Anulare act. Decizia 551/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.551/CM
Ședința publică din data de 29 septembrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
- - -
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil formulat de pârâta SC SA - GRUP, cu sediul în B, Calea nr. 239, sector 1, împotriva încheierii din 26 august 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă C, cu domiciliul procesual ales la av., în C,-, -.3,.A,.9,.2, județul C și intimata pârâtă SC SA PRIN ZONA AR, cu sediul în Port 34, județul C, având ca obiect conflict de muncă - recurs la încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenta pârâtă d-na avocat, în baza delegației de substituire din 28.09.2009, pentru dl.avocat în baza împuternicirii avocațiale seria - nr.61331/28.09.2009, depuse la dosar, lipsind intimata reclamantă
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
După referatul grefierului de ședință;
Având în vedere susținerea părții prezente, că în cauză, nu mai are alte cereri prealabile de formulat sau înscrisuri noi de depus, instanța constată dezbaterile încheiate și acordă cuvântul asupra recursului.
Având cuvântul reprezentanta recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea încheierii recurate și în rejudecare să se dispună suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată - prev. de art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul Muncii prin raportare la prev. art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României revizuită.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC SA la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă - iarnă, în cuantumul unui salariu minim la nivel, pe ultimii trei ani anteriori datei introducerii acțiunii, drepturi ce urmează să fie indexate în raport de indicele de inflație și dobânda legală, calculate de la data scadenței obligației, până la data plății efective a acestor sume.
Prin Notele de Ședință depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 08.07.2009, pârâta SC SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4) și 5), art. 73 alin. 3) lit. p) și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită, sens în care a solicitat admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale.
În motivare s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției, fata de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Din conținutul prevederilor legale mai sus menționate, rezultă cu prisosință condițiile ce trebuie îndeplinite pentru invocarea excepției de nelegalitate a unei prevederi legale, respectiv:
Excepția să fie invocată în fața instanței judecătorești sau a tribunalului arbitral, condiție îndeplinită în cazul dedus judecății, întrucât prezenta excepție este invocată în fața Tribunalului
Excepția să aibă ca obiect prevederi legale cuprinse în Lege ( stricto sensu) sau în Ordonanță de Guvern respectiv Ordonanță de Urgență a Guvernului, condiție îndeplinită prin faptul că se invocă neconstituționalitatea prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, dispoziții legale în vigoare la momentul invocării excepției.
Excepția să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituționale anterior, condiție ce este îndeplinită prin faptul că prevederile anterior menționate nu au fost declarate ca fiind neconstituționale de Curtea Constituțională.
Excepția să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluționarea cauzei, condiție îndeplinită prin faptul că prevederile legale considerate ca fiind neconstituționale antamează asupra modalității de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în prezenta cauză. Dispozițiile din legea nr. 47/1992 vorbesc despre legătura dintre prevederile legale și soluționarea cauzei, or modalitatea în care este soluționată excepția de necompetență teritorială influențează în mod covârșitor soluționarea generală a cauzei.
Soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul " orice alte dispoziții contare".
Această ultimă liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită", ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare,Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Față de situația juridică dedusă judecății - modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului - respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.
În ce privește dispozițiile constituționale nesocotite de art. 298 alin.2 ultima liniuță, parata a susținut ca sunt încălcate prevederile art. 1 alin. 4 si 5, art. 73 alin. 3,art. 79 alin. 1 din Constituție.
Instanța de judecată este chemată a realiza o ierarhie intre dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 si cele ale art. 284 din Codul muncii,în vederea stabilirii instanței competente. Și într-un caz și în celălalt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă/absolută atrage nulitatea hotărârii.
Pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (Legea 53/2004) - dreptul comun în materie cu Legea 168/1999 - legea speciala (la care trimite Codul Muncii în mod expres).
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice:
- principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială - norma de drept comun;
- principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării
- principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o norma nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/ tehnica legislativă.
Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție socială, în timp ce prin Legea nr.168/1999 este reglementată procedura de soluționare a conflictele de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice, prin urmare au forță juridică egală, urmează a se vedea dacă Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare ".
Această ultimă liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare,Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Cu alte cuvinte, abrogarea generică - indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional, dar legală, în temeiul dispozițiilor Decretului nr.16/1976.
După apariția Legii nr. 24/2000 această modalitate de abrogare nu a mai fost reglementată, ea nemaiputând produce efecte juridice câtă vreme textul care o reglementa a fost el însuși abrogat. În aceste condiții, dispozițiile Codului muncii trebuiesc interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de art.1 alin. 2 din Legea 24/2000.
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Codul muncii (art. 298 alin. 2 ultima liniuță) nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.
În drept s-au invocat prevederile art. 298 alin. 2) ultima liniuță din legea nr. 53/2003, Codul Muncii, art. 1 alin. 4) și 5), art. 73 alin. 3) lit. p) și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită, art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Pârâta a formulat in scris concluziile asupra excepției de neconstituționalitate, apreciind ca aceasta este inadmisibila întrucât vizează o dispoziție legala ce nu are legătura cu soluționarea cererii deduse judecății.
S-a susținut pe aceasta cale ca art. 72din Legea 168/1999 nu a fost abrogat de art. 298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii, insa cele doua norme de competenta sunt deopotrivă aplicabile, fiind vorba de criterii alternative de determinare a competentei teritoriale in soluționarea conflictelor de munca.
Abrogarea sau neabrogarea unui text de lege nu este insa o problema de constituționalitate, ci de aplicare a legii, astfel ca excepția invocata nu are legătura cu cauza.
Prin încheierea din 26.08.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru următoarele motive:
Art.29 din Legea 47/1992 dispune că Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr- lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Alineatul 6 prevede că dacă excepția este inadmisibilă fiind contrară prevederilor al.1,2 sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Reiese din coroborarea acestor texte legale împărțirea de competență între Curtea Constituțională și instanțele judecătorești de drept comun, în fața cărora se poate ridica o excepție de neconstituționalitate.
Astfel, instanțele de judecată pot aprecia conform alin.6 al art.29 din Legea 47/1992 asupra admisibilității trimiterii excepției spre soluționare la Curtea Constituțională, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.29 alin.1, 2 și 3 pentru invocarea excepției de neconstituționalitate.
Condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a instanței constituționale, prevăzute de art.29 alin.1, 2 și 3 din legea 47/1992, sunt următoarele:excepția să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; soluționarea excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei si dispoziția legală să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a curții.
Instanța reține că excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuță din legea nr. 53/2003 - Codul Muncii a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești și că această dispoziție legală nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a curții.
În ceea ce privește îndeplinirea celei de-a doua și a treia condiții de admisibilitate se reține că, deși formal se invocă neconstituționalitatea ar.298 al.2 din Codul Muncii, ceea ce rezultă din motivarea excepției este că petenta SC SA ar fi nemulțumită de modul în care instanțele judecătorești au aplicat acest text legal într-un litigiu concret.
Deși formal se invocă contrarietatea dintre art.298 al.2 Codul Muncii și art.1 al.4, al.5, art.73 al.3 și art.79 al.1 din Constituție, întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate se axează pe contradicția dintre două texte de lege - art.72 din Legea 168/1999 și art.284 din Codul Muncii, precum și modul în care acest conflict de legi a fost soluționat de instanță în baza art.298 al.2 Codul Muncii.
Din motivarea excepției de neconstituționalitate reiese doar că petenta este nemulțumită de modul în care instanțele judecătorești au înțeles să aplice în practică art.298 al.2 din Codul Muncii, or modul în care instanțele judecătorești fac aplicarea legii și aprecierea dacă un text legal este abrogat sau nu sunt în competența exclusivă a instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale.
Astfel, prin Decizia nr. 516/11 oct. 2005 Curtea Constituțională a respins o excepție de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă, reținând că în realitate autorul excepției este nemulțumit de modul de aplicare a legii, însă Curtea a apreciat că aceasta ține de competența instanțelor de judecată și că nu este chemată să cenzureze o eventuală aplicare neconstituțională a legii.
S-a apreciat în aceeași decizie că problemele de aplicare a legii nu sunt de resortul contenciosului constituțional și că în susținerea excepției nu se reclamă contrarietatea dispozițiilor legale atacate cu prevederile Legii fundamentale, motiv pentru care s-a apreciat excepția ca fiind inadmisibilă.
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia ner.43/11.01.2007, prin care s-a respins o excepție de neconstituționalitate, reținându-se că textul de lege criticat nu ridică probleme de constituționalitate, ci doar probleme de interpretare și de aplicare a căror rezolvare intră în competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Totodată, prin decizia 520/11.10.2005 s-a constatat că neconcordanța dintre legile în vigoare în aceeași materie nu constituie o problemă de constituționalitate, ci numai neconcordanța cu principiile și normele constituționale.
În același sens este și Decizia 53/2001, prin care Curtea a reținut că invocarea în motivarea excepției a încălcării dispozițiilor unei legi - Codul d e Procedură civilă, nu are nici o relevanță, întrucât Curtea Constituțională examinează conformitatea acestuia cu Constituția, iar nu contrarietatea unor dispoziții legale cu alte dispoziții de drept comun.
Ultima decizie pronunțată de Curtea Constituțională în acest sens fiind decizia nr.254/24 februarie 2009.
Deși formal pârâta a invocat neconstituționalitatea art.298 al.2 Codul Muncii cu mai multe texte din Constituție, motivarea excepției nu relevă de ce consideră că textul de lege ar încălca dispozițiile Constituției. Singurele motive invocate de petentă sunt, pe de o parte, legate de modul în care instanțele judecătorești au făcut aplicarea acestui articol și, pe de altă parte, de contradicția dintre art.72 din legea 168/1999 și art.284 Codul Muncii.
Însă, așa cum s-a arătat mai sus, Curtea Constituțională nu se pronunță asupra modului în care instanțele judecătorești aplică legea, chiar dacă pârâta consideră că această aplicare ar fi neconstituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională nu cenzurează incompatibilitatea dintre 2 articole de lege,ci se poate pronunța numai asupra neconstituționalității unui text legal raportat la prevederile Constituției.
Faptul că instanțele judecătorești au considerat prin numeroase decizii de speță (de ex. decizia nr.3048/23.04.2004 a Secției civile a ICCJ, Decizia nr.1262/12.02.2004 a Secției civile a ICCJ) că art. 72 din Legea 168/1999 este abrogat nu apare ca fiind o problemă de constituționalitate, ci doar de aplicare a legii în timp și care nu poate fi suspusă cenzurii Curții Constituționale. Prin prisma acestor considerente invocarea excepției de neconstituționalitate nu apare a avea legătură cu soluționarea fondului cauzei, întrucât și în ipoteza în care s-ar constata neconstituționalitatea acesteia, Curtea Constituțională nu ar stabili care este instanța competentă. Competența de soluționare ar fi stabilită tot de către instanța de judecată, având în vedere principiile soluționării conflictului de legi în timp.
În consecință, se reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale ridicată de pârâtă SC SA în prezentul dosar este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, privește aspecte legate de modul de aplicare a legii de către instanțele de judecată și de soluționarea conflictului de lege în timp, iar pe de altă parte nu se constată existența unei legături directe între soluționarea cauzei și soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta.
În motivare a arătat că excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă prin raportare la prevederile art.29 din Legea nr. 47/1992. În special, s-a făcut referire la faptul că prevederile legale contestate au legătură cu soluționarea cauzei întrucât vizează modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în cauză, iar această soluție influențează "covârșitor" soluționarea generală a cauzei. S-a mai arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analiza ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare; în legătură cu acest aspect s-a făcut referire la modalitatea de abrogare a actelor normative.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților și a prevederilor legale aplicabile în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 al.2 ultima liniuță, recurenta susține că acestea ar contraveni prevederilor art. 1 al.4 și 5, art. 73 și art. 79 din Constituția României. Dar, în continuare, recurenta expune motive care vizează în realitate modul de interpretare a prevederilor textului criticat pentru neconstituționalitate, prin raportare la normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 și la principiile clasificării actelor normative în acte cu caracter general și acte cu caracter special, din care decurg anumite consecințe cu privire la constatarea sau nu a abrogării implicite a unui text normativ. Un motiv distinct dezvoltat este cel referitor la ceea ce recurenta indică a fi "principiul efectivității juridice", dezvoltat în jurisprudența Curții Europene de Justiție. Astfel, recurenta a arătat că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punct de vedere al aplicabilității, în sensul că trebuie să fie coerente, și să nu creeze paralelisme, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale și să aibă o aplicabilitate practică uniformă, invocând în susținere hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Undic contra Franței, Katz contra României, Pinto contra Portugaliei. S-a concluzionat că prin normele legale criticate se încalcă prevederile art. 6 din convenția Europpeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 29 (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
În interpretarea și aplicarea acestui text legal, într-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a stabilit că sunt inadmisibile acele excepții de neconstituționalitate în motivarea cărora autorii lor formulează critici de neconstituționalitate care în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicare a legii, iar nu la conținutul textelor de lege criticate. S-a mai reținut că ținând cont că problemele de aplicare a legii reprezintă un aspect ce revine competenței instanței de judecată, iar nu instanței de contencios constituțional, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (de exemplu decizia nr. 1140/04.12.2007 publicată în Of. nr. 31/15.01.2008, decizia nr. 765/24.06.2008 publicată în Of. nr. 538/16.07.2008). În același sens s-a reținut că este inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită curții să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înțelesul unui text de lege ( decizia nr. 463/04.12.2003 publicată în Of. nr. 43/19.01.2004).
Mai mult, prin Decizia nr. 254/24.02.2009 (publicată în Of. nr. 149/10.03.2009), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 al.2 ultima liniuță motivată în mod similar celei analizate în prezenta cauză.
Curtea a reținut cu acea ocazie că potrivit art.126 din Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, fără ca aceasta să aibă semnificația unei aplicări retroactive. S-a m-ai reținut că autorul excepției pune în discuție de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii și că este nemulțumit de "scăparea legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce privește stabilirea competenței. Or, în opinia Curții Constituționale toate aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale.
Așadar, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă contravine prevederilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 în sensul că nu se solicită Curții Constituționale să verifice constituționalitatea unui text de lege în raport de prevederile Constituției ci să se pronunțe cu privire la interpretarea și aplicarea unor texte de lege.
Trebuie avut în vedere în acest sens că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului Convenția nu garantează dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza cu titlu preliminar o instanță națională sau internațională iar un astfel de drept prevăzut de legislația națională nu este unul absolut, judecătorul cauzei având posibilitatea să decidă dacă este necesară și posibilă sesizarea cu caracter preliminar a altei instanțe; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor art. 61 Convenție numai în măsura în care are caracter arbitrar, nu și atunci când hotărârea în acest sens este motivată de exemplu de o jurisprudență constantă a Curții Constituționale în sensul respingerii excepției în alte cazuri în care a fost sesizată (hotărârea pronunțată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).
Așadar, fără a contesta faptul că soluționarea excepției are legătură cu cauza din perspectiva soluției care urmează a se pronunța asupra excepție necompetenței teritoriale invocate de către pârâtă, sub acest aspect excepția este inadmisibilă întrucât în realitate prin intermediul acestui mijloc procedural se urmărește obținerea din partea Curții Constituționale a unei interpretări ale unor norme legale în vigoare.
În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că sub acest aspect excepția nu are legătură cu cauze, fiind de asemenea contrară art. 29 al.1 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, claritatea și coerența legislativă este impusă statelor de Convenție pe de o parte pentru a garanta respectarea efectivă a drepturilor și libertățile protejate de aceasta întrucât, așa cum a statuat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenția nu vizează drepturi teoretice și iluzorii ci drepturi concrete și efective. Pe de altă parte, claritatea și coerența legislației interne, a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a verifica previzibilitatea legii și a determina astfel dacă o limitare a unui drept sau libertăți este prevăzută de lege sau nu. Această concluzie este confirmată chiar de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pronunțate în cauzele invocate de către recurentă - cauzele Undic contra Franței, Katz contra României, Pinto contra Portugaliei.
Recurenta nu a indicat în concret sub ce aspecte textul legal criticat pentru neconstituționalitate contravine art. 6 din Convenție.
Este adevărat că lipsa de claritate a unor prevederi legale a condus la declararea lor ca neconstituționale de către Curtea Constituțională.
Spre exemplu, prin Decizia nr. 189/02.03.2006 (publicată în Of. nr. 307/05.04.2006), Curtea Constituțională a constatat că art. 20 al.1 din Legea nr. 554/2004 este neconstituțional, întrucât prin imprecizia sa contravine prevederilor art.1 al.4, 21 al.1 și art. 129 din Constituție.
În motivarea deciziei s-a reținut că neclaritatea textului legal afectează însăși accesul la justiție pe calea exercitării căii de atac, acesta devenind aleatoriu și implicit limitat.
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin decizia nr. 647/05.10.2006 (publicată în Of. nr. 921/14.11.2006) cu privire la art. 4 al.3 din Legea nr. 554/2004.
Rezultă așadar, că lipsa de previzibilitate, claritate sau coerență a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăți fundamentale. În legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție, lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în măsura în care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi, astfel cum a fost cazul prevederilor legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Deciziile nr. 189/02.03.2006 și nr. 647/05.10.2006. Lipsa de previzibilitate a legii poate afecta inclusiv dreptul de acces la o instanță și securitatea raporturilor juridice civile, care deși nu sunt în mod expres prevăzute de art. 6 din Convenție au fost enunțate și protejate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a dedus existența lor din prevederile art. 6 și ale Convenției.
În cazul de față însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticate de recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenței teritoriale de soluționare a cauzei. În cauză, nu s-a învederat și nu rezultă în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deși are sediul în B are o sucursală și în C și beneficiază de apărare calificată din partea unui avocat. Mai mult, pretinsa neclaritate a legii invocată de recurentă nu are efecte jurisprudențiale, jurisprudența constantă a instanțelor naționale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Pe de altă parte, stabilirea competenței instanței nu are relevanță asupra soluției asupra fondului cererii de chemare în judecată.
Așadar, critica de neconstituționalitate din perspectiva concordanței cu prevederile care garantează drepturi fundamentale nu are legătură cauza.
În consecință, în mod corect a reținut prima instanță că excepția nu este admisibilă și ca urmare a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât, în conformitate cu art. 312 Cod pr.civilă se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de pârâta SC SA - GRUP, cu sediul în B, Calea nr. 239, sector 1, împotriva încheierii din 26 august 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă C, cu domiciliul procesual ales la av., în C,-, -.3,.A,.9,.2, județul C și intimata pârâtă SC SA PRIN ZONA AR, cu sediul în Port 34, județul C, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29.09.2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Red.dec.Jud.-/05.10.2009
Tehnored.gref./2ex/06.10.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
