Anulare act. Decizia 396/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 396/
Ședința publică din 18 noiembrie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 3: Daniela Petrovici
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentele pârâte și, domiciliate în comuna, sat,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 140, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de27 februarie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul în M,-, județul C, având ca obiectanulare act.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă recurenta pârâtă, personal și asistată de avocat -, Baroul București, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 18.11.2009, pe care o depune la dosar și intimații reclamanți, personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, după care:
Apărătorul recurentei pârâte învederează că, așa cum rezultă din împuternicirea avocațială, astăzi a fost angajat de către clienta sa.
Apărătorul intimaților reclamanți se referă la excepția inadmisibilității recursului, pe care a invocat-o la termenul de judecată anterior; solicită instanței să aprecieze asupra acesteia, având în vedere că apelul a fost recurs față de caracterul evaluabil în bani a capătului de cerere principal și a dispozițiilor art. 2821(1) Cod procedură civilă.
Instanța acordă cuvântul părților, asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată la termenul anterior de apărătorul intimaților reclamanți și reiterată astăzi.
Apărătorul intimaților reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului, cu consecința respingerii recursului ca inadmisibil.
Se referă la practica judiciară "izolată", față de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul cărecurs la recursechivalează, practic, cuun fine de neprimire.
Face trimitere la fila 4 dosar fond, cu privire la capătul de cerere principal, cât și la fila 7 dosar fond, unde se află depus certificatul de moștenitor nr. 95 din 29 iulie 2004, BNP, din C; de asemenea, se referă la raportul de expertiză tehnică aflat la filele 129-131 dosar fond, prin care s-a stabilit valoarea de circulație a imobilului în litigiu - 40.871 lei.
Drept urmare, consideră că hotărârea de fond este atacabilă doar cu recurs și solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul recurentei pârâte, pune concluzii de respingere a excepției inadmisibilității recursului.
Această situație trebuia invocată în calea de atac a apelului și nu la acest moment.
Consideră că este un recurs întemeiat, perfect valabil.
Instanța, deliberând, respinge excepția inadmisibilității declarării recursului ca nefondată, pentru motivele ce urmează să fie arătate de către instanță, în motivare.
Apărătorul recurentei pârâte solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, deoarece certificatul fiscal din care să rezultă că imobilul a fost construit în anul 1962, nu se află la dosar.
Apărătorul intimaților reclamanți, se opune față de administrarea probei cu înscrisuri, considerând că nu este util de depus la dosar certificatul fiscal invocat, având în vedere și probatoriile administrate în apel.
Instanța, deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 167 Cod procedură civilă, față de teza probatorie invocată de apărătorul recurentei pârâte, respinge proba cu înscrisuri solicitată de acesta.
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul d e procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Apărătorul recurentei pârâte, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, casarea în tot a hotărârii recurate, în vederea asigurării unei judecăți unitare.
Consideră că instanța nu a avut în vedere depozițiile martorilor propuși spre audiere de către recurentă.
Întrebat fiind de către instanță, cu privire la legalitatea hotărârii, apărătorul recurentei pârâte arată că deciziile luate de către instanță au fost luate pe simple presupuneri. Nu s-a luat în considerare că imobilul a fost construit cu prima soție, spre exemplu.
Starea de concubinaj nu creea o stare de comunitate de bunuri.
Se referă la faptul că, în certificatul fiscal emis de către Primăria se precizează clar că imobilul a fost construit în anul 1962 și impozitul aferent a fost plătit de către defunctul până la decesul său. Instanța, însă, nu a luat în considerare acest înscris.
Apărătorul intimaților reclamanți depune la dosar concluzii scrise.
Având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost dovedite.
Consideră că nu au fost invocate motive de nelegalitate în apel, iar în recurs nu au fost precizate. Nu a fost dovedită aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în recurs, la speță.
Solicită instanței să aibă în vedere concluziile scrise, amplu dezvoltate, pe care le-a depus astăzi la dosar.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 09.06.2005, reclamanta le-a chemat în judecată pe pârâtele si pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 95/29.07.20004 încheiat de, in sensul că reclamanta deține cota de din dreptul de proprietate asupra casei de locuit situata in sat, com. -, imobilul fiind construit in timpul concubinajului si a căsătoriei reclamantei cu defunctul și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra cotei de din casa de locuit sus precizata, asupra terenului intravilan de 2000 mp si asupra terenului extravilan de 17.500 mp situat in com., jud. Constanta.
In motivare cererii sale, reclamanta a arătat că, la 29.07.2005, in baza simplelor declarații ale celor prezenți a fost eliberat certificatul de moștenitor contestat, in care s-a reținut ca cealaltă cota de din casa de locuit rămasă după defunctul aparține fostei sale soții, pârâta. In fapt, precizează reclamanta, imobilul a fost construit de către defunct împreuna cu ea in timpul concubinajului si apoi al căsătoriei, pârâta părăsindu-l pe defunct in anul 1960 când era turnata doar fundația; pentru această casă, ea împreuna cu defunctul au achitat dările la stat si ulterior, pe numele său a fost constituit dreptul de proprietate.
Paratele si au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondata, arătând ca pârâta s-a căsătorit cu defunctul in anul 1957 si au primit pământ de casa precum si autorizație de construire, începând edificarea casei, ei divorțând de abia in 1962 conform sentinței atașate la dosar; pentru teren, prin ordinul Prefectului a fost constituit dreptul de proprietate in indiviziune pentru reclamantă si pârâta.
Constatând că, la termenul din 15.12.2005, s-a depus contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase prin care numitul a dobândit de la reclamantă drepturile litigioase ce fac obiectul prezentului dosar, judecătoria a considerat că a avut loc o transmitere a calității procesuale active către cumpărătorul și soția acestuia, numita, motiv pentru care reclamanta inițială a fost scoasa din cauza, in locul ei figurând reclamanții si.
Prin încheierea de ședința din 03.12.2007, instanța a luat act de renunțarea celor doi reclamanți la judecarea cererii privind partajarea suprafeței de teren extravilan, cu privire la care s-a dispus ieșirea din indiviziune prin sentința civila nr. 6612/30.05.2007 a Judecătoriei Constanta, irevocabila prin nerecurare.
Prin sentința civilă nr. 11671/30.06.2008, Judecătoria Constanțaa admis acțiunea și a anulat parțial certificatul de moștenitor nr. 95/ 29.07.2004 eliberat de, in sensul că cealaltă cota indiviza de aparținea defunctei, iar nu paratei; s-a dispus ieșirea din indiviziune a reclamanților si pârâta in legătură cu imobilul situat in sat -, compus din teren în suprafață de 2000 mp si construcții - casă de locuit compusa din 3 camere, 2 holuri, baie si bucătărie si anexa gospodărească, in valoare de - lei, prin formarea si atribuirea de loturi in natura astfel: lotul 1 compus din teren in suprafață de 627 mp, casa de locuit si anexa gospodărească, in valoare de 170.577 lei a fost atribuit in natura paratei, iar lotul 2 compus din teren în suprafața de 1373 mp. in valoare de 284.294 lei atribuit in natură reclamanților și, fiind compensate cheltuielile de judecată suportate de părți.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că, prin certificatul de moștenitor nr. 95/9.07.20004 încheiat de, s-a constatat că, după defunctul (decedat la data de 4.01.1993), au rămas in calitate de moștenitori numita, soție supraviețuitoare cu o cota de si pârâta - fiică cu o cota de ; s-a considerat că masa succesorală era compusă din cota de din casa situata in sat str. - -, cealaltă cota indiviza de aparținând pârâta, imobilul fiind dobândit in timpul căsătoriei cu aceasta parata.
Judecătoria a constatat că defunctul a fost căsătorit cu pârâta în perioada 1958-1962, când uniunea lor a fost desfăcuta prin divorț, prin sentința civilă nr. 3986/1962; în această hotărâre s-a menționat că cei doi soți s-au despărțit in luna iulie 1960.
Judecătoria a mai observat că, anterior căsătoriei, prin decizia nr. 34/22.10.1959 a Sfatului Popular al comunei, s-a decis atribuirea defunctul in folosință veșnica o suprafață de 1500 mp. pentru construirea unei locuințe; la data de 12.05.1960, a fost eliberata și autorizația pentru executarea lucrărilor nr. 5732, prin care defunctul era autorizat sa construiască o locuință individuală din cărămida.
Judecătoria a reținut că respectiva construcție a fost realizata in perioada 1960- 1968 in care defunctul a conviețuit cu reclamanta, momentul finalizării fiind situat in timpul casatorii cu aceasta din urma.
Judecătoria a dat preferința depozițiilor martorilor si - care învederau că, la data separației in fapt de prima soție a defunctului era turnata doar fundația si că edificarea construcției a fost realizată după acest moment, la casă lucrând in mod special reclamanta -, având in vedere ca aceștia erau vecini cu imobilul respectiv, erau persoane in vârsta care au locuit acolo la data edificării construcției și a înlăturat ca nepertinente declarațiile celorlalți doi martori.
În aceste condiții, cum data finalizării construcției - anul 1968 - era situată în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul, judecătoria a constatat că, in mod eronat a fost menționat in certificatul de moștenitor nr. 95/29.07.20004 faptul că cealaltă cota de din dreptul de proprietate asupra construcției aparține pârâtei deși, in realitate, cota respectiva îi revenea in temeiul art. 30 din Codul familiei reclamantei.
de mențiunile contractului de vânzare de drepturi litigioase, judecătoria a constatat că reclamanții si și pârâta se afla in stare de indiviziune cu privire la imobilul situat in com.,-, compus din casă de locuit și teren in suprafața de 2000 mp, având cotele stabilite in certificatul de moștenitor sus precizat, adică 5/8 reclamanții in calitate de continuatori ai defunctei și 3/8 pârâta, in calitate de fiica a defunctului.
Având in vedere opțiunea părților de a se atribui către reclamanți doar teren, pentru ca locuința să rămână pârâtei și față de concluziile raportului de expertiza potrivit cărora valoarea de circulație a casei de locuit este de 40.871 lei, iar terenul de 2000 mp are o valoare de 414.000 lei, fiind posibilă ieșirea din indiviziune prin formarea si atribuirea de loturi in natura, judecătoria a format si atribuit cele două loturi, ținând seama in mod special de mărimea dreptului fiecărei părți si de posesia actuala exercitata de către coindivizari.
Împotriva acestei sentinței au formulat apel pârâtele și prin care au criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cu privire la modalitatea de apreciere a declarațiilor martorilor audiați în cauză la propunerea pârâților.
În motivarea căii de atac s-a arătat că, prima instanță a dat o interpretare greșită a declarațiilor martorilor propuși de ele care, de asemenea, erau vecini și cunoscuți ai lui și; de asemenea, expertul a stabilit că locuința a fost ridicată în anul 1960.
Prin decizia civilă nr. 140/27.02.2009, Tribunalul Constanțaa respins apelul ca nefondat, constatând că, în mod temeinic și legal, prima instanță a dispus anularea în parte a certificatului de moștenitor contestat în ceea ce privește mențiunea potrivit căreia cealaltă cotă de din imobil nu aparține fostei soții a defunctului, a reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că autorizația de construcție pentru imobilul din com.,- a fost emisă la 12.05.1960 de către fostul S Popular al Orașului C pe numele lui, perioadă în care acesta era căsătorit cu pârâta însă, la scurt timp, aceasta a plecat definitiv din imobil intervenind separația în fapt a părților, așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 3986/26.10.1962 pronunțată de fostul tribunal Popular al Orașului C în dosarul civil nr. 5600/1962 prin care s-a dispus desfășurarea căsătoriei reclamantului și pârâtei.
Drept urmare a stabilit tribunalul, în interval de aproximativ două luni de la obținerea autorizației de construcție și până la separarea în fapt a părților imobilul în litigiu a fost edificat doar la nivel de fundație și nu finalizat/finisat așa cum a susținut pârâta prin întâmpinare.
Tribunalul a considerat că această situație de fapt a fost confirmată prin declarațiile martorilor propuși de reclamantă și că, în mod întemeiat, prima instanță a înlăturat depozițiile martorilor și, întrucât aceștia au relatat fapte indirecte, nepercepute personal, iar relatările primei martore sunt evazive, susținerile acesteia nefiind corelate cu aspectele atestate de înscrisuri (ex. hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei), astfel că nu putea fi reținut motivul de critică invocat de apelantele-pârâte privind aprecierea eronată a probelor, care să conducă la reformarea hotărârii instanței de fond.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâtele, prin care au criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9. pr. civ. solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În motivarea căii de atac s-a arătat că, probele care au fost avute în vedere au fost declarațiile testimoniale ale martorilor propuși de către reclamanți, hotărârea de divorț dintre defunct și fosta soție; nu au fost avute în vedere declarațiile martorilor propuse de către pârâte pe motiv că acestea ar fi fost nepertinente.
Recurentele consideră că argumentul instanței - conform cărora s-au luat în considerare declarațiile martorilor propuși de către intimații reclamanți întrucât aceștia ar fi fost vecini și persoane în vârstă care au locuit în zonă la edificarea construcției - este neavenit și nesusținut legal; mai susțin în continuare recurentele că cele două instanțe au reținut greșit că nu era posibil ca imobilul în cauză să fi fost construit în două luni, respectiv de la eliberarea autorizației și până la separarea în fapt a defunctului de recurenta.
De asemenea, recurentele arată că instanța consideră că această casă nu este bun comun al recurentei cu defunctul, căsătoria lor fiind desfăcută în 1962, la doi ani după începerea lucrărilor, apreciind în schimb că este bun comun al defunctului cu cea de-a doua soție, chiar dacă mariajul a intervenit în anul 1968 și astfel instanța se consideră mai presus de lege și stabilește, de la sine putere, că starea de concubinaj oferă un drept asupra acestui imobil pentru.
Se mai motivează în recurs că nu există un act care să confirme faptul că imobilul a fost finalizat în anul 1968, iar din certificatul fiscal emis de către Primăria se precizează clar că imobilul a fost construit în 1962 și impozitul aferent a fost plătit de către defunctul până la decesul său.
Recurentele mai arată că aceeași situație a fost aplicată și în cazul suprafeței de teren care a fost atribuită defunctului în folosință prin Decizia nr. 34/1959 a Sfatului Popular, ulterior fiind atribuită în proprietate moștenitorilor acestuia, respectiv recurenta și prin Ordin din 26.04.2005 emis de prefectura Județului
La baza emiterii acestui ordin au stat, printre altele, certificatul de moștenitor din cauză și contractul de donație nr. 1713/30.07.2004; or, instanțele de fond și apel au considerat că și în acest caz împărțirea trebuie făcută conform noilor cote. Cu privire la teren instanța nu specifică explicit dacă consideră că acesta ar fi bun propriu al defunctului său comun, dar lasă să se înțeleagă, conform împărțirii pe care o face, că îl consideră ca fiind bun comun al defunctului cu cea de-a doua soție,.
În fine, se precizează că instanța a dispus în acest fel cu toate că nu a fost investită și cu capătul de cerere prin care să se constate că și acesta ar fi bun propriu al defunctului cu cea de-a doua soție, fiind incidentă situația reglementată de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, care prevede modificarea hotărârii în cazul în care "instanța a acordat mai mult decât s-a cerut".
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Referitor la admisibilitatea prezentului recurs, curtea observă că sentința a fost verificată din punctul de vedere al legalității și temeiniciei de către Tribunalul Constanța în apel, cale de atac stabilită conform regulii valorii obiectului cauzei și prin reportare la prețuirea bunului de împărțit stabilită de judecătorie de 454.871 lei.
Cum valoarea pretențiilor reclamantelor se ridică doar la suma arătată, în mod corect, tribunalul a soluționat cauza în complet compus din doi judecători, în condițiile în care o acțiune în pretenții precum cea promovată de reclamat nu este supusă doar căii de atac a recursului.
Astfel, conform art. 2821Cod pr. civilă, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii și în alte cazuri prevăzute de lege.
Analiza prevederilor citate duce la concluzia că, în intenția de a exclude de la calea de atac a apelului anumite hotărâri judecătorești, legiuitorul a operat cu două categorii de excepții: 1. indicarea precisă a obiectului acțiunii (limitativ în art.2821Cod pr. civilă: pensiile de întreținere, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrarea în registrul de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii); 2. indicarea valorii obiectului cererii - oricare ar fi acesta, când evaluarea este posibilă (acțiunea în pretenții, acțiunea în revendicare și prin efectul deciziei nr.32/2008 a acțiune în constatarea existenței unui drept, în nulitate, acțiunea în rezoluțiune, reziliere, etc.)
Nu vor fi deci supuse apelului hotărârile care au ca obiect cereri de genul celor descrise la pct.1 anterior, indiferent de posibilitatea evaluării sau nu a acestui obiect.
De aceea, constatând că este învestită cu o acțiune în pretenții al cărei obiect este evaluat în bani la suma de aproximativ 454.871 lei, instanța a soluționat cauza în compunerea prevăzută de art. 54 al. 2 din Legea nr.304/2004 în apel.
Prima și cea mai importantă critică a recurentelor se referă la greșita apreciere a probelor administrate în fața instanței de fond (înlăturarea declarațiilor unor martori, lipsa coroborării celorlalte declarații cu unele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, ).
În principiu, prin abrogarea prevederilor pct. 10 și 11 ale art. 304 prin nr.OUG 138/2000, verificarea situației de fapt stabilită de instanțele de fond, în condițiile în care aceasta s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de pct. 1-5 al art. 304 Cod procedură civilă, excede competențelor instanței de recurs.
Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale de atac extraordinară, instanța de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate, ci unul limitat la nelegalitate, pentru motivele invocate expres, legiuitorul înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei netemeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării probelor și fără o nouă judecată în fond.
De aceea, motivele faptice de recurs invocate și vor conduce la o verificare a situației de fapt stabilite de tribunal doar prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - indicate în cererea de recurs.
Critica bazată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este găsită întemeiată de curte; textul cuprinde în conținutul său două ipoteze: hotărârea este lipsită de temei legal și hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Prima ipoteză presupune că soluția nu este juridică, deoarece nu se poate determina - din modul în care este redactată hotărârea - dacă instanța a aplicat corect sau nu legea. Or, cercetarea deciziei recurate permite cu ușurință să se constate că instanța de apel a menționat toate elementele care justifică aplicarea legii în cauză.
Cea de-a doua situație se referă la cazurile în care instanța - deși recurge la textele de lege aplicabile speței - fie le încalcă în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea sa fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Din nou, nu este cazul deciziei care face obiectul prezentului recurs a cărui soluționare rezultă din corecta aplicare a instituției comunității de bunuri a soților.
Din perspectiva acestui motiv de modificare, curtea consideră că cele două instanțe de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 30 și 31 Codul familiei când au stabilit că imobilul situat în comuna,- este bun comun al defunctului și al reclamantei inițiale.
În primul rând, referitor la terenul aferent casei de locuit pentru care s-a emis ordinul Prefectului nr. 236/26.04.2005 pe numele lui și, curtea consideră că acest bun nu putea fi considerat bun dobândit de (care să facă obiectul dezbaterii succesiunii) din moment ce această persoană a decedat la 4.01.1993.
După cum rezultă din documentul în discuție, actul de proprietate a fost emis în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991 - în situația concretă a părților, prevederile alin. 2 - conform cărora terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție.
Aceasta este una dintre modalitățile de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, din cele prevăzute de art. 8 din lege, respectiv constituirea acestui drept.
În aceste condiții, dată fiind aplicabilitatea Legii nr. 18/1991, sunt incidente și prevederile art. 13 alin. 3 din lege conform cărora titlul de proprietate se emite cu privire la suprafața de teren determinată pe numele tuturor moștenitorilor, urmând ca ei să procedeze potrivit dreptului comun
Or, având în vedere caracterul constitutiv - și nu recognitiv (nu era situația "reconstituirii dreptului") - ceea ce înseamnă că de la momentul emiterii titlului de proprietate se dobândește un drept de proprietate în patrimoniul destinatarilor actului, drept căruia nu îi corespunde o vocație întemeiată pe repararea unei nedreptăți comise în cursul procesului de constituire a -urilor, rezultă că și sunt, de la 26.04.2005, proprietarii terenului de 2.000. în baza calității lor de moștenitori ai lui, conform cotelor stabilite prin certificatul de moștenitor nr. 95/2004.
Referitor la considerarea casei de locuit drept bun comun al defunctului și, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de fond este, din nou, corectă.
Pornind de la statuările în fapt ale instanței de fond: - casa a fost edificată în baza autorizației de construcție nr. 5732/12.05.1960; - și s-au separat în fapt din iulie 1960, căsătoria dintre ei fiind desfăcută prin sentința civilă nr. 3986 din 26.10.1962; - construcția a fost finalizată în anul 1968, când era deja căsătorit cu reclamanta, care a participat efectiv la ridicarea locuinței, se observă că, în mod judicios, acest bun a fost considerat bun comun al soților.
Este adevărată afirmația recurentelor conform căreia raporturile patrimoniale dintre concubini sunt supuse normelor dreptului comun care reglementează proprietatea comună pe cote-părți, însă această regulă suportă un corectiv când viitorii soți convin ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre în regimul comunității de bunuri.
În această situație, în baza acordului părților, la data la care concubinii se căsătoresc, bunurile beneficiază de regimul juridic al comunității de bunuri.
Este și situația numitei, care s-a căsătorit cu la 12.02.1968, după ce în perioada 1960-1968 avut o relație de concubinaj notorie cu defunctul, în care se comportau ca soț și soție (un martor relevă că dădea toți banii pe care îi obținea "soacrei sale" - mama defunctului ).
În fine, curtea observă că emiterea autorizației de construite într-o epocă în care defunctul era căsătorit cu pârâta nu este de natură să schimbe această concluzie. Astfel, proprietarul asupra locuinței se stabilește nu prin eliberarea actului administrativ prin care se exprimă acordul la edificarea și înscrierea în registrul general de urbanism și disciplină în construcții, ci prin chiar faptul construirii.
Având în vedere disp. art. 274.pr.civ. potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, față de situația că intimații reclamanți au suportat un onorariul de avocat în sumă de 952 lei (chitanța seria --A nr.214/16.06.2009), vor fi obligate recurentele la plata acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentele pârâte și, domiciliate în comuna, sat,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 140, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 27.02.2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanțiși, ambii cu domiciliul în M,-, județul
Obligă recurentele către intimații reclamanți la 952 lei cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Pt. Grefier
- -
aflată în concediu medical
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Grefier șef secție,
jud. fond -
jud. apel -,
red. dec. recurs jud. /18.02.2010
tehnoredactat gref.
2 ex./23.02.2010
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
