Anulare act. Decizia 627/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 627
Ședința publică din 10 iunie 2009
PREȘEDINTE: Rujița Rambu
JUDECĂTOR 2: Florin Șuiu
JUDECĂTOR 3: Gheorghe Oberșterescu G -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și - împotriva Deciziei civile nr. 213/A din 05.03.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați și, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul recurent, lipsind celelalte părți.
PROCEDURA COMPLETĂ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reclamantul recurent depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 6 lei și timbru judiciar 0,15 lei, sentința civilă nr. 7372/13.05.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- - în copie, sentința penală nr. 2943/24.11.2008. pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- - în copie, sentința civilă nr. 1628/03.02.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- - în copie, 2 înscrisuri sub semnătură privată - în copie, Încheierea nr. 50249 OCPI dată în dosarul nr. 50249/05.05.2009 - în copie, adresa nr. 896/IJ/713//2009 a, către reclamanți și plicul de expediție - în copie.
Nefiind formulate cereri, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Personal, reclamantul recurent solicită admiterea recursului astfel cum l-a formulat în scris, schimbarea în tot a deciziei tribunalului ca netemeinică și nelegală, în sensul admiterii apelului formulat de reclamanți și a schimbării hotărârii primei instanțe, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
CURTEA,
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr. 213/A din 05.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de reclamanții și - împotriva Sentinței civile nr. 9237/08.07.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați și.
În consecință, Tribunalul a menținut hotărârea primei instanțecare a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invoată de pârâți, precum și acțiunea formulată de reclamanți, pentru constatarea nulității absolute a contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2326/22.03.1998 de administrația Financiară T sau, în subsidiar, pentru rezoluțiunea acestui contract și pentru anularea contractului de subînchiriere încheiat între cei doi pârâți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 22.03.1998, s-a încheiat între reclamantul și pârâta un contract înregistrat la Administrația Financiară T sub nr. 2326 prin care reclamantul, în calitate de proprietar locator, închiria pârâtei un apartament format din 3 camere în suprafață de 47. pentru o chirie lunară de 7.000 lei (ROL)/ În cuprinsul contractului se face referire la împrejurarea că chiria a fost plătită anticipat pe 10 ani.
Reclamanții pretind că acest contract este nul absolut deoarece lipsește cauza actului juridic respectiv pârâta nu a intenționat în momentul încheierii contractului să folosească efectiv imobilul pe care l-a închiriat și pentru care nu a plătit chiria.
Instanța de fond a reținut că susținerea este nedovedită. Astfel, reclamanții își întemeiază pretenția pe o prezumție, respectiv pe faptul că pârâta i-a chemat în judecată pentru a intra în posesia efectivă a imobilului închiriat de abia după 2 ani de la data încheierii contractului (17.11.2000) și trag concluzia că pârâta, la data încheierii contractului, nu a intenționat închirierea, ci a avut un alt scop (garantarea îndeplinirii unei obligații pe care o rudă a reclamanților o avea față de pârâtă). Prezumția, necoroborată de nici o altă probă, este insuficientă pentru a forma convingerea instanței, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că înțelegerea contractuală dintre părți a fost lipsită de cauză. Pe de altă parte, chiar dacă susținerea reclamanților ar fi corectă, aceasta nu ar echivala cu lipsa cauzei, ci doar ar ridica problema legalității și moralității condiționării folosirii efective a apartamentului închiriat, de îndeplinirea sau neîndeplinirea unei alte obligații de către o terță persoană (ruda reclamanților). Or, o astfel de condiționare, dacă ar fi reală, nu ar încălca vreo dispoziție legală imperativă, ordinea publică sau bunele moravuri.
Reclamanții au invocat și eroarea-obstacol la încheierea contractului de închiriere, fără însă să o dovedească.
În ce privește neplata chiriei invocate de reclamanți, ca motiv de rezoluțiune, instanța de fond a reținut că, din chiar cuprinsul contractului de închiriere, semnat de reclamantul și de pârâta, rezultă că chiria s-a plătit anticipat pe 10 ani. Așadar, contractul probează plata chiriei, iar cine afirmă contrariul, în speță reclamanții, trebuie să probeze. Nu pârâta, ci reclamantul trebuie să probeze că, deși a semnat că a primit plata chiriei în avans pe 10 ani, în fapt, nu a încasat banii.
La data de 20.12.2006, pârâta a subînchiriat pârâtului apartamentul în discuție. Este necontestat că pârâtul nu a folosit niciodată apartamentul care, de la data încheieri primului contract și până în prezent, a rămas tot timpul în posesia reclamanților.
În drept, potrivit 966 Cod civil, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 967, convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Potrivit art. 968 Cod civil, apreciază prima instanță, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
În sfârșit, potrivit art. 1169 Cod civil, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Văzând starea de fapt și prevederile legale de mai sus, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților este neîntemeiată. Astfel, aceștia nu au dovedit vreo cauză de nulitate a contractului de închiriere, deși aveau această obligație, potrivit art. 967 raportat la art. 1169 Cod civil, și nu au dovedit vreun motiv de reziliere, deși sarcina probei le revenea deoarece contractul probează plata chiriei.
În ce privește constatarea nulității absolute a contractului de subînchiriere, instanța de fond a constatat că singurele motive de nulitate ale acestuia invocate de reclamanți sunt nulitatea primului contract sau cauza de rezoluțiune a acestuia, ambele nedovedite. Judecând în limitele sesizării și a motivelor de nulitate arătate de reclamanți, prima instanță a constatat că și acest capăt de cerere este nedovedit.
În calea de atac a apelului, reclamanții apelanți și - au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii lor, arătând că aceasta este netemeinică și nelegală, deoarece instanța de fond a omis să analizeze și să rețină ca și probă în cauză Sentința civilă nr. 19044 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 21473/2003, în motivarea căreia se reține că acordul de voință la încheierea contractului nu exista, că lucrul închiriat nu a fost predat locatarului și că nu s-a făcut dovada plății chiriei anticipat pe 10 ani de zile către pârâta.
Tribunalul a reținut că s-au invocat pentru prima dată, în apel, imposibilitatea subînchirierii în absența acordului proprietarului, evaziuna fiscală, falsitatea contractului și semnarea acestuia de un singur proprietar, pentru susținerea petitului privind nulitatea absolută contractului de închiriere, însă tribunalul a stabilit că nu va analiza aceste noi motive, față de prvederile art. 294 și 295 Cod pr. civ.
Astfel, Tribunlul a avut în vedere că în fața primei instanțe au fost invocate ca motive de nulitate lipsa cauzei dată de eroarea-obstacol, nepredarea imobilului și caracterul fictiv al contractului de închiriere, că pentru rezoluțiune s-au invocat neplata chiriei, iar pentru nulitatea contractului de subînchiriere lipsa calității de chiriaș a pârâtei la data încheierii contractului de subînchiriere, în aceste limite instanța de apel exercitând controlul judiciar.
Analizând sentința apelată, în raport de disp. art. 282 și urm. Cod pr. civ. art. 948 și urm. din Codul civil și art. 1169 din Codul civil, Tribunalul a apreciat că apelul reclamanților nu este întemeiat, pe baza considerentelor ce în continuare sunt enunțate.
Prima instanță a analizat în mod corect probele administrate în cauză, prin coroborare, stabilind pe baza lor o stare de fapt conformă cu realitatea.
Concluzia Judecătoriei în sensul că nu este dovedită lipsa cauzei actului juridic este apreciată de Tribunal ca fiind corectă, neputându-se prezuma acest lucru doar întemeiat pe faptul că pârâta a cerut predarea imobilului ce face obiectul închirierii după doi ani de la semnarea contractului. Prezumția invocată nu are suficientă putere pentru a forma singură convingerea instanței cu privire la lipsa cauzei sau deghizarea actului, sub aspectul scopului de garantare a executării altei convenții, în absența altor probe care să o susțină.
În ceea ce privește eroarea obstacol, nu s-a produs nici o probă, iar afirmațiile reclamanților, în absența unui probatoriu care să le susțină, nu sunt de natură forma convingerea instanței.
În ceea ce privește omisiunea Judecătoriei dea analiza conținutul sentinței civile nr. 19044/29.10.2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, tribunalul constată că, decurgând din același raport juridic generat de contractul de închiriere contestat, între părți s-au purtat mai multe litigii, unele fiind soluționate irevocabil, altele în curs de judecată.
Este adevărat, că prin sentința civilă invocată de apelanți, completată de deciziile pronunțate în soluționarea căilor de atac, s-a reținut că nu a existat acordul de voință la încheierea contractului, lucrul închiriat nu a fost predat locatarului (fila 7-17), iar locatara nu a achitat prețul chiriei, nefiind făcută proba pozitivă a plății.
Însă, printr-o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior, de asemenea, irevocabilă, s-a reținut, pornind de la considerentele sentinței civile nr. 19044/29.10.2001, că nu s-a dispus rezilierea contractului de închiriere care a rămas în vigoare, producându-și efectele fie până la expirarea termenului până la care a fost încheiat, fie până la o eventuală reziliere contractuală sau judecătorească ( fila 43-50 - sentința civilă nr. 10468/23.11.2005).
Ca atare, se impune a constata că această din urmă hotărâre a avut în vedere considerentele sentinței invocate de apelanți, însă a reținut că trebuie recunoscută existența și efectele contractului de închiriere, sentință ce se impune prezentei instanțe cu putere de lucru judecat, în sensul că nu pot fi contrazise constatările instanței.
Este adevărat că același efect trebuie recunoscut ambelor hotărâri judecătorești, însă, raportat la data pronunțării lor și la faptul că ultima sentință a avut în vedere considerentele celei dintâi, se impune a conchide că prevalență are sentința civilă nr.10468/23.11.2005, care constată existența contractului, cu consecința recunoașterii efectelor specifice pe durata locațiunii.
În plus, în ceea ce privește neplata chiriei, chiar dacă s-ar da eficiență sentinței civile nr. 19044/2001 sub acest aspect, se impune a constata că, atâta timp cât reclamanții nu au predat imobilul-obiect al închirierii (lucru constatat de asemenea, de sentință și recunoscut de apelanți), ei nu pot solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului pentru neplata chiriei, deoarece poate beneficia de protecția statului în realizarea dreptului pe calea unei acțiuni în justiție, doar cel care și-a executat obligațiile asumate prin contract, ceea ce nu este cazul, în speță. Atâta timp cât reclamanții nu au predat imobilul închiriat, nu pot cerere rezoluțiunea/rezilierea pentru neplata chiriei, în acest sens fiind prevederile art. 1020 Cod civil.
În ceea ce privește radierea contractului de închiriere de la Administrația Finanțelor Publice T, acest aspect nu poate constitui un motiv de natură să conducă la concluzia temeiniciei acțiunii, atâta timp cât radierea s-a efectuat la cererea unilaterală a apelantului, nefiind dovedită existența unui mutuus disensis în acest sens între părțile contractante. Ca atare, reclamantul nu poate beneficia de pe urma conduitei sale, de preconstituire de probe ( fila 36).
În ceea ce privește falsitatea invocată a înscrisurilor folosite pentru înscrierea în CF a contractului de închiriere, acest aspect nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, față de obiectul pricinii și de faptul că nu este necesară înscrierea în Cf a unui astfel de contract, pentru ca el să producă efecte juridice.
apartamentului în absența posesiei, nu poate constituit motiv de nulitate absolută a acestui contract, ci ține de executarea acestuia, privind exclusiv raporturile contractuale dintre părți, doar sublocatarul putând invoca acest aspect.
În ceea ce privește obligarea pârâtei să facă dovada plății anticipate a chiriei, pe 10 ani, pe de o parte este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că, față de mențiunea plății inserată în actul semnat de părți, reclamantului îi revine sarcina probei. Pe de altă parte, așa cum am arătat anterior, atâta timp cât nu s-a predat apartamentul, nu se poate invoca neplata chiriei, ca motiv de reziliere/rezoluțiune a contractului.
Neachitarea chiriei nu este de natură să atragă nulitatea convenției, cum afirmă reclamantul, ci ține de executarea obligațiilor contractuale asumate de părți, fiind un fapt ulterior semnării contractului, moment în raport de care se analizează incidente motivului de nulitate.
Pentru aceste considerente și având în vedere că reclamanții nu au probat existența motivelor de nulitate a convenției contestate, față de dispozițiile legale invocate coroborate cu prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că apelul nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, l-a respins.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanții și -, susținând că aceasta este netemeinică și nelegală, deoarece ambele instanțe nu au ținut cont de disp. art. 21 din Legea nr. 114/1996 care stabilesc că închirierea locuințelor se face pe baza acordului dintre proprietar și chiriaș, consemnat prin contract scris, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale, iar, în speță, acordul scris al familiei, în calitate de proprietari nu există și contractul de închiriere nu este înregistrat la Administrația financiară, fiind reziliat la 01.01.2000.
Au mai invederat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 114/1996, sunt nule de drept orice clauze cuprinse în contractul de închiriere care obligă să plătească în avans chiria, iar conform art. 74, 75 și 76 din ordinul nr. 633/2006, contractul de închiriere și-a pierdut efectul la data de 22.03.2009 și s-a radiat din oficiu din CF.
Au susținut, de asemenea, că este de neconceput motivarea instanței, conform căreia contractul este înregistrat la administrația financiară, atâta timp cât este la dosar adresa, prin care se specifică că contractul de închiriere este reziliat.
Totodată, au arătat că, potrivit art. 26 din Legea nr. 114/1996 chiriașa nu putea să subînchirieze locuința, fără acordul lor, precum și că acest contract de închiriere a fost născut cu scopul de a se obține posesiunea apartamentului, aspect care reiese din Sentința civilă nr. 1628/03.02.2009 a Judecătoriei Timișoara.
Pârâții intimați și au fost citați cu mențiunea de a formula întâmpinare însă nu au dat curs solicitării instanței.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate care se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru considerentele ce în continuare sunt evidențiate.
Așa cum corect a reținut și instanța de apel, Curtea reține că în fața primei instanțe reclamanții au invocat, prin acțiune, ca motive de nulitate lipsa cauzei dată de eroarea obstacol, nepredarea imobilului și caracterul fictiv al contractului de închiriere, pentru rezoluțiune s-a invocat neplata chiriei, iar pentru nulitatea contractului de subînchiriere lipsa calității de chiriaș a pârâtei la data încheierii contractului de subînchiriere.
Aceste motive au fost analizate atât de prima instanță cât și de instanța de apel, care a stabilit în mod corect că nu au fost dovedite nici lipsa cauzei actului juridic și nici eroarea obstacol.
Cu privire la neluarea în considerare a Sentinței civile nr. 19044/29.10.2001 - a Judecătoriei Timișoara, Tribunalul a apreciat în mod just că are prevalență Sentința civilă nr. 10468/23.11.2005 Judecătoriei Timișoara, prin care s-a constatat existența contractului de închiriere care și-a produs efectele până la expirarea termenului, deoarece Sentința civilă nr. 10468/2005 a avut în vedere considerentele Sentinței civile nr. 19044/2001.
Totodată, Curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a stabilit că, atâta timp cât reclamanții nu au predat imobilul obiect al închirierii, aceștia nu pot solicita, potrivit art. 1020 Cod civil, rezilierea contractului de închiriere.
De asemenea, soluția este corectă și în privința reținerii aspectului de către instanța de apel că subînchirierea apartamentului în lipsa posesiei nu poate constitui motiv de nulitate absolută a acestui contract iar în privința plății anticipate a chiriei, în mod corect s-a reținut că reclamantului îi revine sarcina probei.
Or, prin cererea de recurs, reclamanții recurenți nu au criticat soluțiile date în raport de aceste motive de nulitate și de rezoluțiune invocate în fața primei instanțe, ci au fost invocate pentru prima dată motive noi de nulitate.
În acest sens, articolul 292 alin. 1 Cod pr. civ. aplicabil și în recurs conform art. 316 Cod pr. civ. stabilește că părțile nu vor putea folosi înaintea instanței de apel d e alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar conform art. 294 alin. 4 Cod pr. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Prin urmare, criticile făcute de către reclamanți noi prin prisma dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 114/1996 (vizând lipsa acordului lor la încheierea contractului), art. 22 din Legea nr. 114/1996 (vizând nulitatea clauzelor privind plata anticipată chiriei, art. 74, 75 și 7 din Ordinul nr. 633/2006 (vizând radierea contractului din CF) și art. 26 din Legea nr. 114/1996 (vizând subînchirierea) sunt motive noi, potrivit art. 292 alin. 1 și 294 alin. 1 Cod pr. civ. care nu pot fi invocate pentru prima dată în recurs și, drept urmare, nu vor fi analizate.
În virtutea tuturor considerentelor menționate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de modificare pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.astfel că în baza art. 312 Cod pr. civ. va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și - împotriva Deciziei civile nr. 213/A din 05.03.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 10 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - G -
GREFIER,
- -
Red. - 15.06.2009
Tehnored., 2 ex./22.06.2009
Tribunalul Timiș, Judecători:,
Judecătoria Timișoara, Judecător:
Președinte:Rujița RambuJudecători:Rujița Rambu, Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu
