Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1198/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1198/R/2009
Ședința publică din data de 12 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Laura Dima
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 28 din 23 septembrie 2008 pronunțată de Curtea De APEL CLUJ în dosarul nr- privind și pe pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - 25 % spor de permanență.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că domnii judecători - membru al completului de judecată 7R și (ocupând prima poziție pe programarea de permanență) sunt conform art. 24 alin. (1) Cod procedură civilă incompatibili în prezenta cauză întrucât s-au pronunțat asupra fondului, astfel că în compunerea completului de judecată a intrat doamna judecător, conform programării de permanență în materie.
Verificând actele existente la dosar, văzând că s-a solicitat judecarea recursului în condițiile art. 242.proc.civ. Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.28/D din 23 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr- a Curții de APEL CLUJ, s-a espins acțiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect litigiu de muncă.
Pentru hotărî astfel instanța a reținut că, corect a arătat și pârâtul Ministerul Justiției, în întâmpinarea formulată, acțiunea reclamantei are ca obiect acordarea unor drepturi pe care legea nu i le-a recunoscut, dar pentru care se consideră îndreptățită, apreciind că neacordarea lor ar discrimina-o de alte categorii de angajați, cum sunt polițiștii.
Dar, așa cum a statuat și Curtea Constituțională "diferența indemnizațiilor și a salariilor de bază, este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții".
Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de persoane cărora li se acordă reținându-se că principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.
În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr.818, 819, 810 și 821 din 2008 care a și scos în evidență faptul că în condițiile în care instanțele ar acorda drepturi neprevăzute de lege ar depăși limitele puterii judecătorești și și-ar aroga atribuții de legiferare.
De altfel mai este de reținut și faptul că în prezent și prin adoptarea OG75/2008 introducându-se un nou aliniat la art.19 din nr.OG137/2000, s-a legiferat că sesizările având ca obiect măsurile legislative, adoptate în contextul politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
De fapt și jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situații în care, persoane aflate în situați analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Dar, reclamanta nu se află în situația arătată, diferențierea salarială invocată având justificare prin faptul că reclamanta nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a lucrătorilor de poliție ori a altor bugetari.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantasolicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate.
În motivare recursului reclamanta arată că, a avut în cadrul Judecătoriei Gherla, în perioada menționată, un program de "permanență" ce presupune ca, periodic și consecutiv, după orele de program și în zilele nelucrătoare să fie disponibilă și, în caz că este necesar, să se prezinte la sediul instanței pentru înregistrarea, eventual și judecarea unor cauze penale ce presupun urgență, respectiv cauze penale ce au ca obiect luarea ori menținerea măsurilor preventive, mandate europene, precum și încuviințarea percheziției.
Nu a fost recompensată niciodată, sub nici o formă, pentru timpul în care, faptic, a fost obligată să nu părăsească localitatea, pentru ca, în situația în care era solicitată să se deplaseze la instanță în cel mai scurt timp și pe cheltuiala acesteia.
Prin această stare de fapt, i-a fost restrâns dreptul său la libertatea de mișcare - drept fundamental garantat prin legislația internă și internațională, și, totodată, se aduce atingere și relațiilor sociale privind viața de familie și în societate - ocrotite de legiuitorul român, având în vedere faptul că reclamanta nu avea posibilitatea de a-și face un program normal pentru sfârșitul de săptămână sau de sărbători pentru că, indiferent de oră, trebuia să fie de a se prezenta la locul de muncă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.11 din OG nr.38/2003 republicată, "polițiștii beneficiază de un spor pentru misiune permanentă de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deținut, din salariul de merit, din indemnizația de conducere și gradații".
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații similare.
Contrar celor reținute de prima instanță situația ei este similară cu cea a lucrătorilor de poliție susmenționați, deoarece la fel ca și organele poliției judiciare cei din justiție sunt implicați în aceeași muncă din faza de urmărire penală care impune luarea unor măsuri preventive sau încuviințarea perchezițiilor, scopul unei bune desfășurări a procesului penal.
polițiștilor, funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciarelor, membrilor și salariaților S, personalului militar și civil din instituțiile publice de apărare națională, procurorilor și judecătorilor militari, personalului din Ministerul Afacerilor Externe de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, funcționarilor publici din toate celelalte instituții ale statutului, personalului contractual din instituțiile statului, pentru munca prestată peste orele de program sau pe timp de noapte, statul le-a acordat sporuri salariale fie sub forma unui spor, fie lunar de 25% calculat la salariul de bază fie ca sporuri de 75% și respectiv 100% din salariul de bază pentru orele prestate peste programul de lucru sau pe timp de noapte, ori sâmbăta, duminica și sărbătorile legale.
S-a mai invocat că sentința recurată este nelegală și prin aplicarea greșită a art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art.14 din CEDO.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate (care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă), Curtea reține că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:
Așa cum a reținut și instanța de fond prin Deciziile nr. 818, 819 și 820 din 03.07.2008, respectiv prin Decizia nr. 1325/04.12.2008 Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională interpretarea OG 137/2000 în sensul că prin acest act normativ se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative. Or, ceea ce solicită reclamanta este aplicarea unor acte normative care se referă la alte categorii socio-profesionale.
Diferența între reclamantă și categoriile profesionale invocate (polițiști, procurori și judecători militari, avocați) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii, respectiv în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite.
iferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40). Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha c/a României (Hotărârea din 21.05.2008) unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanți și alte categorii profesionale, care nu se află în situații analoage sau comparabile, așa cum s-a menționat anterior.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a categoriilor menționate, diferența de remunerare este justificată.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susținerea reclamantei în sensul că dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Întrucât apreciază că există diferențe esențiale între reclamantă și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării Curtea de Apel reține că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanților.
Relativ la nelegalitatea sentinței recurate în raport de dispozițiile dreptului comunitar se reține că articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiții de lucru și remunerație. Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, respectiv conținutul raportului juridic de muncă al reclamantei este diferit de cel al celorlalte categorii de personal pe care îl invocă reclamanta.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale menționate anterior, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind incident în cauză.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefundat recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 28/D din 23 septembrie 2008 pronunțată de Curtea De APEL CLUJ în dosarul nr-, pe care menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.LD/Dact.SM
2 ex./02.06.2009
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima, Marta Carmen
