinsă excepția prematurității formulării acțiunii iar pe fond a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții -, -- și - -- în contradictoriu cu pârâții și și Consiliul Local al Municipiului
Pentru a se pronunța în acest mod prima instanță a reținut că:
S-a invocat de către pârâți excepția prematurității formulării acțiunii și instanța a dispus, în baza dispozițiilor art. 244 Cod procedură civilă, suspendarea judecării cauzei până când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 881/17.06.2005 a Tribunalului Iași, astfel că excepția respectivă, deși a fost susținută și ulterior, a rămas fără obiect și urmează a fi respinsă de către instanță.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată nu erau în vigoare prevederile Legii 247/2005 prin care sunt lovite de nulitate toate actele de înstrăinare a imobilelor preluate de stat cu titlu valabil.
La acel moment era în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevedea la art. 50 că contractele de vânzare-cumpărare se anulează dacă au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995.
Cum în acel moment era permisă, conform prevederilor Legii 112/1995, vânzarea către chiriași a imobilelor trecute în proprietatea statului, a fost emisă L nr. 174/11.04.2005, prin care s-a aprobat vânzarea către chiriași a respectivelor imobile, printre care s-au aflat și cele în care locuiau pârâții persoane fizice.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare a imobilelor la care se referă legea sunt lovite de nulitate absolută numai în cazul în care au fost încheiate cu rea credință.
Reclamanții nu au dovedit că pârâții au fost de rea-credință atunci când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, pârâtul-persoană fizică declarând la interogatoriul ce i s-a luat că nu avea cunoștință de hotărârea Tribunalului Iași de restituire în natură către reclamanți a imobilului și făcând dovada că singurul motiv ce-l împiedica să cumpere era că imobilul era înscris pe lista monumentelor istorice.
Reclamanții nu au formulat notificări către pârâții persoane fizice la data depunerii cererii de retrocedare, și abia când s-a soluționat recursul împotriva hotărârii Tribunalului Iași ei au formulat cerere de intervenție în interes propriu la data de 06.09.2006 când contractul de vânzare-cumpărare era deja încheiat.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iap recizat în scris, ca răspuns la interogatoriu, că avea cunoștință că cererea de restituire în natură formulată de unul din reclamanți a fost respinsă prin Dispoziția Primarului nr. 8981/18.09.2004 și că nu a fost parte în procesul privind anularea respectivei dispoziții.
Față de aceste considerente, având în vedere că nu s-a făcut dovada fraudării legii și nici a relei credințe a pârâților, instanța a respins atât excepția, cât și acțiunea pe fond.
Apelul declarat de reclamanții -, -- și - --, împotriva sentinței civile nr. 12.142 din 25.10.2007 pronunțată de Judecătoria Iașia fost admis prin decizia civilă nr. 142 din 25.02.2008 a Tribunalului Iași, care a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții, și consiliul Local al Municipiului I, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 1252 din 18.07.2005 încheiat între și și Consiliul Local al Municipiului I pentru locuința situată în I, str. - (- -), nr. 1, au fost păstrate dispozițiile sentinței apelate cu privire la respingerea excepției prematurității acțiunii și cererea reclamanților-apelanți privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Iașia reținut următoarele:
La data de 18.07.2005 pârâtul Consiliul Local Iav ândut pârâților și imobilul locuință situat în I,-, imobil pe care cumpărătorii îl ocupaseră anterior ca și chiriași.
La rândul lor apelanții și autorii lor solicitaseră restituirea în natură a întregului imobil aflat la aceeași adresă, însă primarul Municipiului I prin dispoziția 8981 din 14.09.2004 a respins cererea lor.
Aceștia au contestat în fața Tribunalului Iași această dispoziție, iar prin sentința civilă 881/17.06.2005 a fost admisă în parte cererea și s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobil, în care era inclusă și locuința vândută pârâților, sentința fiind menținută prin decizia civilă 10/18.01.2006 a Curții de APEL IAȘI și prin decizia 9690/24.10.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
S-a reținut de către cele trei instanțe că imobilul în discuție a fost preluat abuziv de statul român de la autorii reclamanților și că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobil care mai există în fizic.
La data încheierii contractului de vânzare cumpărare în discuție, respectiv la 18.07.2005, dispozițiile Legii 10/2001 în vigoare la acel moment (respectiv forma publicată în Of. nr. 279/ 04.04.2005, referitoare la valabilitatea actelor de înstrăinare erau următoarele: art. 50 alin 2 (devenit ulterior art. 46) "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
În primul rând trebuie subliniat faptul că s-a stabilit irevocabil faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci bunul nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților și a autorilor lor.
Când vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancționează explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementată într-un act normativ, iar soarta contractului depinde de buna sau reaua-credință a părților contractante. Dacă părțile au fost de rea-credință la încheierea contractului, deoarece ele știau că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina și jurisprudența consideră în general că această vânzare este o operațiune speculativă, că ea are o cauză ilicită și că, din aceste motive, este lovită de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit)
B-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
În cauza de față reaua-credință a cumpărătorilor derivă din faptul că aceștia au știut de existența litigiului privind restituirea bunului, mai ales că imobilul a fost expertizat în două rânduri în cadrul acestui litigiu, iar pârâșii au ocupat imobilul în calitate de chiriași.
Mai mult aceștia, conștienți fiind de faptul că bunul respectiv era supus unui regim juridic special, ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obținerii bunului său, pasivitatea fiindu-le imputabilă.
Este de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriașul să nu îndeplinească diligențele rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului, iar lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.
Dintr-o altă perspectivă, chiar trecând peste buna sau reaua credință a cumpărătorilor, articolul mai sus citat, respectiv art. 50 ( 46) alin 2 din Legea 10/2001, încalcă art. 20 din Constituția României, prin aceea că vine în contradicție cu art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel acest articol consacră dreptul fiecărei persoane de a se bucura de bunurile sale și stabilește excepțiile de la această regulă, respectiv exproprierea pentru utilitate publică.
Aliniatul al doilea face trimitere la dreptul statelor de a adopta legi care se referă la folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții și amenzi.
Nici o dispoziție a acestui articol nu face referire la buna credință a dobânditorului sau a sub dobânditorului la încheierea actului ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aparținând altor persoane.
Articolul analizat intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol pentru că validează acte nule absolut, încheiate în frauda fostului proprietar, prin legiferarea actului încheiat cu bună credință.
Practic, prin acest text de lege se procedează la o nouă naționalizare a bunului, fostul proprietar nemaiavând posibilitatea de a intra în posesia bunului său.
Tribunalul apreciază că vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului că s-a pronunțat în acest sens o sentință rămasă definitivă, constituie fără nici o îndoială o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.
Așa cum a precizat deja, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție conține trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general -. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" ( și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea ED. din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29 - 30, 37).
Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației litigioase. Din prisma protejării drepturilor "concrete și efective", trebuie cercetat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt ( a se vedea Cauza Brumărescu contra României).
În cauza de față ne confruntăm cu vânzarea bunului altuia de către consiliul local ca organ al administrației publice locale. În urma acestei vânzări, cel interesat nu mai avea posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moștenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. Această situație a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune, înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, 42, și și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, 110)
Se reține însă că nici oad ispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găseade factoîn patrimoniul său și pentru care nu avea așadar un titlu, așadar, la momentul vânzării statul nu avea un titlu asupra apartamentului, iar ingerința a fost lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
De asemenea practica a mai statuat în sensul că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia constituie o privare de bun. O asemenea privare, cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1. Eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu au nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular.
Pe de altă parte parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 nu îi permite titularului dreptului să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă. În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsura reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriași, restituire care nu poate fi făcută fără constituirea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Față de cele expuse mai sus, tribunalul în conformitate cu dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul admiterii acțiunii civile.
Împotriva deciziei Tribunalului Iașia formulat recurs pârâtul Consiliul Local I,prin reprezentant legal, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
Se susține că în mod greșit cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Iași, deși potrivit art. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, competența materială aparține Tribunalului Iași.
Pe fondul cauzei se arată că în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamanților, deși la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1252 din 18.07.2005 au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, atât consiliul Local I cât și pârâții și fiind de bună-credință la încheierea actului. Astfel, la data încheierii contractului, din actele depuse la Primăria I, nu reieșea faptul că (autoarea reclamanților) era moștenitoare,după părinții ei - și - pentru imobilul în litigiu.
Așadar, respingerea notificării reclamanților a avut drept motiv nedepunerea în termen la dosarul de retrocedare a actelor de stare civilă cu care să-și dovedească calitatea de moștenitori, problemă pe care aceștia și-au rezolvat-o abia în fața instanței de judecată, când pe baza unor acte nedepuse la Tribunalul Iași, au obținut câștig de cauză.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Verificând actele și lucrările dosarului raportat la motivele de recurs formulate și la dispozițiile legale incidente în cauză Curtea constată următoarele:
Prin dispoziția nr. 8981 din 14.09.2004, a fost respinsă cererea intimaților-reclamanți privind restituirea în natură a imobilului aflat în I,-, imobil pe care l-au ocupat anterior, în calitate de chiriași pârâții și.
Dispoziția de mai sus a fost contestată de către reclamanții-intimați din prezenta cauză în fața Tribunalului Iași, iar prin sentința civilă nr. 881 din 17.06.2005 a fost admisă în parte cererea lor, dispunându-se restituirea în natură a unei părți din imobil, în care era inclusă și locuința în litigiu, sentința fiind menținută prin decizia civilă nr. 10 din 18.01.2006 a Curții de APEL IAȘI și prin decizia nr. 9690 din 24.10.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a reținut de către cele trei instanțe că imobilul în discuție a fost preluat abuziv de statul român de la autorii reclamanților și că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobil care mai există în fizic.
În timpul derulării judecății primind contestația împotriva dispoziției nr. 8981 din 14.09.2004 emisă de Primarul Municipiului I, respectiv la data de 18.07.2005 pârâtul Consiliul Local Iav ândut pârâților și imobilul în litigiu, pe care îl ocupaseră anterior în calitate de chiriași. La acea dată dispozițiile art. 50 alin. 2 (devenit ulterior 46) din Legea nr. 10/2000 prevedeau că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
Așa cum am reținut mai sus, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, deci nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților și a autorilor lor, s-a stabilit irevocabil prin decizia civilă nr. 9690 din 24.10.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cât privește buna-credință a recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cerere a fi constatată, Curtea reține că, față de situația de fapt existentă, în mod corect instanța de apel a stabilit că aceasta nu există. Astfel, așa cum corect s-a constatat, recurenții au dat dovadă contrar susținerilor lor de rea-credință, atât timp cât având cunoștință de existența litigiului privind restituirea bunului,imobilul fiind expertizat în două rânduri în cadrul acestui litigiu. La rândul lor, intimații-pârâți au ocupat imobilul în calitate de chiriași și așa cum de asemenea corect a reținut instanța de apel, conștienți fiind de faptul că imobilul era supus unui regim juridic special, trebuiau să facă toate demersurile pentru a se informa cu privire la situația acestuia.
Cât privește excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași în soluționarea acțiunii în primă instanță, aceasta nu poate fi primită, raportat la dispozițiile art. 1 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă potrivit cărora "judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile în afară de cele date prin lege, în competența altor instanțe". În speță, obiectul cererii fiind constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, competența de soluționare a cererii aparține judecătoriei. De altfel, aceeași excepție invocată de intimații-pârâți și a fost respinsă de instanță prin încheierea de ședință din 09.07.2008.
În consecință, date fiind considerentele expuse și având în vedere și dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul și va menține decizia Tribunalului Iași ca temeinică și legală.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de Consiliul Local I,prin reprezentant legal, împotriva deciziei civile nr. 142 din 25.02.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o menține.
Obligă recurentul să plătească intimaților suma de 1.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.07.2008.-
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
-
plecată în concediu
de odihnă,
semnează președintele
instanței,
Grefier,
Red. -
Tehnored.
Tribunalul Iași:,
21.07.2008
2 ex.-
Președinte:Georgeta BuligaJudecători:Georgeta Buliga, Elena Gheorghiu, Adriana Elena
