Uzucapiune. Decizia 81/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1374/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.81
Ședința publică de la 25 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.252 a DIN 25.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, - și.
are ca obiect - uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurenților - reclamanți și, aceasta fiind prezentă și personal, în baza împuternicirii avocațiale nr.318.306/11.06.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar și avocat,în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți, - și, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/09.09.2009, emisă de Baroul București - Societate Civilă de Avocați, aflată la fila 30 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul intimaților-pârâți arată că a efectuat demersuri la Primăria Sectorului 1 B și depune la dosar copia Ordinului de Repartizare nr.2863/17.11.1971, care poartă ștampila Municipiului B - Consiliul Local Sector 1, în sensul că prezenta copie este conformă cu originalul aflat în dosarul nr.2869/1971 din arhiva proprie (două file),comunicând și părții adverse un exemplar de pe acesta. Prezintă și originalul ordinului de repartizare, precum și contractul de închiriere, în conformitate cu dispozițiile art.139 din Codul d e procedură civilă.
Curtea verifică pentru conformitate copiile înscrisurilor depuse la dosar cu originalul acestora, spre neschimbare, în conformitate cu dispozițiile art.139 din Codul d e procedură civilă și procedează la restituirea originalului către avocatul intimaților-pârâți. Încuviințează și administrează proba cu înscrisuri la cererea avocatului intimaților-pârâți.
Recurenta-reclamantă se legitimează cu seria - nr.-, eliberată de Secția 2 Poliție, la data de 06.10.2003.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților-reclamanți, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art.304 pct.8 și 9 din Codul d e procedură civilă, modificarea în totalitate a deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Având în vedere esența respingerii cererii reclamanților, respectiv precaritatea titlului decurgând din existența Ordinului de repartizare nr.2863 emis de Consiliul Popular al Sectorului 1, acesta reprezentând actul juridic dedus judecății care marchează momentul intrării în stăpânirea bunului, în conformitate cu dispozițiile art.304 pct.8 din Codul d e procedură civilă, instanța de apel a schimbat atât natura, cât și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act.
Atât instanța de apel cât și instanța de fond au acceptat Ordinul de repartizare nr.2863/1971 ca având valoare de contract de închiriere, fiind reținut că: "autorul reclamanților, a primit în folosință imobilul situat în B, str.-.- G nr.13, sector 1, pe care l-a utilizat în calitate de chiriaș".
Urmează a se observa că Ordinul de repartizare invocat de instanțele anterioare, este inexistent ca act juridic, originalul acestui înscris lipsind cu desăvârșire; chiar dacă ar fi existat un astfel de original, actul juridic ar fi rămas la fel de ineficient, atâta timp cât nu îndeplinește condițiile art.1179 și 1182 Cod civil, respectiv formalitatea multiplului exemplar și data certă.
Mai mult, inexistența actului este de altfel confirmată chiar de autoritățile publice, acestea negând că imobilul ar fi fost vreodată preluat de Stat pentru a fi ulterior închiriat sau repartizat sub altă formă, particularilor.
Pe de altă parte și în pofida celor reținute eronat de instanța de apel, Ordinul de repartizare nr.2863/1971 pretins emis de Consiliul Popular al Sectorului 1, este cel mult un act unilateral, iar nu un act sinalagmatic, cum este contractul de închiriere.
Acest ordin nu a fost urmat de încheierea vreunui contract de închiriere între și, proprietarii imobilului la acea dată sau Statul Român și autorul reclamanților,.
La dosarul cauzei nu există nici un contract de închiriere încheiat între și și, ori vreun alt înscris care poate interpretat ca fiind contract de locațiune și nici vreo chitanță din care să rezulte că autorul reclamanților ar fi plătit vreodată chirie pentru imobilul care formează obiectul prezentei judecăți; nici martorii audiați nu au arătat că folosirea imobilului de către s-ar fi realizat în calitatea acestuia de chiriaș; nu s-a făcut dovada că ordinul de repartizare a fost înmânat vreodată beneficiarului pentru ca acesta să-l întrebuințeze.
Consideră că este fără putință de tăgadă că nu a stăpânit imobilul în cauză în baza ordinului de repartizare și ulterior, în calitate de chiriaș, cum apare fără putință de tăgadă că Ordinul de repartizare nr.2863 nu reprezintă contract de închiriere și nu poate justifica data sau titlul cu care autorul reclamanților a deținut imobilul din-.
Un alt motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă,este în sensul că urmează a se constata că atât instanța de fond cât și instanța de apel au încălcat dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 din Codul d e procedură civilă, rezumându-se să reitereze argumentele instanței de fond, iar nu să răspundă cu argumente juridice criticilor aduse sentinței fondului.
Arată că prin cererea de apel a indicat în mod clar ca motiv de nelegalitate încălcarea dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul d e procedură civilă, decurgând din omisiunea instanței de fond de a arăta motivele care au format convingerea instanței pentru înlăturarea probelor administrate și de a arăta motivele pentru care s-a înlăturat cererea reclamanților de aplicare a dispozițiilor art.225 din Codul d e procedură civilă, instanța de apel nu a răspuns acestei critici (deși era obligată), completând în schimb sub acest aspect, hotărârea instanței de fond.
De asemenea, instanța de apel a reținut total greșit, cu încălcarea dispozițiilor art.129 alin.5 din Codul d e procedură civilă, că nu a indicat probele ce nu au fost analizate sau înlăturate în mod nelegal, cum de altfel a reținut total greșit că în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești se regăsesc referiri la toate probele administrate în cauză.
Tribunalul București cu încălcarea dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul d e procedură civilă nu a răspuns nici motivului de apel esențial privind existența în hotărâre a unor motive contradictorii, ireconciliabile.
Susține că motivarea instanței de apel este și contradictorie, dar și vădit neîntemeiată, fiind inadmisibil ca unul și același imobil să aparțină în același timp, în proprietatea exclusivă, a Statului Român și a unor particulari.
Totodată, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.1847 Cod civil, instanța interpretând greșit condițiile uzucapiunii, urmând a se constata că posesiunea utilă, ca stare de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar în cauza concretă a fost dovedită cu prisosință, printr-un ansamblu de mijloace probatorii.
Consideră că argumentele instanței de apel, în sensul că a judecat pricina cu așa zisa putere de lucru judecat nu pot fi primite, neexistând putere de lucru judecat în privința calității anteposesorului reclamanților de detentor precar al imobilului în cauză. Mai mult, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare nu s-a pronunțat asupra uzucapiunii pentru că această apărare nu s-a formulat în cadrul unei cereri reconvenționale, aspect de altfel reținut corect de instanța de fond.
În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimații-pârâți, de asemenea, nu poate fi primită atâta timp cât motivele au fost expuse explicit și au fost încadrate în dispozițiile art.304 pct.8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, să se constate în principal că reclamanții au dobândit prin joncțiunea posesiilor, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat în B, str.-.- G nr.13, sector 1 sau în subsidiar, pe calea acțiunii oblice, să se constate că numitul a dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat la adresa susmenționată; să se constate că reclamanții au dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcției edificate de reclamanți pe terenul menționat și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimaților-pârâți, având cuvântul solicită, în principal, să se constate nulitatea recursului având în vedere neîncadrarea criticilor invocate în nici unul din motivele prevăzute expres și limitativ de art.304 din Codul d e procedură civilă, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor pronunțate anterior, ca fiind legale și temeinice.
În susținerea recursului formulat,recurenții afirmă că instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al Ordinului de repartizare nr.2863/1971, act în baza căruia, autorul reclamanților a dobândit folosința imobilului cu privire la care se cere a se constata intervenită uzucapiunea, astfel că doctrina și practica au statuat că partea care invocă acest motiv trebuie să precizeze în ce constă denaturarea, indicând care anume paragraf sau care anume termen din actul pretins denaturat exclud prin înțelesul lor clar și vădit neîndoielnic, constatarea dedusă din el de instanța de fond.
Analizând argumentele aduse de recurenți pentru susținerea acestui motiv de recurs, se remarcă faptul că nici unul dintre acestea nu sunt în măsură să clarifice în ce anume constă denaturarea actului. Astfel, deși recurenții invocă pct.8 al art.304 din Codul d e procedură civilă drept temei al recursului, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece acestea nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci mai degrabă la o greșită interpretare a probelor de către prima instanță, dar și de instanța de apel, cu consecința reținerii unei alte situații de fapt, decât cea dorită de recurenți.
Învederează că argumentele aduse de recurenți, în sensul că nu există originalul Ordinului de repartiție nr.2863/1971 sau că acesta nu întrunește formalitatea multiplului exemplar și data certă, lipsa datelor de buletin ale beneficiarului de pe acest Ordin, pe lângă faptul că sunt invocate pentru prima dată în recurs, astfel de apărări nefiind invocate nici în fața primei instanțe, dar nici în apel, sunt chestiuni care privesc situația de fapt și interpretarea probelor.
Arată că din criticile formulate de recurenți, reiese că aceștia sunt nemulțumiți de modul în care instanța a analizat situația de fapt, dar un astfel de control din partea instanței de recurs ce ar privi temeinicia unei hotărâri, excede limitelor permise de art.304 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește netemeinicia criticilor încadrate în acest motiv de recurs, instanța a interpretat în mod corect actul din 1971, întregul material probator susținând corectitudinea celor statuate de instanță.
Criticile recurenților nu se încadrează în motivul prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, în realitate se observă că recurenții reiterează de fapt cererea de apel, menținându-și aceleași nemulțumiri ce au fost analizate o dată și de instanța de apel și care au fost de asemenea combătute pe larg în cuprinsul întâmpinării pe care au formulat-o pârâții, în faza procesuală a apelului și pe care le mențin și în întâmpinarea din recurs, fără a le mai relua însă. Tot susținerile formulate de recurenți tind la o reanalizare a faptelor și la o reapreciere a probelor, fără a se justifica în nici un fel, în ce a constat încadrarea sau aplicarea greșită a legii.
Pe fondul cauzei, în urma analizării motivelor recurenților, care arată că instanța a încălcat mai multe texte legale, aceștia susțin, fără a face referire însă la un anume text de lege, că există o serie de motive ireconciliabile în hotărârea primei instanțe, motive preluate și de instanța de apel, în sensul că proprietatea nu poate fi atât publică cât și privată. Se ignoră faptul că, în timpul regimului comunist, statul putea obliga proprietarii să își închirieze imobilele, deși exact așa s-a întâmplat în cauză, prin emiterea ordinului de repartiție; emiterea ordinului respectiv nu a constituit însă o formă de expropriere, imobilul rămânând în continuare în proprietatea intimaților-pârâți.
În cauză fiind relevant titlul sub care a început să stăpânească acest bun autorul recurenților, acesta începând stăpânirea în calitate de detentor precar în baza Ordinului de repartiție din 1971, imobilul fiind de fapt proprietatea numiților și; cu toate că bunul era proprietatea numiților, aceștia au fost obligați de stat să renunțe la spațiul ce depășea nevoile acestora locative, astfel că reținerile instanței sunt corecte și nu se poate nicicum vorbi de existența unor motive ireconciliabile în cuprinsul deciziei.
Cu privire la nerespectarea art.261 alin.1 pct.5 din Codul d e procedură civilă, criticile recurenților sunt vădit neîntemeiate deoarece instanța de apel, cu toate că a reținut în cuprinsul hotărârii că apelanții nu au arătat în concret care sunt probele ce nu au fost analizate de prima instanță, totuși a efectuat o analiză minuțioasă a tuturor actelor și apărărilor formulate de recurenți.
De asemenea, instanța de apel a analizat și critica apelanților referitoare la neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art.225 din Codul d e procedură civilă, susținerea recurenților în sens contrar este neîntemeiată și întărește o dată în plus, simpla nemulțumire a acestora față de soluția dată, iar nu incidența în cauză a pct.9 din art.304 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește analizarea netemeiniciei criticilor în conformitate cu dispozițiile art.1847 Cod civil, arată că acțiunea instanței de a determina dacă o persoană este posesor sau detentor precar nu reprezintă o chestiune care să privească aplicarea sau interpretarea legii; posesia reprezintă o stare de fapt și de asemenea, determinarea elementului animus este unul de fapt, prin excelență.
Instanța a apreciat în mod corect, că a fost un simplu detentor precar, motiv pentru care posesia lui este afectată de viciul precarității; ceea ce este relevant este titlul sub care a început să stăpânească acest bun autorul recurenților, acesta începând stăpânirea în calitate de chiriaș în baza Ordinului de repartiție din 1971, imobilul fiind de fapt proprietatea numiților și.
Consideră că în mod corect instanțele au înlăturat susținerile recurenților, în sensul că aceștia au dobândit proprietatea prin uzucapiune, ca efect al joncțiunii posesiei lor, cu cea a autorului lor.
Față de cel de-al doilea capăt de cerere, pentru a constata accesiunea imobiliară în favoarea recurenților, trebuia în primul rând constatat dreptul lor de proprietate asupra terenului, iar cum acesta nu a putut fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani sau prin joncțiunea posesiilor, nici construcția nu a intrat în proprietatea lor.
Potrivit art.295 alin.1 din Codul d e procedură civilă, recurenții critică decizia instanței de apel arătând că aceasta și-a depășit limitele învestirii atunci când a analizat problema autorității de lucru judecat ce decurge din considerentele sentinței civile nr.5255/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, instanței nefiindu-i permis să repună în discuție aspecte care nu făceau obiectul apelului.
În cauza de față, instanța nu a respins apelul pe temeiul excepției autorității de lucru judecat ci, a dat eficiență prezumției de lucru judecat pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea privind calitatea de detentor precar a autorului recurenților.
Depune la dosar concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 04 martie 2007, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate în favoarea reclamanților, dobândirea dreptului de proprietate, prin joncțiunea posesiilor, cu privire la terenul în suprafață de 200 mp. situat în B, str. -. - G nr. 13, sector 1, și prin accesiune imobiliară artificială, asupra construcției edificate de către reclamanți pe terenul sus-menționat.
În subsidiar, s-a solicitat ca pe calea acțiunii oblice, să se constate că numitul a dobândit, prin uzucapiunea de peste 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului de 200 mp. situat în B, str. -. - G nr. 13, sector 1.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții au dobândit deplina posesie a imobilului la data de 04 iunie 2003, prin promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare de la posesorul anterior al imobilului, care la rândul său a preluat-o de la în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1968 și atât reclamanții, cât și autorul lor au stăpânit respectiv și stăpânesc imobilul în mod netulburat, sub nume de proprietari, posesiile acestora, prin joncțiune, fiind utile și neîntrerupte din 1968, respectiv din 2003 până în prezent.
S-a mai arătat, că ulterior încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare la data de 04 iunie 2003, reclamanții s-au comportat ca adevărați proprietari, au desființat construcția existentă pe teren la acea dată și au edificat un alt imobil în care locuiesc și în prezent, astfel că în baza accesiunii imobiliare artificiale, ei sunt proprietari și asupra construcției, fiind înregistrate pe numele lor toate contractele de utilități aferente imobilului și achitând, ca și autorul lor, toate taxele și impozitele legale.
În drept s-au invocat prevederile art. 1843, 1846, 1847 și următoarele, art. 1860, 1890, 969, 970, 1436 și următoarele Cod civil.
Pârâții au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat să se respingă acțiunea reclamanților, urmând a se reține autoritatea de lucru judecat în cauză constând în sentința civilă nr. 5255 din 27 mai 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr. 6186/2005, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, prin care s-a admis acțiunea în revendicarea imobilului formulată de, și, în contradictoriu cu, și, constatându-se calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, conform certificatului de moștenitor nr. 224 din 27 octombrie 2003, imobil ce a aparținut bunicilor acestora, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4582/1937 transcris sub nr. 1943/1937 de Tribunalul Ilfov, potrivit temeiului invocat - art. 480 - 481 Cod civil.
S-au administrat probele cu înscrisuri, declarații de martori, interogatorii și expertize tehnice în construcții și topografică privind identificarea și evaluarea imobilului.
Prin sentința civilă nr. 9025 din 27 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr- de Judecătoria Sectorului 1 B, s-a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâți și s-a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Pentru a se respinge excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că deși în ambele cauze - cea prezentă și cauza ce a făcut obiectul soluționării prin sentința civilă nr. 5255 din 27 mai 2005 Judecătoriei Sectorului 1 B - părțile sunt aceleași, ca și obiectul dedus judecății, cauza este distinctă, întrucât în sentința sus-menționată, temeiul juridic l-a constituit acțiunea în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480 Cod civil, în timp ce în cauza pendinte, temeiul juridic invocat al dobândirii dreptului de proprietate este uzucapiunea de peste 30 de ani, respectiv accesiunea artificială imobiliară, potrivit art. 1847 și următoarele Cod civil, respectiv art. 492 Cod civil.
Pentru a respinge acțiunea pe fond, instanța de judecată a reținut că la data de 17 noiembrie 1971, prin Ordinul de repartizare nr. 2863 emis de Consiliul Popular al sectorului 1 B, autorul reclamanților, a primit în folosință imobilul situat în B, str. -. - G nr. 13, sector 1, pe care l-a utilizat în calitate de chiriaș.
S-a constatat astfel că autorul reclamanților a deținut imobilul în calitate de simplu detentor precar, ce exclude calitatea de stăpânire sub nume de proprietar, iar autorul nu a notificat pe autorii pârâților și cu privire la schimbarea calității din detentor precar, în posesor.
Din relațiile comunicate la dosar de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 B rezultă că nu a achitat taxele și impozitele aferente imobilului, acestea fiind suportate de către autorii pârâților, respectiv de către pârâții în cauză.
Declarațiile martorilor nu sunt suficiente pentru a se reține îndeplinirea uzucapiunii, iar singurul act ce poate fi calificat de instanță ca opunere la dreptul de proprietate al pârâților este antecontractul din 4 iunie 2003, în raport de care, termenul de prescripție achizitivă ar urma să fie împlinit, abia peste 25 de ani.
S-a reținut ca fiind aplicabil speței și principiul securității și stabilității raporturilor juridice consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâții beneficiind de o hotărâre definitivă și irevocabilă, anterioară, prin care li s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului.
Față de soluția referitoare la uzucapiune, s-a respins și capătul de cerere privind accesiunea, reținându-se că reclamanții recunosc prin acțiune, faptul că lucrările de construcții au fost edificate de către aceștia.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții și, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea apelului s-a susținut încălcarea flagrantă a prevederilor art. 129 alin. 5, 261 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă, instanța nearătând motivele pentru înlăturarea probelor, de neaplicare a art. 225 Cod de procedură civilă, iar motivele privind justificarea precarității sunt contradictorii și ireconciliabile, ignorându-se înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul care a preluat posesia imobilului de la în anul 1968 și a exercitat-o până la data predării către apelanți, demolarea construcției și edificarea uneia noi, înregistrarea contractelor de utilități în nume propriu și achitarea taxelor și impozitelor relevând în mod clar, voința univocă a acestuia de a se comporta ca adevărat proprietar, respectiv a apelanților potrivit înscrisului de la data de 04 iunie 2003, cu susținerea că în speță nu sunt aplicabile, nici principiul securității raporturilor juridice, nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intimații - pârâți au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea apelului reclamanților și au formulat și o cerere de aderare la apelul reclamanților, la care ulterior au renunțat.
Prin decizia civilă nr. 252 din 25 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă, în dosarul nr-, s-a respins apelul ca nefondat.
Critica privind nescocotirea prevederilor art. 129 alin. 5, art. 261 pct. 5 și neaplicarea art. 225 Cod de procedură civilă, ce a făcut obiectul primului motiv de apel, nu a fost primită, cu motivarea că apelanții au arătat în concret care sunt probele ce nu au fost analizate de instanță, constatându-se, dimpotrivă, că în motivarea sentinței apelate se regăsesc referiri la toate probele administrate în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, neprezentarea părții spre a-i fi luat interogatoriul poate fi socotită potrivit art. 225 Cod de procedură civilă ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice, numai în situația în care nu s-ar fi administrat și alte probe, astfel că simpla aplicare a art. 225 Cod de procedură civilă nu este concludentă pentru soluționarea cauzei.
C de-al doilea motiv de apel potrivit căruia, autorul reclamanților ar fi exercitat o posesie utilă, iar nu o detenție precară, a fost de asemenea respins, reținându-se că actul inițial de stăpânire a bunului de către autorul reclamanților este ordinul de repartizare nr. 2863 emis de Consiliul Popular la Sectorului 1 B, prin care autorul reclamanților, a primit în folosință imobilul situat în B, str. -. - G nr. 13, sector 1, pe care l-a utilizat în calitate de chiriaș, iar potrivit art. 1855 Cod civil, când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie.
Înscrisul sub semnătură privată invocat, din anul 1968, nu s-a depus în cauză, iar față de existența ulterioară a ordinului de repartizare din anul 1971, se prezumă calitatea autorului reclamanților de detentor precar.
Cu privire la construcția de pe teren, din probele administrate s-a reținut că nu este vorba de o construcție nou edificată, ci de îmbunătățiri și reparați aduse vechii construcții, care nu pot fi calificate drept acte de intervertire a detenției precare în posesie, inclusiv construirea a noi camere, alăturate celor vechi.
Încheierea contractelor de utilități pe numele recurenților - reclamanți nu prezintă relevanță, întrucât acestea pot fi încheiate și de un proprietar și de un simplu detentor precar.
Susținerea că impozitele și taxele aferente imobilului au fost achitate de către reclamanți, respectiv de către autorul acestora, a fost înlăturată, chitanțele în acest sens datând doar din anii 1984 - 1985, dar pentru imobilul aflat în evidențele fiscale pe numele pârâților.
În ceea ce privește argumentul legat de principiul securității raporturilor juridice și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că intră în autoritatea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.
Astfel, deși nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 cod civil și art. 166 Cod de procedură civilă pentru reținerea excepției autorității de lucru judecat, considerentele sentinței civile nr. 5255 din 27 mai 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr. 6186/2005, se impun cu putere de lucru judecat pe aspectul reținerii calității de detentor precar al autorului reclamanților.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții și, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă.
Potrivit primului motiv de recurs, s-a arătat că actul juridic dedus judecății, respectiv Ordinul de repartizare nr. 2863/1971, a fost interpretat greșit, schimbându-i-se natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.
Astfel, ordinul sus-menționat este inexistent ca act juridic, lipsind originalul său, în plus el nu îndeplinește formalitatea multiplului exemplar și dată certă potrivit art. 1179 și 1182 Cod civil, el neavând calitatea de contract de închiriere și nefiind urmat de încheierea unui astfel de contract care să menționeze calitatea de chiriaș, astfel cum au declarat și martorii audiați în cauză.
Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că în apel s-a formulat critica privind încălcarea art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă, în sensul omisiunii primei instanțe de a arăta motivele pentru care a înlăturat probele administrate și cererea reclamanților de a se face aplicarea art. 225 Cod de procedură civilă, or instanța de apel, încălcând la rândul său, prevederile art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă, a considerat că nu s-au arătat care sunt probele care ar fi fost ignorate de către prima instanță, în realitate fiind vorba de toate probele administrate în cauză și tot astfel, nu a răspuns și criticii privind existența în hotărâre a unor motive contradictorii, ireconciliabile, care conduc la un fapt inadmisibil, că proprietatea, deși exclusivă, este deopotrivă publică și privată, instanța de apel copiind argumentele sentinței apelate, lăsând practic aceeași motivare contradictorie.
S-a arătat că decizia din apel este și vădit neîntemeiată, soluția instanței de apel fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1847 Cod civil, fiind interpretate în mod greșit cerințele uzucapiunii, solicitându-se a se constata, pe baza tuturor probelor administrate, posesia utilă, ca stare de fapt a recurenților și autorului care a preluat din anul 1968 posesia în nume propriu în baza unui înscris sub semnătură privată, de la numitul: martorii audiați, contractele de utilități încheiate pe numele recurenților - reclamanți, chitanțele de plată a taxelor și impozitelor la administrația financiară etc.
Instanța de apel depășit și limitele investirii sale, contravenind prevederilor art. 295 alin. 1 Cod de procedură civilă, prin reținerea autorității de lucru judecat constând în sentința civilă nr. 5255/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, privind revendicarea imobilului în litigiu de către intimații - pârâți, deși recurenții nu o ceruseră prin criticile din apel, pe de o parte.
Pe de altă parte, puterea de lucru judecat nu este reglementată de nici o dispoziție legală, iar potrivit art. 1201 Cod civil autoritatea de lucru judecat se poate stabili doar în raport de dispozitiv și nu de considerentele din cele două hotărâri, sentința nr. 5255/2005 confirmă doar dreptul intimaților asupra imobilului, or uzucapiunea este sancțiunea îndreptată împotriva proprietarului care a stat în pasivitate, permițând altei persoane să posede timp îndelungat imobilul, uzucapiunea, este adevărat, nu a fost invocată în dosarul intimaților de revendicare, pe cale de excepție sau cerere reconvențională, având însă deschisă calea unei acțiuni, cea prezentă, iar acțiunea în revendicare poate fi analizată prin constatarea prescripției achizitive, principiu care prevalează față de principiul securității raporturilor juridice.
În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în tot, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
Intimații - pârâți au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în perioada comunistă, proprietarii erau obligați de Stat să închirieze camerele de depășeau nevoile proprii, Consiliul Popular fiind cel ce emitea ordinele de repartiție, ca și cel în cauză, Ordinul de repartiție nr. 2863/1971, fără ca imobilele să fie preluate efectiv în proprietatea statului, rămânând proprietar, acesta solicitând în 1966 recalcularea suprafeței de teren pe care-l deținea, iar în 1999 acesta a înregistrat la Administrația Financiară o declarație pentru stabilirea impozitului, astfel că acesta nu a rămas în proprietate, astfel cum susțin recurenții, în plus nu există nici un document care să contrazică cele susținute de intimați, nefiind administrat în speță, nici înscrisul sub semnătură privată invocat din anul 1968.
Astfel, Ordinul de repartiție s-a interpretat în mod corect de către instanța de apel.
Privitor la criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, s-a arătat că acestea sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, pentru că tind către o reanalizare a faptelor, ceea ce nu este permis în recurs, criticile fiind oricum nefondate, fiind prezentate argumente detaliate la dosar.
S-a invocat și excepția de nulitate a recursului pe neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, întrucât nu s-a arătat în ce constă denaturarea actului juridic - Ordinul de repartiție, care ar exclude înțelesul clar și vădit neîndoielnic, fiind o chestiune care ține în fapt de interpretarea și aprecierea probelor administrate în cauză, iar criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă sunt în realitate, motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.
În recurs nu s-au administrat noi probe în recurs.
Analizând cu prioritate excepția privind nulitatea recursului, Curtea constată că ea nu poate fi primită urmând a fi respinsă ca nefondată, întrucât, între criticile prezentate în fapt de către recurenți, sunt și critici de nelegalitate ce pot fi cercetate în recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Curtea privește însă, recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Se constată mai întâi, că în speță, nu suntem în prezența unui act juridic dedus judecății spre a fi interpretat cu privire la natura acestuia, astfel cum susțin recurenții - respectiv Ordinul de repartiție nr. 2863/1971 emis de Consiliul local, acesta fiind un mijloc de probă administrat în cauză, analizarea acestuia ținând de aprecierea probatoriului în cauză.
Pe cale de consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 cpt. 8 Cod de procedură civilă, nu poate fi primit spre a fi analizat ca și motiv de nelegalitate, inclusiv a aspectelor invocate privind neîndeplinirea formalității multiplului exemplar și a datei certe conform art. 1179 și 1182 Cod civil, eficiența și natura actului juridic, în lipsa încheierii contractului de închiriere, lipsa calității de chiriaș, neplata chiriei la stat și solicitarea ca actul să fie apreciat ca marcând intrarea imobilului în posesia anterioară începând din 1968, în baza unui pretins înscris sub semnătură privată din 1968, de la, proprietar.
Toate aceste critici vizează o reapreciere a probelor administrate în cauză care nu este admisibilă în faza procesuală a recursului, unde pot fi analizate doar motive de nelegalitate.
Nici criticile din cel de-al doilea motiv de recurs subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă nu pot fi analizate ca motive de nelegalitate în recurs, pentru aceleași considerente, după cum urmează:
Astfel, solicitarea de analizare a cerințelor uzucapiunii prevăzute de art. 1837 Cod civil, vizează de asemenea, o reapreciere a probelor administrate în cauză, respectiv, declarațiile de martori, înscrisuri etc. spre a se reține o altă situație de fapt, decât aceea stabilită în prima instanță și în apel - aspect inadmisibil în recurs.
În fapt, criticile care țin strict de nelegalitate și care pot fi invocate în recurs în baza art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă sunt cele privind încălcarea art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă cu raportare la art. 225 Cod de procedură civilă, la art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă și la motivarea pretins contradictorie și ireconciliabilă a primei hotărâri, neanalizate ca și critici în apel.
Curtea constată că aceste critici nu sunt fondate.
Astfel, instanța de apel a constatat, dimpotrivă, nu numai că nus -ar fi arătat care anume probe nu ar fi fost analizate de către prima instanță, dar a precizat că întregul probatoriu a fost analizat la fond, neputându-se reține doar aplicarea art. 225 Cod de procedură civilă solicitată de către recurenții - reclamanți, care poate prezenta relevanță, doar în lipsa altor probe apreciate ca neconcludente în speță, aceasta ținând de operațiunea de apreciere a probelor, de principiile aplicabile în această operațiune, instanța reținând pentru soluția pronunțată - probele cu relevanță și care o susține, fiind clară nerelevanța în cauză a interogatoriului.
Acest aspect reiese cu claritate din motivarea deciziei recurate, fiind înlăturată critica în sensul că s-ar fi încălcat rolul activ al acestei instanțe conform art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă.
Nefondată este și susținerea privind motivarea contradictorie și ireconciliabilă a primei hotărâri care nu ar fi fost analizată ca și critică formulată în apel, întrucât prin decizia recurată se precizează că dimpotrivă, "în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești se regesc referiri la toate probele administrate în cauză", în propria motivare, instanța de apel procedând, tocmai spre a se răspunde criticilor apelanților, la reanalizarea și reaprecierea probelor administrate în cauză, apelul fiind devolutiv, astfel încât permite completarea motivării soluției primei instanțe, cu noi argumente juridice în susținerea acesteia.
Critici de nelegalitate sunt și cele, în sensul că instanța de apel ar fi reținut, dincolo de limitele sesizării sale, puterea de lucru judecat decurgând din sentința civilă nr. 5255/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 B prin care, cu privire la același imobil, intimații - pârâți ar fi obținut revendicarea, în contradictoriu cu recurenții - reclamanți din cauza pendinte, deși nu erau formulate astfel de critici în recurs.
Curtea constată că nu suntem într-o situație de depășire a limitelor sesizării instanței de apel, reținerea sentinței sus-menționate în motivarea deciziei recurate, constituind unul dintre argumentele în plus, care justifică menținerea soluției primei instanțe și netemeinicia criticilor din apel.
Susținerea că puterea lucrului judecat nu ar fi reglementată printr-o dispoziție legală este, fiind contrazisă de prevederile art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod de procedură civilă.
Este corectă susținerea că acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin constatarea prescripției achizitive, numai că, recurenții nu au formulat o cerere reconvențională, respectiv apărarea pe excepție, în cadrul dosarului având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de intimați - pârâți.
În cauza pendinte, un astfel de efect nu mai poate avea invocarea uzucapiunii, întrucât revendicarea în contra recurenților - reclamanți s-a produs, în mod definitiv și irevocabil, astfel că instanța de apel a constatat doar, că această sentință irevocabilă nr. 5255/2005 nu poate fi ignorată, fiind tranșată problema dreptului de proprietate între părți, cu autoritate de lucru judecat, potrivit art. 480 Cod civil, în favoarea pârâților din prezenta cauză, și respectiv calitatea recurenților - reclamanți de detentori precari asupra imobilului.
Prin această sentință, se exclude practic, starea de pasivitate pretinsă, a proprietarului, reținându-se în mod corect, ca și argument judicios și principiul securității raporturilor juridice în motivarea deciziei recurate, de către instanța de apel, potrivit cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia proprietății.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă, va fi respins recursul ca nefondat.
Văzând și prevederile art. 274 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului ca nefondată.
Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr. 252 din 25 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și, ca nefondat.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
Tehnodact.
2ex./23.02.2010
-3.-;
Jud.1.-
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe
