Anulare act. Decizia 53/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1445/2009)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 53
Ședința publică de la 25.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanții - reclamanți și, împotriva sentinței civile nr. 202 din 13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare + anulare contract de vânzare cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanții - reclamanți - și -a prin avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 1/2009 emisă de Baroul București, lipsind intimații - pârâți, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul apelanților - reclamanți învederează că nu mai are alte cereri sau probe de administrat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.
Apărătorul apelanților - reclamanți solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, apreciind că, instanța de fond nu a ținut seama de indicațiile deciziei de casare, neprocedând la o comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți, și nici nu a analizat criticile formulate de apelanți în motivele de recurs, aspecte care conduc la nelegalitatea sentinței apelate.
Cu privire la netemeinicia sentinței apelate, arată că instanța de fond reținut greșit buna credință a intimaților - pârâți persoane fizice, bună credință care nu are nici o relevanță într-o revendicare de drept comun.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 15.08.2002, sub nr.12617/2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, și SC "" SA, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973, încheiat între pârâți, pentru cauză ilicită, să fie obligați pârâții persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa situat în B,-, sector 1,.1, clădire corp A și la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că este proprietara întregului imobil situat în B,-, sector 1, imobil pe care l-a dobândit prin moștenire legală de la tatăl său adoptiv. Tatăl reclamantei, la rândul său, a dobândit terenul situat la această adresă prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.22126/13.10.1921 de Tribunalul Ilfov și a edificat construcția existentă pe acest teren în baza autorizațiilor de construcție nr.383 P/20.01.1928, nr.2 Z/934/19.05.1934 și nr.4 Z/29.04.1936.
În continuare, reclamanta a susținut că imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare, fără să se țină seama de faptul că autorul său nu făcea parte din categoriile de persoane asupra cărora urma să fie aplicat Decretul nr.92/1950.
În baza contractului nr.118/18.10.1973 etajul 1 al corpului A de clădire a fost înstrăinat de stat pârâților și, care au acceptat să devină fraudulos proprietarii acestei părți de imobil, deși cunoșteau că apartamentul a fost edificat de către tatăl reclamantei și fuseseră atenționați de către reclamantă să nu cumpere de la stat, care este un fals proprietar.
Pârâta SC "" SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, considerând că nu avea obligația să verifice valabilitatea titlului statului, iar actul încheiat cu pârâții, înaintea introducerii acestei acțiuni, este perfect valabil.
La data de 07.11.2002 s-a depus la dosar întâmpinare formulată de pârâții și, prin care s-a solicitat, de asemenea, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, susținându-se, în esență, că actul a fost încheiat în mod valabil, în baza Decretului - Lege nr.4/1973 și cu respectarea acestui act normativ.
La același termen de judecată, reclamanta a depus la dosar o cerere de întregire și completare a acțiunii introductive, prin care a solicitat instanței să constate că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973, încheiat între pârâții menționați în cererea introductivă de instanță, dar și a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.473/01.08.2002 de BNP Camilia încheiat ulterior între pârâții și numitul, cu privire la același imobil și obligarea pârâtului să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu.
La termenul de judecată din data de 28.11.2002 instanța a dispus, la cererea reclamantei, citarea în calitate de pârât și a numitului.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității formulării capetelor doi și trei din acțiunea precizată, excepția lipsei calității procesuale active și pasive, susținând că pentru constatarea nulității actului de naționalizare, reclamanta trebuia să se judece cu Statul Român.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că autorul reclamantei nu se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare prin art.II din Decretul nr.92/1950, iar pârâții au fost de bună-credință la momentul încheierii actului lor de vânzare - cumpărare, încheind acest act în baza Legii nr.4/1973 și cu respectarea tuturor dispozițiilor acestei legi.
Pe cale reconvențională, pârâtul a chemat în garanție pentru evicțiune pe pârâții și, solicitând ca, în cazul în care instanța de judecată va admite acțiunea reclamantei, să fie obligați aceștia să-i restituie prețul vânzării plus taxele și spezele notariale, actualizate față de cursul leu-dolar la data restituirii.
La termenul de judecată din 17.02.2003 același pârât a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că dreptul reclamantei de a invoca nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții indicați inițial în cererea de chemare în judecată s-a stins la data de 14.08.2002, acțiunea fiind formulată de aceasta la data de 15.08.2002.
La același termen de judecată pârâții și au formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român și a SC "" SA, solicitând instanței ca, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, să oblige chemații în garanție la restituirea prețului actualizat al apartamentului, astfel cum acesta a fost plătit de către pârâtul, precum și la plata de daune morale în cuantum de 10.000 USD.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 17.02.2003, instanța a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, reținând că aceasta a fost formulată de reclamantă în termen legal, respectiv la data de 13.08.2002 (data poștei).
La termenul de judecată din data de 03.03.2003, pârâta SC "" SA a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâții, prin care a invocat excepția netimbrării acesteia, excepția lipsei calității procesuale active a pârâților și, motivat de faptul că prețul imobilului în litigiu a fost achitat de pârâtul și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC "" SA.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 17.04.2003, instanța de fond a respins toate excepțiile invocate de pârâtul, ca fiind neîntemeiate.
Prin sentința civilă nr.7469/28.11.2003, Judecătoria Sectorului 1 B, soluționând pe fond cauza, a admis în parte acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, a constatat că imobilul situat în B,-,.1,.2, sector 1 trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973 și nr.473/01.08.2002 și revendicarea imobilului de la pârâtul, a respins cererea pârâților și privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a luat act că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui adoptiv al reclamantei și a soției acestuia, ambii fiind decedați și având ca unică succesoare pe reclamantă.
În continuare a reținut că imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, în baza Decretului nr.92/1950, decret care contravenea dispozițiilor Constituției nr.1948 (art.8, 10 și 16), dispozițiilor art.481 din Codul civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, actele de înstrăinare încheiate de stat cu privire la acest imobil, urmând a fi menținute doar în situația în care se dovedește buna-credință a părților contractante la momentul încheierii actului.
În analizarea bunei-credințe a pârâților la momentul dobândirii imobilului, instanța de fond a considerat că simpla cunoaștere de către aceștia a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că fostul proprietar, care locuia în imobil, putea oricând să solicite restituirea bunului, nu este de natură să ducă la concluzia relei-credințe a pârâților cumpărători la momentul încheierii actului lor de vânzare - cumpărare, cu atât mai mult cu cât acest act s-a încheiat în anul 1973, când titlul statului nu era contestat și nici nu putea fi prevăzută schimbarea raporturilor juridice și politice ce avea să intervină în decembrie 1989.
S-a reținut apoi că, la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973, pârâții erau titulari de contracte de închiriere, iar din probele administrate de reclamantă nu a rezultat încălcarea de către aceștia a vreunei dispoziții cuprinsă în Legea nr.4/1973.
Pe cale de consecință, instanța a respins și cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.473/01.08.2002, reținând că nu este aplicabil în cauză principiul potrivit căruia nulitatea actului principal atrage și nulitatea actului subsecvent, precum și cererea de revendicare formulată împotriva pârâtului.
Față de soluția dată acțiunii principale, instanța a apreciat că nu se mai impune analizarea cererilor de chemare în garanție formulate în cauză și, pe cale de consecință, nici a excepțiilor invocate de SC "" SA cu privire la aceste cereri.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate de apelanta - reclamantă s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins capetele de cerere din acțiune privind nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare - cumpărare și revendicarea imobilului, în condițiile în care, pârâții au fost de rea-credință la momentul încheierii actului lor de vânzare - cumpărare, știind că dobândesc bunul de la un neproprietar, iar nulitatea acestui act atrage și nulitatea actului subsecvent încheiat cu pârâtul.
În motivele de apel formulate de apelantul - chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a reținut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950, act normativ care, în accepțiunea Legii nr.112/1995, reprezenta o preluare "cu titlu".
Prin decizia civilă nr.1669/14.09.2004, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a respins apelurile ca fiind nefondate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din probele administrate a rezultat buna-credință a intimaților - pârâți la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare nr.118/1973, iar faptul că anterior încheierii acestui act intimații - pârâți au încheiat mai multe contracte de închiriere cu statul nu are nicio relevanță în speță.
S-a reținut că la data încheierii actului lor de vânzare - cumpărare intimații - pârâți erau chiriași ai apartamentului, titlul statului nu fusese contestat, chiar reclamanta cumpărând de la stat apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș.
Cu privire la apelul declarat de apelantul - chemat în garanție instanța de apel a reținut că este neîntemeiat, Decretul nr.92/1950, în baza căruia statul a preluat imobilul, neputând constitui temei juridic pentru o preluare cu titlu valabil, fiind contrar legislației în vigoare la momentul emiterii sale și tratatelor internaționale la care România era parte.
Și împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanta - reclamantă și apelantul - chemat în garanție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate de recurenta - reclamantă s-a susținut că instanțele anterioare au greșit atunci când au analizat valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr.118/1973, din punct de vedere al dispozițiilor art.46 din Legea nr.10/2001, deși prin acțiune se invocase ca temei juridic dispozițiile art.948 și 966 Cod civil.
În continuare a susținut că instanțele au greșit și atunci când au respins cererea privind nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, prin răsturnarea nelegală a sarcinii probei și prin ignorarea probatoriilor care dovedeau reaua-credință a pârâților cumpărători.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut că instanța a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a statului în cererea de chemare în garanție, în motivarea căreia se susținea că obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorilor persoane fizice (pârâții ), iar pe fond au fost reluate susținerile din apel privind valabilitatea titlului statului asupra imobilului.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr.1595/2005, iar ulterior, în baza Legii nr.219/2005, instanța supremă a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare a recursurilor către Curtea de APEL BUCUREȘTI, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă sub nr- (număr vechi 3558/2005).
Pe parcursul soluționării recursurilor pârâtul - intimat a decedat, locul acestuia în proces fiind luat de și, în calitate de succesoare ale defunctului.
În urma decesului reclamantei au fost introduși în cauză și moștenitorii acesteia - și -a.
Prin decizia civilă nr.1011/09.06.2008, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a admis recursurile, a modificat decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor, desființării sentinței instanței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că atât prin acțiunea inițială, cât și prin cererea completatoare de acțiune, reclamanta - recurentă a învestit instanța cu o cerere distinctă privind revendicarea imobilului în litigiu, întemeiată în drept pe dispozițiile art.480, 481 Cod civil.
S-a reținut apoi că instanța de fond nu a motivat respingerea acestui capăt distinct de cerere prin raportare la dispozițiile de lege invocate în acțiunea reclamantei, ci ca o consecință a respingerii cererilor privind nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare, iar instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, a motivat numai respingerea cererilor de nulitate a contractelor de vânzare - cumpărare, fără a face vreo referire la capătul de cerere care privea revendicarea imobilului.
S-a considerat astfel că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au omis să analizeze pe fond cererea de revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 - 481 Cod civil, iar lipsa motivării acestei cereri, de către ambele instanțe face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.
Cererea formulată de pârâtul - intimat, prin care a invocat pentru prima oară în recurs excepția prescripției achizitive, a fost considerată de instanța de recurs ca fiind indisolubil legată de soluționarea cererii în revendicare, iar analizarea acesteia direct în recurs o privare a părților de două grade de jurisdicție.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr-, iar pârâtul a solicitat instanței să constate că a intervenit prescripția achizitivă în dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, cerere față de care reclamanții au invocat excepția de netimbrare.
Prin sentința civilă nr.202/13.02.2009 s-a dispus respingerea excepției de netimbrare și a excepției prescripției achizitive, ca nefondate, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată și respingerea cererilor de chemare în garanție, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cererea formulată de pârâtul prin care se invocă pe cale de excepție prescripția achizitivă este scutită de plata taxei de timbru, în raport de dispozițiile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997.
În ceea ce privește uzucapiunea invocată de pârât instanța a apreciat că nu poate fi reținută deoarece de la momentul dobândirii de către autorul său a imobilului și până la momentul când posesia a fost tulburată prin acțiunea în revendicare nu a trecut timpul cerut de lege pentru a uzucapa.
Pe fondul acțiunii, instanța de fond a reținut că deși reclamanții au invocat ca motiv de nulitate a actului de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973 nevalabilitatea contractelor de închiriere ce au stat la baza încheierii acestui act, nu au depus la dosar dovezi din care să rezulte că aceste contracte de închiriere ar fi fost desființate și nici nu au învestit instanța de judecată cu o cerere în acest sens.
Susținerea reclamanților privind reaua-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii actelor de vânzare - cumpărare a fost considerată de instanța de fond ca fiind neîntemeiată, deoarece, la momentul încheierii actului din 1973 titlul statului nu era contestat, iar subdobânditorul era în afara oricărei îndoieli posibile referitoare la dreptul autorului său, calitatea statului de adevărat proprietar neputând fi pusă la îndoială la momentul încheierii contractului.
Față de netemeinicia motivelor de nulitate în ceea ce privește contractul de vânzare - cumpărare nr.118/18.10.1973, instanța de fond a apreciat că nu se poate face nici aplicarea principiului "rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", deci actul subsecvent nu poate fi considerat nul din perspectiva acestui principiu.
Cu privire la notificarea datată 30.01.2002, instanța de fond a considerat că nici acesta nu poate duce la concluzia existenței unei culpe în persoana subodânditorului, întrucât din extrasul de carte funciară nu rezultă existența unei interdicții de vânzare cu privire la imobil, acțiunea în revendicare fiind promovată ulterior vânzării, astfel că nici față de acest pârât nu s-a făcut dovada faptului că ar fi acționat cu rea-credință.
Soluționând apoi cererea de revendicare formulată de reclamanți, instanța a considerat că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, compararea titlurilor de proprietate invocate de părți nu se poate face pe baza criteriilor de drept comun, ci pe baza criteriilor de preferabilitate menționate în această lege specială.
Neanularea titlului de proprietate al pârâtului pentru buna-credință a acestuia la momentul încheierii actului, s-a considerat de instanță că îl îndreptățește pe acesta la păstrarea posesiei asupra imobilului în conformitate cu dispozițiile legii speciale menționată anterior.
Și împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii principale, astfel cum a fost completată și precizată.
Prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile deciziei de casare care impuneau o judecată pe fond a capătului de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.
În opinia apelanților, dispozițiile deciziei de casare coroborate cu reglementările cuprinse în art.315 Cod procedură civilă obligau instanța de fond să analizeze titlurile de proprietate ale părților și să stabilească care din aceste titluri este preferabil, în raport de regulile de drept comun și nu în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001.
S-a susținut de apelanți că, dacă ar fi cercetat actele cauzei, așa cum a stabilit instanța de casare, tribunalul ar fi constatat că vânzătorul din contractul de vânzare - cumpărare nr.118/1973 nu este proprietarul lucrului vândut, ceea ce duce la concluzia potrivit căreia doar apelanții au un titlu care provine de la adevăratul proprietar și îi îndreptățește la păstrarea posesiei asupra imobilului.
Cu privire la buna-credință a intimaților - pârâți, reținută de instanța de fond în motivarea soluției de respingere a capetelor de cerere privind constatarea nulității celor două acte de vânzare - cumpărare, apelanții au susținut că aceasta a fost în mod greșit apreciată de prima instanță printr-o interpretare eronată a probelor aflate la dosar.
Au fost invocate în acest sens faptul că vânzătorul SC "" SA nu era proprietar al imobilului vândut, cumpărătorii cunoșteau lipsa titlului valabil al vânzătorului, iar manoperele frauduloase exercitate de pârâții pentru încheierea contractelor de închiriere și în scopul cumpărării imobilului, puteau fi avute în vedere de instanță în aprecierea relei-credințe a acestora.
Pe de altă parte, s-a susținut că reaua-credință a pârâților cumpărători rezulta și din faptul că aceștia o cunoșteau foarte bine pe adevărata proprietară și demersurile repetate ale acesteia pentru a reintra în posesia imobilului.
Cu privire la contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.473/01.08.2002 apelanții au susținut că este, de asemenea, lovit de nulitate absolută potrivit principiului nulității actului subsecvent, dar și pentru faptul că subdobânditorul nu a manifestat nici cea mai mică diligență pentru aflarea situației juridice a bunului. Dacă ar fi făcut astfel de diligențe ar fi văzut că autoarea reclamanților a solicitat în repetate rânduri scoaterea imobilului de la naționalizare, că imobilul nu a fost niciodată întabulat în Cartea funciară nr.21375 pe numele intimaților, exista interdicție de vânzare în registrul de carte funciară și fusese notificat în sensul abținerii de la tranzacționare.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de criticile dezvoltate de apelanții-reclamanți, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia de casare, instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând omisiunea instanțelor de fond și de apel dea se pronunța, într-un prim ciclu procesual, cu privire la capătul de cerere din acțiunea principală ce viza revendicarea imobilului în litigiu de la pârâți.
În considerentele acestei decizii s-a apreciat necesar ca instanța de rejudecare să analizeze toate celelalte excepții și apărări formulate în motivele de recurs ale reclamantei și pârâtului chemat în garanție, precum și excepția prescripției achizitive invocată de pârâtul - intimat.
Rejudecând în fond cauza, tribunalul a dispus prin sentința apelată respingerea excepțiilor privind netimbrarea acțiunii și prescripția achizitivă, invocate de pârâtul, iar pe fond a respins acțiunea reclamanților, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.
În considerentele acestei sentințe s-au analizat atât excepțiile menționate mai sus, cât și capătul de cerere privind revendicarea, astfel cum se dispuse prin decizia de casare.
Critica formulată de apelanții - reclamanți prin care se susține că instanța de fond nu ar fi respectat indicațiile deciziei de casare și nu ar fi analizat "toate celelalte excepții și apărări" invocate de autoarea acestora prin recurs este nefondată.
Motivele de recurs formulate de autoarea apelanților - reclamanți se află la filele 2-11 din dosarul nr.1595/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în cuprinsul acestora nu se regăsesc excepții care să se fi impus a fi soluționate în rejudecare, în conformitate cu dispozițiile articolului 315 Cod Procedură Civilă. S-au formulat doar critici de nelegalitate și netemeinicie a deciziei instanței de apel, susținându-se în acest sens de către recurentă că dispozițiile articolului 46 din Legea nr.10/2001 nu erau incidente în cauză, instanța ar fi trebuit să compare titlurile de proprietate ale părților conform regulilor de drept comun, iar din probele administrate ar fi trebuit să rețină reaua credință a pârâților cumpărători la momentul încheierii actelor lor de vânzare - cumpărare.
Rejudecând cauza după casare, instanța de fond analizat aceste apărări, prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001 și la probatoriile administrate în cauză, respectând astfel dispozițiile articolului 315 alin.1 Cod Procedură Civilă.
Faptul că instanța de rejudecare a reținut din nou incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr.10/2001 și a analizat atât cererea privind constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare ale pârâților, cât și cererea privind revendicarea prin raportare la această reglementare specială, pe care a considerat-o a fi prioritară în raport cu dispozițiile de drept comun cuprinse în articolele 480-481 Cod Civil, nu reprezintă o nesocotire a indicațiilor deciziei de casare. Prin această decizie se impunea instanței de rejudecare soluționarea și a cererii de revendicare formulată de autoarea apelanților-reclamanți și continuată de către aceștia, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, fără nici o indicație obligatorie cu privire la criteriile de comparare.
Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat prin acțiune trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile articolului 480-481 din Codul civil, invocate de reclamant în acțiune.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru apelanții - reclamanți să opteze între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, ar reprezenta o încălcare gravă a principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Potrivit articolului 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună - credință.
Prin hotărârile pronunțate în prezenta cauză în primul ciclu procesual s-a reținut că imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, conform dispozițiilor articolului 6 din Legea nr.213/1998, situație în care, în mod corect instanța de rejudecare a reținut că sunt incidente în cauză dispozițiile legale menționate anterior, valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți fiind dată de buna - credință a acestora la momentul încheierii actelor.
Din probele administrate a rezultat că pârâții au dobândit apartamentul nr.2 situat la etajul 1 al imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare nr.118/1973, încheiat în baza Legii nr.4/1973.
La data încheierii acestui act, imobilul se afla în patrimoniul statului, al cărui titlu nu era contestat, iar pârâta și soțul acesteia erau îndrituiți conform articolului 42 din Legea nr.4/1973 la cumpărarea locuinței pe care o dețineau cu chirie.
Demersurile pe care apelanții - reclamanți susțin că le-ar fi făcut la acea vreme pentru scoaterea imobilului de sub naționalizare nu au fost probate de către aceștia, astfel cum impuneau dispozițiile articolului 1169 Cod Civil, situație în care, în mod corect instanța de fond a reținut buna - credință a pârâților cumpărători la momentul încheierii actului.
Singurele probe administrate în acest sens de către apelanți sunt înscrisurile aflate la filele 28-29 din dosarul de fond din care rezultă că în anul 1973 autorii acestora au solicitat cumpărarea de la stat a apartamentului în litigiu, în baza aceleiași legi, recunoscând astfel dreptul de proprietate al statului și faptul că apartamentul era ocupat la acea dată de familia.
Susținerile apelanților-reclamanți privind nevalabilitatea contractelor de închiriere ce au stat la baza încheierii actului de vânzare - cumpărare, pe lângă faptul că nu au fost probate au fost în mod corect apreciate ca fiind lipsite de relevanță juridică în cauză, în condițiile în care, prin acțiune, nu s-a formulat un capăt de cerere privind nulitatea acestora. O astfel de nulitate constatată pe cale judecătorească ar fi fost singura în măsură să atragă apoi nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, conform principiuluiresoluto jure dantis, resolvitur jus accipiendis.
Menținerea actului de vânzare - cumpărare încheiat de familia a îndreptățit instanța de fond să mențină și actul subsecvent încheiat în favoarea pârâtului.
Nulitatea actului încheiat în favoarea acestui pârât nu era atrasă de aplicarea principiului menționat anterior, iar din probele administrate rezultă că acest act de înstrăinare s-a încheiat cu respectarea legii și cu bună - credință, după verificarea situației juridice a imobilului astfel cum aceasta era consemnată în cartea funciară.
Nu s-a dovedit că la data încheierii acestui act subsecvent exista cerere de restituire în natură a apartamentului în litigiu, de care pârâtul ar fi putut să ia cunoștință prin minime diligențe sau că ar fi fost încunoștințat de apelanți despre intenția lor de a revendica apartamentul.
În această situație, reținând buna - credință a pârâților la momentul încheierii celor două acte de vânzare - cumpărare și dispozițiile articolului 45 alin.2 din Legea nr.10/2001, în mod corect instanța de fond a respins cererea privind constatarea nulității acestor acte.
Cu privire la revendicare, instanța de fond a reținut că fiind vorba de un imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, compararea titlurilor de proprietate ale părților trebuie să se facă în raport de dispozițiile cuprinse în această lege specială și nu potrivit regulilor de drept comun, iar menținerea ca valabile a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți îi îndreptățește pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Soluția este legală, fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și cu respectarea deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut căexistența Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Apelantul - reclamant nu se află însă în nici una din aceste situații de excepție, neavând "un bun"în sensul Convenției (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect), iar accesul la justiție, care nu trebuie interpretat ca fiind absolut, i-ar fi fost asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi înțeles să beneficieze de aceasta.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond este legală și temeinică, Curtea va dispune în baza articolului 296 Cod Procedură Civilă respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții - reclamanți și, ambii domiciliați în B,--4, sector 1, împotriva sentinței civile nr.202/13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, domiciliate în T,-,.6, județ T, domiciliat în B,-,.1,.2, sector 1 SC "" SA, cu sediul în B,-, sector 1 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL D E FINANȚE, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
./
9 ex./16.02.2010
TB-5 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
