Anulare act. Decizia 918/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(280/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.918
Ședința publică de la 27 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante și, împotriva deciziei civile nr.1407 A din 6.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți SC SRL, SC FOOD SRL și intimata SC SRL.
Obiectul cauzei - anulare act.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14 mai 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 21 mai 2009 și apoi la data de 27 mai 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr.5476/2002 la Judecătoria Buftea, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții SC Food SRL, SC SRL, SC România SA, au solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea procesului - verbal de licitație din 31.10.1991 încheiat între Comisia de Lichidare a CAP - și SC " " SRL, transcris sub nr.4859/1993 de fostul notariat de Stat (pct.2 din procesul verbal de licitație); anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.872/16.02.1995 încheiat între SC " " SRL și, transcris sub nr.1003/1995; anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.190 din 04.02.1997 încheiat între, și, transcris sub nr.1011/06.02.1997; anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.251/25.12.1999, încheiat între, și SC România SA; anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.831/09.05.2001 încheiat între SC " România" SA și SC " Food, " SRL, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 31.10.1991, Comisia de Lichidare a CAP a vândut prin licitație SC " " SRL, o bancă metalică și suprafața de 1 ha teren, situat în comuna, șos.U, nr.223, județul
Pentru a se putea face o asemenea operațiune, Legea nr.18/1991 (art.28 și 29) prevedea două condiții, întrunite cumulativ: să nu existe o asociație privată (societate agricolă) înființată și să existe comisie lichidare, formată din din numărul membrilor respectiv 9 persoane (condiție care, aparent, a fost îndeplinită).
Reclamanții au mai precizat că se mai impunea existența unei condiții esențiale, respectiv îndeplinirea unor forme de publicitate, lucru care, însă nu s-a întâmplat.
În condițiile date, au specificat reclamanții, vânzarea a fost făcută prin fraudă la lege, aceasta fiind sancționată cu nulitatea absolută. Reclamanții au menționat că, fiind proprietarii terenului vândut prin licitație publică, doresc să își readucă în patrimoniu bunul vândut.
Actele subsecvente încheiate, au specificat reclamanții, sunt de asemenea, nule absolut, în baza principiului "resoluto jure dantis resolvitur ius accipientis".
La dosarul cauzei, reclamanții au depus un contract de vânzare-cumpărare autentificat la 8 mai 1939 și actele a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată.
Prin sentința civilă nr.3183/2003, Judecătoria Bufteaa admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, acțiunea fiind respinsă ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 432 A/2006, Tribunalul Bucureștia admis apelul declarat împotriva sentinței civile 3183/2003 de către reclamanți apreciindu-se că o acțiune de acest gen poate fi promovată de oricine justifică un interes, fiind vorba de o nulitate absolută ce urmează a fi constatată. S-a mai apreciat că numai o expertiză tehnică poate stabili dacă terenul vândut de Comisia de Lichidare a CAP este unul și același cu terenul proprietatea reclamanților.
Prin încheierea din 27.09.2005, Curtea de APEL BUCUREȘTIa dispus trimiterea dosarului la Tribunalul București în vederea soluționării apelului declarat de, decedat în timpul procesului și.
În final, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Judecătoria Buftea, în locul reclamantului decedat fiind introdusă în cauză, în calitate de moștenitoare acestuia.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri constând în: decizia nr.320/1991 a Primăriei Municipiului B prin care s-a înființat Comisia de Lichidare a CAP, tabelul cu numărul și numele membrilor comisiei, încheierea din 22.07.1991 a Judecătoriei prin care s-a acordat personalitate juridică Asociației Agricole și actele în baza cărora s-a dispus acest lucru, Dispoziția nr.2061/18.06.2002 prin care, în temeiul Legii nr.10/2001, s-a restituit reclamanților o suprafață de 15.853,21 mp. și construcțiile aflate pe acesta.
La termenul de judecată din data de 06.09.2007, la dosar a fost depusa cerere modificatoare prin care, reclamantele au solicitat introducerea în cauză pârâtei SC SRL, pârâta care dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3197/2003, suprafața de 5004,14 mp. din terenul în litigiu. Prin cererea formulată la data de 15.11.2007, reclamantele au solicitat în contradictoriu cu aceasta pârâta anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3197/2003 de BNP .
Pentru toate părțile, instanța de fond a încuviințat proba cu acte iar la cererea reclamanților s-a efectuat expertize topometrică.
Prin sentința civilă nr.6001/23.11.2007, Judecătoria Bufteaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC " Food " SRL și a respins, ca neîntemeiată acțiunea reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, analizând prin coroborare cererile și materialul probator administrat în cauză că prin decizia Primăriei Municipiului Baf ost înființată Comisia de Lichidare a, iar această comisie, cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează materia (Legea nr.18/1991) a înstrăinat către o terță persoană juridică o clădire și o suprafață de 1 ha teren aparținând fostei CAP. bunurilor a înstrăinat ulterior terenul celorlalți pârâți, cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege.
Totodată, s-a apreciat,că potrivit art. 1169 din Codul civil, cel ce face o propunere în fața judecății, trebuie să o dovedească or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada existenței vreunei cauze de nulitate absolută a procesului verbal de licitație.
Astfel, a apreciat prima instanță că, potrivit art.27 pct.6 din Legea nr.18/1991, Comisiile de Lichidare a, aveau obligația de a lichida activele După lichidare, și numai atunci (art.29 din Legea nr.18/1991), bunurile rămase deveneau proprietatea membrilor asociațiilor agricole cu personalitate juridică.
Chiar dacă reclamanții justifică un interes legitim cu privire la terenul de 1 ha, vândut prin licitație, a apreciat instanța de fond, că Legea nr.18/1991 le-a dat posibilitatea să fie despăgubiți în mod corespunzător, or, acesta nu au formulat în termen cereri în acest sens.
Prima instanță a reținut că, întrucât în speță nu există nicio cauză de nulitate absoluta a procesului-verbal de licitație (nefăcându-se nicio dovadă nici cu privire la nerespectarea condițiilor de publicitate), reclamanții, în situația în care doresc să-și valorifice drepturile pretinse, au calea acțiunii în revendicare. În acest fel, instanța va putea proceda la compararea titlurilor părților, lucru pe care nu se poate face în situația de față, nefiind investita cu o astfel de cerere.
De asemenea, prima instanță, reținând că părțile nu au depus actele solicitate de cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a S+ F FOOD, odată cu acțiunea principală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a respectivei societăți.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele - și -, apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 31.01.2008.
În motivarea apelului, apelantele-reclamante au arătat că au făcut dovada faptului că imobilul a aparținut autorului lor, e, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17740/08.05.1939 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat inclusiv a transmisiunilor succesorale cu privire la acest bun.
Totodată, susțin apelantele-reclamante,că au dovedit că terenul a fost preluat de trupele sovietice K care, în anul 1958, l-au predat Sfatului Popular al Comunei care, la rându-i, în 1961, l-a predat către - Congresul 3, devenit ulterior, dovedind și împrejurarea că s-a pus în vedere Comisiei de lichidare să nu înstrăineze imobilul, fiind considerat intrat în proprietatea statului și nu în proprietatea fostului.
Față de această situație, apelantele menționează că au dovedit că atât fostul, cât și statul român nu au avut niciun titlu de proprietate asupra imobilului teren care face parte din terenul în suprafață de 18 ha și 5730 mp. dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17740/08.05.1939, astfel încât considerentul instanței de fond, potrivit cu care terenul ar fi fost în proprietatea fostului CA. este netemeinic și nelegal.
S-a mai susținut că a fost dovedită în cauză, frauda la lege prin încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. 1, devenite art. 29 din Legea nr. 18/1991. Sub acest aspect, s-a arătat că imobilul a rămas tot timpul în proprietatea lor iar vânzarea la licitație a avut o cauză nelicită, fiind încălcate prevederile art. 948 pct. 4 Cod procedură civilă.
Totodată, apelantele au arătat că au fost încălcate prevederile art.530 și următoarele Cod procedură civilă, reglementarea existentă la data întocmirii procesului-verbal de licitație, însă instanța de fond, netemeinic și nelegal, a apreciat că nu au făcut dovada cauzelor de nulitate a procesului-verbal de licitație.
Cu referire la pretinsa bună-credință a subdobânditorilor, apelantele-reclamante învederează că în nici un caz nu se poate reține buna-credință a subdobânditorilor, în condițiile în care fiecare dintre aceștia a avut reprezentarea faptului că terenul nu putea fi vândut la licitație, deoarece, pe de o parte, dacă ar fi aparținut foștilor proprietari trebuia reconstituit acestora, iar pe de altă parte, ar fi trebuit să se predea societății agricole de tip privat înființate.
În consecință, în baza principiuluiresoluto iure dandis resolvitur jus accipientis, apelantele au susținut că se impune anularea și a contractelor subsecvente, deoarece niciunul dintre dobânditori nu a fost de bună-credință.
În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe prevederile art.282 și următoarele Cod procedură civilă.
Intimatele-pârâte și S + F Food au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr. 1407 din 06.11.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante, împotriva sentinței civile nr.6001/23.11.2007, pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, FOOD și, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâților U și și a respins acțiunea ca fiind formulată față de persoane juridice fără capacitate de folosință; a constatat nulitatea procesului-verbal de licitație din 31.10.1991, încheiat între Comisia de Lichidare a și, în ceea ce privește imobilul prevăzut la pct. 2 din procesul-verbal de licitație, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Prin aceeași sentință, apelanții au fost obligați la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtelor U și, că cele două societăți comerciale nu au personalitate juridică.
Astfel, din adresa nr.-/16.05.2008, comunicată de Oficiul Registrului Comerțului, rezultă că potrivit art.5 alin.3 din Legea nr.314/2001 la data de 29.03.2002, s-a dispus radierea SC
Din adresa nr.17491/06.11.2002, comunicată de Oficiul Registrului Comerțului, rezultă că lndustry U, se află în procedura lichidării judiciare. Prin sentința comercială nr.635/02.07.2004, pronunțată de către Tribunalul Ialomița, Secția Comerciala, s-a dispus închiderea procedurii de faliment a societății A și radierea societății debitoare.
Referitor la fondul apelul s-a apreciat că aceasta este fondat doar în ceea ce privește cererea referitoare la constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație din 31.10.1991, încheiat între Comisia de lichidare a CAP și SC SRL.
Motivele de nulitate absolută invocate de către reclamanți în privința constatării nulității absolute a procesului-verbal de licitație sunt reprezentate de cauza ilicită și frauda la lege.
Astfel, reclamanții, în susținerea motivului de nulitate privind frauda la lege invocă dispozițiile art.28 din Legea nr.18/1991, privind neîndeplinirea procedurii de publicitate privind licitația și în ceea ce privește transmiterea bunurilor către SC SRL, pentru o transmitere valabilă fiind necesar să nu existe o asociație de tip privat constituită, or, prin Hotărârea nr.13/22.07.1991 se înființase Societatea Agricola.
Prin procesul-verbal de licitație din 31.10.1991, întocmit de Comisia de lichidare a CAP s-a dispus licitarea barăcii metalice cu terenul aferent în suprafață de 1 ha către SC SRL, în procesul-verbal de licitație menționându-se că, la licitație s-a prezentat un singur licitator.
S-a reținut că dreptul de proprietate aflat în patrimoniul autorului reclamanților e s-a dovedit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17740/08.05.1939, la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Conform jurnalului nr.5875/20.04.1942 și certificatului de grefă din 20.09.1944, la succesiunea lui e venind soția supraviețuitoare și cei doi copii, și, conform certificatului de moștenitor nr.1145/1994, emis de fostul Notariat de Stat Sectorul 1 B, iar a venit la succesiunea lui în calitate de soție supraviețuitoare.
S-a mai reținut că din raportul de expertiză topografică efectuat în fața instanței de fond, rezultă că terenul în litigiu, fosta proprietate a autorului reclamanților e, în suprafață de 1 ha, se află în posesia societăților pârâte S + F Food. SR. și
Din adresele nr.19/1416/11.05.1992 emisă de Guvernul României, nr. 15125/12.09.1991 a Primăriei Sectorului Agricol I, nr.1094/24.02.2003 a Primăriei Comunei și nr.66/12.02.1997 a Primăriei Comunei, rezultă că terenul a fost preluat de trupele sovietice K, care în anul 1958 l-au predat Sfatului Popular al Comunei, iar acesta din urmă, în anul 1961, l-a predat către Congresul 3 devenit ulterior CAP.
Tribunalul a apreciat că în cauză, au fost încălcate dispozițiile art.28 din Legea nr.18/1991, întrucât imobilul nu făcea parte din patrimoniul CAP pentru a se putea dispune licitația acestui imobil, CAP având doar un drept de folosință cu privire la acest teren. Acest teren nu a fost adus în agricolă de producție și nici nu a fost preluat de către aceasta, prin urmare nu putea face obiectul licitației. De asemenea, nu erau aplicabile nici dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.18/1991, deoarece imobilul nu a trecut nici cu titlu, nici fără titlu în patrimoniul fostului CAP, acesta având doar folosința terenului, dispozițiile alt.28 din Legea nr.18/1991 prevăzând în mod expres că pot face obiectul licitației doar construcțiile agrozootehnice, ateliere de industrie mică, mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe, precum și terenurile de sub acestea și cele necesare utilizării lor, care au aparținut cooperativei de producție, iar CAP nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului licitat.
În consecință s-a constatat că procesul-verbal de licitație din 31.10.1991 este lovit de nulitate absolută pentru fraudarea dispozițiilor art.28 din Legea nr.18/1991 în ceea ce privește imobilul prevăzut la pct.2 din procesul-verbal de licitație încheiat între Comisia de Lichidare a CAP și SC SRL.
De asemenea a fost găsit întemeiat de către tribunal și motivul de nulitate absolută prevăzut de dispozițiile art.28 alin.4 din Legea nr.18/1991, având în vedere că doar în cazul în care nu erau constituite asociații, bunurile și animalele prevăzute la alin.1 din art.28, se puteau vinde la licitație publică, ori, în cauză, prin Hotărârea nr.13/22.07.1991 se înființase Societatea Agricolă, prin urmare, imobilul nu putea face obiectul licitației publice, reținându-se totodată că deși dispozițiile legale arătate nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității absolute, încălcarea lor, nu poate determina decât sancțiunea nulității absolute pentru fraudarea legii.
Tribunalul mai reținut că nu s-a făcut dovada publicității licitației, art.28 din Legea nr.18/1991 prevăzând că bunurile și animalele se vor vinde prin licitație publică persoanelor fizice sau juridice, iar lipsa publicității licitației, determină, de asemenea, nulitatea procesului-verbal de licitație.
În ceea ce privește nulitatea procesului-verbal de licitație pentru nelegalitatea constituirii comisiei de licitație s-a constatat că procesul verbal de licitație cuprinde membrii comisiei de licitație, atât numele acestora cit si semnăturile, numărul membrilor respecta dispozițiile legale, împrejurare față de care s-a constatat ca acest motiv de nulitate este neîntemeiat.
În raport de acest considerații, reținând că, reclamanții și-au dovedit acțiunea în constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație, soluția instanței de fond pe acest capăt de cerere a fost apreciata ca fiind greșită.
În ceea ce privește capetele de cerere ce au ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.872/16.02.1995, încheiat la fostul Notariat de Stat I între și, transcris sub nr.1003/1995, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.190/4.02.1997, încheiat între, și, transcris sub nr.1011/6.02.1997, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.251/25.02.1999, încheiat între, și România, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.831/9.05.2001, încheiat între Romania SA și S+ F Food, s-a reținut că motivul de nulitate absolută îl reprezintă principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, or, în mod constant s-a statuat că anularea (nevalabilitatea) titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă "caducitatea" actului subsecvent în ceea ce îl privește pe terțul subachizitor, în cazul în care acesta a fost de bună-credință, ceea ce se prezumă până al proba contrară.
A arătat tribunalul că "buna-credință" nu trebuie să fie comună ambelor părți, adică bilaterală, întrucât pe de o parte legea nu distinge, iar pe de altă parte evitarea sancțiunii nulității absolute interesează în special pe achizitor, astfel încât este suficient ca buna credință să existe în persoana lui la data dobândirii imobilului.
Cât privește noțiunea de "bună-credință", s-a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art.1898 Cod civil, conform cărora buna credință este reprezentarea pe care o are achizitorul că adevăratul proprietar i-a transmis dreptul, fiind suficient să fie existat la momentul încheierii actului, întrucât "mala fides superveniens non nocet".
B-credință aptă să producă efecte juridice-și care în cazul de față ar putea conduce chiar la recunoașterea și consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul dobânditorului-constă în credința eronată în existența unei situații juridice clare și necontestate și poate rezulta doar dintr-o aparență înșelătoare, iar nu dintr-o ignoranță. a contrario, reaua credință constă în atitudinea celui care se prevalează de o situație căreia îi cunoștea sau trebuia să-i cunoască viciile.
S-a retinut că principiul ocrotirii bunei-credințe este excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în sesnul că anularea actului juridic inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, dacă sudobânditorul cu titlu oneros este de bună-credință și că în cauză, reaua-credința a subdobânditorilor cu titlu particular nu poate fi reținută potrivit susținerilor apelanților în sensul că subdobinditorii ar fi trebuit să verifice modul de preluare a terenurilor de către CAP, și dacă s-ar fi făcut aceste verificări s-ar fi constatat adresele emise de Primăria și de către Guvern potrivit cărora terenul nu putea fi vândut la licitație.
S- considerat că aceste apărări nu pot fi găsite întemeiate, întrucât titlul statului la data licitării imobilului nu era contestat, foștii proprietari ai imobilului nu formulaseră cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr.18/1991, iar la momentul dobândirii imobilului legea nu ii obliga pe subdobânditori să verifice în ce măsura licitația avusese loc sau nu cu respectarea prevederilor art.28 din Legea nr.18/1991.
În ceea ce privește pe pârâta, s-a reținut că vânzarea a fost autorizată de către judecătorul sindic, imobilul avea deschisă carte funciară, fiind intabulat pe numele vânzătorului, astfel că exista convingerea certă că imobilul aparține vânzătorului iar în ceea ce privește pe pârâta FOOD, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare imobilul dobândit de această societate era înscris în cartea funciară, erau înscrise, respectiv transcrise in cartea funciara și titlurile subdobânditorilor anteriori, iar subdobânditorii cu titlu particular nu erau ținuți să verifice condițiile de realizare a procedurii de licitație.
Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel, reclamantele au declarat recurs, solicitând modificarea în parte a deciziei recurate și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele au arătat că motivarea instanței este parțial străină de cauza dedusă judecății, este contradictorie și parțial este formulată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.
Arată recurentele în acest sens că, deși instanța de apel susține că titlul statului nu era contestat, în aceeași decizie se retine că reclamantele au dovedit dreptul lor de proprietate iar terenul a fost preluat fără nici un titlu.
Mai arata recurentele că deși instanța de apel a reținut că nu au formulat cerere de restituire a imobilului conform legii nr. 18/1991, acest considerent este străin de cauza dedusă judecății și este reținut cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.8 și următoarele din legea nr.18/1991, întrucât așa cum rezultă din întreg probatoriu administrat, dar chiar și din considerentele instanței, terenul nu a intrat niciodată în patrimoniul fostului CAP.
In aceste condiții terenul nu a făcut niciodată obiectul de reglementare a legii nr.18/1991, fiind un teren intravilan, el făcând obiectul de reglementare al legii nr.10/2001 iar în acest sens se susține aplicarea greșită a legii de către instanță, dispozițiile legii nr.18/1991 de reconstituire a dreptului de proprietate fiind inaplicabile în speță.
O alta critica formulata de care recurente vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art.1898 cod civil încălcarea art.28 din Legea nr.l8/1991, aplicarea greșită a excepției ocrotirii subdobânditorilor de bună-credință și cu titlu oneros.
Se arata că în cazul contractului de vânzare-cumpărare nr.872/16.02.1995 încheiat între SC SRL și, asociat în firma SC SRL a fost iar vânzarea s-a făcut către un membru de familie, care avea același domiciliu unde se afla și sediul societății SRL, cu alte cuvinte imobilul s-a vândut în familie, coniventa frauduloasă fiind astfel evidentă.
Susțin recurentele că reținând buna-credință a intimatei pârâtei instanța a încălcat principiul potrivit cu care nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Se susține că este evident faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile au avut în față procesul verbal de licitație din 31.10.1991, or, în acest proces-verbal de licitație se arată expres că drumurile de acces rămân în folosință comună cu Societatea Agricolă. În condițiile în care în procesul verbal de licitație se menționa expres existența Societății agricole și cum imobilul nu putea fi vândut în condițiile în care era constituită o societate agricolă de tip privat, arata recurentele că pârâta a cunoscut de existența acestei societăți agricole, dar cu bună știință a acceptat să încheie un contract de vânzare-cumpărare în baza unui proces verbal de licitație nul și deci a fost de rea-credință, deoarece aceasta a cunoscut de existența societății agricole, a cunoscut sau trebuia să cunoască că imobilul nu putea fi vândut și cu toate acestea a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
În raport de aceste susțineri se invoca aplicarea greșită a dispozițiilor art.1898 Cod civil, încălcarea art.28 din 7 legea nr.18/1991 și aplicarea greșită a excepției ocrotirii subdobânditoru1ui de bună-credință și cu titlul oneros, de către instanța de apel.
În cazul celorlalte contracte se solicită să se constate că în toate contractele de vânzare-cumpărare se specifică existența procesului-verbal de licitație și că fiecare dintre subdobânditor a luat la cunoștință de existența Societății Agricole, care își desfășura activitatea pe același teren, că fiecare subdobânditor a înțeles să folosească în comun cu Societatea Agricolă drumurile de acces, aspect care rezultă și din procesul verbal de licitație, prin urmare, în aceste condiții, în cazul fiecărui act de vânzare-cumpărare, fiecare subdobânditor a cunoscut sau trebuia să cunoască prevederile art.28 din legea nr.18/1991, în sensul că imobilul teren nu se putea vinde și cumpăra în condițiile existenței societății agricole de tip privat.
Se susține că fiecare subdobânditor a cunoscut legea, a cunoscut faptul că imobilul nu se putea vinde la licitație în condițiile în care exista o societate agricolă de tip privat, a cunoscut că fiecare act anterior are vicii în sensul că este nul absolut și cu toate acestea a acceptat încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin urmare, considerentul instanței de apel este nelegal fiind reținut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.1898 Cod civil, art.28 din legea nr.18/1991, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se mai susține că faptul că judecătorul sindic a autorizat vânzarea la licitație și faptul că imobilul era transcris în cartea funciară nu este suficient pentru a se fi reținut buna-credință a acestor subdobânditorilor. Pentru a se retine existenta bunei-credințe a subdobânditorului actul de credință trebuia să fie invincibil, să nu existe nici un fel de culpă.
Or, din probe a rezultat că în fiecare caz de încheiere de contract subdobânditorii, deși cunoșteau despre existența societății agricole și deși cunoșteau sau trebuia să cunoască că imobilul teren nu se putea vinde, în aceste condiții, fiecare a acceptat încheierea contractului prin ignorarea dispozițiilor art.28 din lege 18/1991. și deci prin fraudarea legii.
La data de 09.03.2009, intimata pârâta SC " " SRL a formulat întâmpinare arătând că în mod corect instanța de apel reținut ca titlul statului la data încheierii procesului verbal de licitație nu era contestat -acesta fiind contestat ulterior, în anul 2002, prin introducerea prezentului dosar, foștii proprietari ai imobilului nu formulaseră cereri de restituire a imobilului în temeiul legii, iar la momentul dobândirii imobilului legea nu îi obliga pe subdobanditori sa verifice în ce măsură licitația avusese loc sau nu cu respectarea prevederilor art. 28 din legea nr.18/1991.
Consideră că instanța de apel a motivat care au fost considerentele pentru care a respins solicitarea recurenților cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului subsecvent în ceea ce îl privește pe terțul subachizitor, în cazul în care acesta a fost de buna credința ceea ce se prezumă până la proba contrara și că în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză a principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, scopul acestuia fiind acela de a ocroti buna credința a subdobanditorului cu titlu oneros și de a asigura securitatea și stabilitatea circuitului civil.
Consideră că este culpa reclamanților care nu au depus nici o diligența în vederea atenționării potențialilor cumpărători că pe rolul Judecătoriei Buftea se afla înregistrat dosarul nr. 5476/2002 având ca obiect anulare act, printr-o cerere de notare se putea face o mențiune la Cartea Funciara în sensul existentei acestui litigiu cu privire la imobil.
S-a mai susținut că buna credința reiese din faptul că acest imobil a fost achiziționat de la lichidatorul, în cadrul procedurii de faliment privind pe SC SA, vânzarea fiind autorizată de către judecătorul sindic al Tribunalului Ialomița, că imobilul avea deschisă Carte Funciară la Judecătoria Buftea nr.311 număr cadastral 124/1 pe numele vânzătorului astfel că exista prezumția absolută că acesta are calitatea de proprietar.
Prin întâmpinarea depusă la data de 12.03.2009 intimata - pârâtă SC " FOOD " SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că terenul de fost vândut inițial prin licitație publică de către Comisia de lichidare a fostului CAP. Condițiile în care s-a desfășurat licitația din anul 1991 nu aveau cum să fie cunoscute de subdobanditorii acestui teren, cu atât mai mult cu cât orice cumpărător presupune ca atunci când vânzătorul este un reprezentant al autoritățătii statului român, așa cum era și Comisia de lichidare CAP, înființata în baza unei Decizii a Prefecturii I, legalitatea actelor juridice încheiate de acesta este neîndoielnică.
Arata intimata că a cumpărat terenul la mai mult de 10 ani după vânzarea sa inițiala prin licitație, de la un alt terț subdobanditor, în condițiile în care atât dreptul acestuia de proprietate, cât și cele ale dobânditorilor anteriori erau transcrise în Registrele de transcripțiuni imobiliare și deci opozabile, publice și de netăgăduit.
Față de motivele de recurs invocate, s-a susținut că acestea sunt nefondate, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză și nici nu este lipsită de temei legal, sau dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurenta se bazează în acțiunea sa pe motive circumstanțiale și nerelevante juridic, cum ar fi faptul că o anumită vânzare anterioară ar fi avut loc între o societate comercială și un membru de familie al unui asociat din această societate, prezumând o anumită conivență frauduloasă, între două entități juridice total diferite.
În consecință, chiar dacă preluarea terenurilor de la foștii proprietari ar fi fost făcută fără titlu valabil, actele de vânzare-cumpărare sunt și rămân perfect valabile cu condiția existenței bunei - credințe.
Față de cele de mai sus, este evident că intimata - pârâtă a fost de bună - credință și străină de orice culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În recurs, a fost administrata proba cu înscrisuri fiind anexate la dosar în copie, următoarele: cerere de restituire a proprietății aflate în com., cerere formulata la data de 12.03.1991, de către cei doi reclamanți și adresata Primăriei, cerere datata 03.06.1991, adresata Primarului Com., adresele nr. 2525/21.08.1991 și nr. 66/1997, emise de Primăria Com.,cererea adresata de reclamanți, OCOTA judet I, notificările nr. 35/2003 și 22/2003, formulate de reclamanți și adresate pârâtelor SC SA, prin lichidator și SC " FOOD " SRL însoțite de dovezi de comunicare.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de prevederile legale înscrise în art. 304 din Codul d procedură civilă, curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, curtea reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv și care ar viza aprecierea probatoriului.
În ceea ce privește critica vizând existenta în cuprinsul deciziei civile recurate a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
O prima precizare ce se impune a fi făcută este aceea că, în principiu, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 din Codul d procedură civilă, se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Prin concept, existența unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanță a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc iar nu aspecte legate de modul de apreciere și interpretare a probatoriului sau de interpretarea și aplicarea prevederilor legale, de către instanțele de fond.
Raportat la speța de față, Curtea reține că deși recurentele și-au fundamentat aceasta critică, pe motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, cerințele necesare incidenței acestuia nu sunt îndeplinite, Curtea apreciind că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care instanța de apel înțeles să își sprijine soluția pronunțată, iar acestea nu sunt contradictorii.
În acest sens curtea, reține sub un prim aspect că reclamantele și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafața de 1 ha. situat în com., U, nr. 223, județ I - prin formularea unei acțiuni în anularea actelor de înstrăinare încheiate între pârâți, acte juridice în raport de care au susținut că sunt încheiate cu fraudarea legii și că au cauză ilicită și deci sunt lovite de nulitate absolută.
Instanța de apel, sesizată cu analizarea pretențiilor reclamantelor, apreciat sub un prim aspect că reclamantele au calitatea de proprietare ale terenului care face obiectul actelor juridice a căror nulitate s-a invocat, autorul acestora fiind abuziv deposedat de acest bun.
Această analiză de fond a instanței de apel, care s-a întemeiat, pe elementele de fapt desprinse din probele administrate în cauză, a ilustrat un raport juridic complex, prin care bunul imobil a trecut din patrimoniul autorului reclamantelor, prin mijlocirea organelor statului, în patrimoniul intimatelor pârâte.
Așadar, în configurarea situației de fapt a raportului juridic litigios, s-a reținut pe de parte, statuarea existenței în patrimoniul reclamantelor a unui drept de proprietate asupra acestui teren, iar pe de alta parte, statuarea existentei și în patrimoniul subdobânditorilor cu titlu particular al unui drept de aceeași natură, drept deținut în prezent de intimatele pârâte SC " Food " SRL și SC SRL.
În al doilea rând, reținând că cererea de chemare în judecată a reclamantelor, expresie a principiului disponibilității parților în procesul civil - vizează anularea actelor juridice de înstrăinare succesive, care au avut ca obiect dreptul de proprietate asupra acestui teren, instanța de apel procedat la analiza în concret a cauzelor de nulitate, susținute de reclamante și apreciat-statuare care intrat în puterea lucrului judecat că prima operațiune de înstrăinare de către autoritățile statului a bunului imobil - vânzarea prin licitație a terenului de către comisia constituita conform legii 18/1991, era lovită de nulitate, în acest mod fiind înstrăinat un bun, în raport de care, statul nu avea un drept de proprietate.
Ca urmare a acestei constatări vânzării bunului altuia, tribunalul reținut întemeiat faptul că în cauză devenea incident principiul anularii actului subsecvent, procedând în mod firesc și la analiza apărărilor formulate în formulate cauza de către intimații pârâți prin întâmpinări și întemeiate pe excepțiile de la acest principiu,aceasta analiză nefăcând altceva decât să dea eficienta principiului echitații procesului civil.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că împrejurarea că instanța de apel a reținut că reclamanții au probat că dețin un drept de proprietate, fiind însă deposedați de stat, iar ulterior, în analiza incidentei în cauză a bunei credințe a subdobânditorilor cu titlu particular ai bunului asupra căruia poartă acest drept, apreciat că, la momentul vânzării terenului de către Comisia de lichidare a CAP, prin licitație, titlul statului nu era contestat, în sensul că, probatoriul administrat până la momentul soluționării apelului nu făcea dovada că reclamantele formulaseră, anterior datei acestei prime vânzări, cereri de restituire a terenului în litigiu, conform legislației speciale de restituire, nu este de natură a conduce la reținerea acestui motiv de recurs și că statuarea instanței de apel rămâne în sfera atributelor instanțelor de a proceda la aprecierea și interpretarea probatoriului administrat.
Pe de altă parte, aceasta ultima statuare viza conduita subdobânditorilor cu titlu particular ai terenului astfel înstrăinat, la momentul dobândirii bunului, element esențial pentru stabilirea existentei sau nu a unor împrejurări de natură să răstoarne prezumția de buna credință care, potrivit art. 1898 din Codul civil, opera în favoarea acestora.
În același timp, reținerea instanței de apel în sensul că reclamanții nu au formulat cerere de restituire a terenului, pe temeiul legii 18/1991, nu poate fi apreciată ca fiind străină de natura pricinii, câta vreme așa cum rezultă din situația de fapt conturată de probele administrate în cauză, prima vânzare a terenului s-a produs, după intrarea în vigoare a prevederilor legii 18/1991, vânzarea prin licitație fiind efectuată de către Comisia de lichidare CAP, constituită în temeiul acestei legi speciale.
Curtea reține în acest sens că atât cererea datată 12.03. 1991 cât și cea datată 03.06.1991 (filele 68 și 69 dosar recurs), au fost anexate la dosarul cauzei abia în faza procesuală a recursului, or, câta vreme, în apel, titularii acestei căi de atac nu au înțeles să se prevaleze de aceste înscrisuri, nu se poate reține în sarcina instanței de apel omisiunea de analiza și de a valorifica aceste probe.
În același timp, din verificarea considerentelor deciziei recurate, se constată că, în opoziție cu susținerile recurentelor, întemeiate pe existența unor motive străine de natura pricinii, instanța de apel reținut că în cauză nu erau incidente prevederile legii 18/1991, câta vreme terenul nu intrase în patrimoniul fostului CAP și nici nu fusese preluat de acesta respectiv că acesta nu putea face obiectul licitației publice, reglementate de art. 28 din legea nr. 18/1991.
Așa fiind, curtea apreciază că pe temeiul art. 304 pct. 7 Codul d procedură civilă, nu poate fi reținută nici neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, în sensul decelării unor motive străine de natura pricinii sau contradictorii.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere în cauză incidentei legii 18/1991 și a ignorării de către instanța de apel aplicabilității în cauză prevederilor Legii nr. 10/2001.
Deși recurentele nu au precizat în mod expres motivul de recurs pe care au înțeles să întemeieze aceasta critică, curtea urmează analiza din perspectiva prevederilor înscrise în art. 306 alin. 3 din Codul d procedură civilă.
Așa cum a statuat Curtea Europeană Drepturilor Omului, în cauza Viașu împotriva României,un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție decât în măsura în care deciziile contestate se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. Curtea a mai afirmat că de a redobândi dreptul de proprietate ce nu a fost exercitat în mod efectiv pentru o perioadă îndelungată poate fi considerată drept un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Aceeași situație se aplică unei creanțe condiționale care se stinge prin neîndeplinirea condiției. În schimb, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica în ceea ce privește dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislații adoptate înainte de ratificarea convenției în cazul în care o asemenea legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1.
În speță, ca efect al demersului judiciar inițiat de reclamante, în urma evaluării și interpretării probatoriului în apel, s-a statuat că reclamantele au făcut dovada că dețin un drept de proprietate asupra terenului asupra căruia poartă litigiul, reținându-se în privința acestora atât faptul preluării abuzive de către stat terenului cât și caracterul abuziv al înstrăinării acestuia de către autoritățile statului.
Reținând și statuarea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Florescu împotriva României, potrivit cu care,constatarea ilegalității preluării bunului de către stat precum și absența titlului Statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, consecința logică care se poate desprinde din statuarea instanței de apel și asupra căreia nu s-ar putea reveni în prezentul cadru procesual ( prin raportare la prevederile art. 296 din Codul d procedură civilă, teza finală), este aceea că reclamantele se prevalează în susținerea acțiunii pe care au promovat- de un bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.
Totodată, în privința subdobânditorilor cu titlu particular ai aceluiași bun, s-a reținut că în privința acestora nu poate fi incident principiul,resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", aceștia fiind terți dobânditori de bună credința. Așadar, la rândul lor intimații pârâți se prevalează la rândul lor de un bun în sensul Convenției.
În lumina celor constatate, curtea reține că raportul juridic litigios are ca obiect un drept fundamental al omului, anume dreptul de proprietate.
În același timp, dreptul de proprietate, ca drept fundamental, este prevăzut și ocrotit, atât prin norme juridice interne-in primul rând, dispozițiile exprese ale Constituției (s-a prevăzut in mod expres ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern(art.11); dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor trebuie sa fie interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu celelalte pacte si tratate internaționale semnate de România(art.20); s-a prevăzut ca ori de cate ori exista conflict intre o norma juridica internă și dispozițiile Convenției, au prioritate aceste reglementari internaționale; dispozițiile art.44 )-cât si prin norme cu caracter international-Declarația Universala a Drepturilor Omului, respectiv Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În hotărârile pronunțate de CEDO în Cauzele și alții împotriva României, Străin contra României, s-a statuat că în contextul legislativ românesc de reglementare a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O astfel de privațiune, combinată cu absența totală de indemnizație, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Potrivit Curții Europene Drepturilor Omului, privare de proprietate rezultând din aceasta a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Astfel, în cauza Brumărescu contra României, pentru a fi compatibilă cu articolul 1 al Protocolului nr. 1, o lipsire de proprietate, poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal. În plus, orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proporționalitate. Curtea reamintește că trebuie menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.
Între altele, necesitatea de a examina problema echilibrului just nu se poate face simțită decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 cere, înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului de articole ale Convenției.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se impune a fi aplicată în ordinea juridica internă, întrucât România, este parte semnatară a acesteia or, în chiar preambulul Convenției, s-a inserat angajamentul explicit al tuturor statelor semnatare de a lua toate masurile necesare, de natura a asigura garantarea deplina a drepturilor aparate prin Convenție (s-a inserat principiul preeminentei dreptului ca element de patrimoniu comun).
Pe de altă parte, așa cum rezultă din înscrisurile nou depuse în recurs că și din probatoriul administrat în primele doua faze procesuale, reclamanții au efectuat demersuri, încă din anul 1991, în temeiul legilor speciale de reparație, pentru a obține restituirea proprietății de care au fost privați, fără că la dosar, până la acest moment, să fie anexate dovezi în sensul că aceștia ar fi fost integral dezdăunați.
Din acest punct de vedere, critica recurentelor sub aspectul unei aprecieri eronate instanței de apel în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil cauzei, este fondată, din verificarea considerentelor deciziei civile apelate, rezultând că deși instanța de apel a apreciat că dreptul de proprietate se impune a fi recunoscut și în favoarea reclamantelor și că în cauză nu erau incidente prevederile legii 18/1991, nu a analizat din perspectiva dreptului intern aplicabilitatea în cauză altor prevederi legale, cu caracter general sau special și nici nu le-a raportat, sub aspectul concordanței la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană Drepturilor Omului, în interpretarea dată acestuia în jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului.
Curtea reține așadar că deși Tribunalul a avut abordare temeinică teoretică atunci când a pus problema configurării conținutului noțiunii de buna credință și a consecințelor cvasiunanim admise în doctrină cu referire la efectele nulității unui act juridic anterior față de dobânditorul cu titlul oneros și de bună credință a unui bun imobil, printr-un act juridic ulterior, aceasta analiză se impunea a fi complinită în sensul celor reținute anterior, prin raportare la dis pozițiile exprese cuprinse în art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Intr-adevăr acest text de lege, prevede că hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În esență, Codul d e procedură civilă prevede că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată. Această dispoziție este prevăzută în interesul bunei administrări a justiției și al încrederii ce trebuie să o aibă justițiabili în hotărârile judecătorești, cât și pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac. Pentru a răspunde acestor exigențe, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază convingerea judecătorilor, să enunțe cele constatate de către aceștia, precum și probele pe care se sprijină. Sub acest aspect, prevederile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă au caracter imperativ, iar nerespectarea lor de către instanța inferioară nu poate să atragă decât casarea hotărârii, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul d procedură civilă.
Pe de alta parte nu poate fi ignorată jurisprudența recentă Curții Europene Drepturilor Omului, pronunțată în materia respectării dreptului părților la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, practică ce s-a afirmat chiar în cauzele românești soluționate de curte.
În acest sens, curtea reține că în Cauza Beian România, instanța europeană a statuat că, divergentele de jurisprudență care existau chiar la nivelul instanței supreme, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. De asemenea în cauza Cauza România, Curtea Europeană Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenție ca efect al existentei unei situații de incertitudine juridică. argumentația din cauza Paduraru impotriva României, respectiv existenta unui climat generalizat de insecuritate juridica raportat la problema restituirii proprietăților naționalizate pe fondul incoerentei legislative si a jurisprudenței contradictorii cu privire la interpretarea anumitor aspecte ale legilor de reparație, Curtea constată o astfel de insecuritate juridica și în cauza soluționata, efect al interpretărilor contrare făcute de Curtea de Apel cu privire la consecințele bunei-credințe în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul. De asemenea, fără a nega faptul ca anumite divergente de interpretare pot fi inerente unui sistem judiciar bazat pe o multitudine de instanțe cu competenta asupra unei anumite circumscripții teritoriale, totuși Curtea remarca faptul ca interpretările contradictorii proveneau de la aceeași instanța, care mai avea si calitatea de instanța de recurs. În același sens, în Cauza Santos Pinto vs. Portugalia,Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca divergentele de jurisprudența sunt o consecința inerenta a oricărui sistem juridic, dar ca instanțele de recurs - cum era cazul curților de apel - trebuie sa fie foarte atente pentru a asigura o interpretare armonioasa a regulilor privind formalitățile si termenele ce trebuie respectate pentru a introduce o cale de atac, fiind vorba despre principiul securității raporturilor juridic.
În consecință, în aplicarea principiilor de derivă din interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană Drepturilor Omului, se impunea ca instanța de apel să procedeze și la analiza proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al părților aflate în litigiu, neputând fi ignorată din acest punct de vedere decizia civilă nr. 136R/01.03.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, anexata în probațiune-fila 231 dosar nr. 4896/2006 al Judecătoriei Buftea și care a fost pronunțată într- acțiune promovata de aceleași reclamante împotriva unor terți, cauza având ca obiect anularea unor acte juridice a înstrăinare unei alte porțiuni din terenul ce face obiectul litigiului de față.
Cum aceasta chestiune vizează completa stabilire a situației de fapt, luând în considerare circumstanțele particulare ale cauzei pendinte redate anterior, reținând că instanțele de fond au soluționat cauza fără a avea în vedere toate aceste aspecte, relevante în soluționarea cererilor cu care au fost sesizate, situația de fapt nefiind complet stabilită, reținând totodată că potrivit actualei reglementari a textului art.304 din Codul d e procedură civilă, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, nondevolutivă, apreciind totodată că se impune a se analiza în concret în ce măsură aplicarea dispozițiilor generale de drept intern (art.1898 din Codul Civil și principiul ocrotirii subdobânditorului cu titlu particular și cu bună credință unui imobil, printr-un act cu titlu oneros, dispoziții generale care au constituit temeiul juridic explicit al soluționării acțiunii reclamantelor)- a răspuns exigentelor sistemului de garanții instituit prin art.1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pentru a nu se ajunge la situația inacceptabilă în care părțile ar putea fi lipsite de un grad de jurisdicție, Curtea, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. 5 din Codul d procedură civilă, Curtea va admite recursul și va casa decizia civila apelata și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Cu prilejul rejudecării vor fi avute în vedere și susținerile recurentelor referitoare la reținerea bunei credințe în favoarea intimaților pârâți, care urmează a fi reanalizate prin raportare la întregul material probatoriu administrat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele și împotriva deciziei civile nr. 1407A pronunțata la data de 06.11.2008 de către Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți SC Food SRL, SC SRL, și SC SRL.
Casează decizia tribunalului și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședința publică, azi, 27.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
MARI - - - - -
GREFIER,
- -
Red.
.
2ex./26.06.2009
-4.-;
Jud.B.-
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan, Rodica Susanu
