Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1304/2009. Curtea de Apel Cluj

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1304/R/2009

Ședința publică din data de 26 mai 2009

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Laura Dima

JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu

JUDECĂTOR 3: Marta Carmen

GREFIER:

S-au luat în examinare recursurile declarate de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP S, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ împotriva sentinței civile nr. 2432 din 10 decembrie 2007 pronunțată de TRIBUNALUL SĂLAJ în dosar nr- privind și pe reclamanții intimați, -, și - și pe pârâții intimați PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - îndemnizații DNA - DIICOT.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ - consilier juridic - în reprezentarea intereselor și a Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, lipsind restul părților.

Procedura de citare este realizată.

Recursurile au fost declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 21 mai 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJa înregistrat la dosar concluzii scrise - pe care arată reprezentanta acestei părți că înțelege să le susțină.

Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul cu privire la recursurile declarate.

Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ pune concluzii de admitere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fără cheltuieli de judecată.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Prin sentința civilă nr.2432 din 10 decembrie 2007 TRIBUNALUL SĂLAJ, a admis acțiunea formulată de reclamanții -, -, și împotriva pârâților Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile reclamanților și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu luna aprilie 2006 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective, după cum urmează: 21.533 lei; 26.236 lei; - 29.450 lei; 27.273 lei; 26.493 lei; 18.139 lei; 22.730 lei.

Au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor sume.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind procurori.

Prin G nr.27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art.11 alin.1 din G nr.27/2006 și a art.II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr.27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din Legea nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art.87 din Legea nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr.27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.27/2006, pentru funcții diferite.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

În acest sens, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartanența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.

Potrivit art.4 din legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă."

Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.

Prevederile din nr.OUG27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul și cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).

În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție susține că, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței instanței, respectiv a dispozițiilor art.27 alin.1 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000, competența revenind judecătoriei.

În aceeași idee se mai invocă și dispozițiile art.36 alin.1 și 2 din OUG nr.27/2006 prin care legiuitorul a stabilit că instanța competentă să judece litigiul privind drepturile salariale ale magistraților și ale personalului auxiliar de specialitate este Curtea de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal.

Apoi, se susține că acțiunea reclamanților fiind una în pretenții trebuia timbrată la valoare.

În ce privește capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, se susține că instanța trebuia să dispună disjungerea acestui petit și declinarea competenței de soluționare a acestui petit în favoarea Judecătoriei Zalău.

Mai mult, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ntru cât a soluționat într-un mod nelegal cauza respectivă.

Instanța de fond, în mod absolut eronat, a reținut că întrucât sistemul de salarizare instituit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 salarizarea personalului prevăzut în acest act normativa fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea În magistratură, aceste criterii fiind unitare, interdependente, intercondiționându-se reciproc, astfel încât criteriul nivelului instanței sau parchetului își pierde orice relevanță în absența criteriului vechimii în magistratură, motiv pentru care acest din urmă criteriu este criteriul definitoriu omniprezent esențial stabilirea salarizării, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Organizate și Terorism cu salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Raționamentul instanței de fond presupune schimbarea sistemului de

salarizare al judecătorilor. procurorilor și personalului auxiliar de specialitate. Astfel, având în vedere că legiuitorul a stabilit că salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor unde își desfășoară activitatea, acceptarea acestui raționament ar presupune ignorarea și lipsirea de eficiență a dispozițiilor Legii nr.304/2004 care consacră principiul ierarhizării instanțelor judecătorești care înfăptuiesc justiția și pe lângă care funcționează parchetele, dar și ale celor cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind promovarea judecătorilor și procurorilor, precum și prevederile privind promovarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor cuprinse în Legea nr.567/2004.

Afirmația instanței de fond conform căreia criteriul nivelului instanțelor și parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea" funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerul Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor conform art.87 din Legea nr. 303/2004, și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor și parchetelor, dar sunt salarizați În baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 in funcție de vechimea in magistratură ", este nu numai nefondată, ci și eronată din punct de vedere juridic.

Astfel, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor nu face parte din categoria profesională a funcționarilor publici, care sunt funcționează și sunt salarizați în baza Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, respectiv Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 6/2007, ci este o categorie profesională specială creată în baza Legii nr.303/2004, republicată.

Mai mult, salarizarea acestei categorii profesionale se face în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 care la art. 3 prevede că judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență.

Având în vedere acest principiu al asimilării trebuie precizat că asimilarea în acest caz se face în funcție de vechimea în magistratură, aceasta fiind determinată conform art. 86 din acest act normativ, potrivit căruia "Constituie vechime in magistratură perioada in care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică in fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiție, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar, procuror financiar inspector și consilier in secția jurisdicțională a Curții de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), precum și perioada in care a fost avocat, notar, asistent judiciar, cadru didactic in învățământul juridic superior acreditat, jurisconsult, consilier juridic, ofițer de poliție judiciară cu studii superioare juridice, personal de probațiune cu studii superioare juridice sau in care a îndeplinit funcții de specialitate juridică in Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, Institutul Român pentru Drepturile Omului sau in aparatul Parlamentului Administrației Prezidențiale Guvernului Curții Constituționale, Avocatului Poporului. Curții de Conturi, Consiliului Legislativ".Motivația instanței de fond lasă de dorit de asemenea prin aceea că deși

arată că sistemul de salarizare este guvernat de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament și cel diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea sau cantitatea muncii, respectiv condițiile munci, ignoră în mod voit faptul că asimilarea salarizării procurorilor care Își desfășoară activitatea În cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție s-a făcut În urma obținerii de către procurorii ce funcționează În cadrul acestei direcții a unei trepte profesionale superioare, prin interviul susținut pentru intrarea în această structură specială.

Dacă raționamentul instanței de fond ar fi corect atunci instituția promovării pe loc de care beneficiază toți procurorii inclusiv intimații-reclamanți, nu ar avea nici o valoarea. Și în acest caz procurorii sunt asimilați din punctul de vedere al salarizării cu cei de la unitatea de parchet pentru care au obținut promovarea fără să funcționeze efectiv În cadrul acesteia.

Astfel, intimații au solicitat acordarea aceleași salarizări cu procurorilor de la Direcția de Investigare a Organizate și Terorism - structura centrală și cea teritorială, care, În viziunea acestora, ar avea toți nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetul pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Or, potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007, acest act normativ reglementează"salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii ale judecătorilor de la ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor potrivit Legiinr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari".

După cum putem observa, legea specială de salarizare magistraților nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși În structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.

Susținerile intimaților-reclamanți, la care instanța de fond a achiesat, în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu, considerăm că, În cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, modificată și completată prin Ordonanța de Guvern nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004, potrivit căruia "sunt discriminatorii, potrivit.prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1,față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".

Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită În legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.

Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.

Susținerile reclamanților în sensul că sunt discriminați față de celelalte categorii de personal, beneficiari ai sporului de confidențialitate nu pot fi reținute.

Raportat la dispozițiile art. 16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, potrivit cărora, "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări",Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.

Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alte criterii, care are c scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

De altfel, și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.

Ceea ce solicită de fapt intimații este ca instanța să intervină în lege, să adauge la ea, anulând de la sine putere fără intervenția legiuitorului, criteriul nivelului instanței sau parchetului. Acest lucru nu este posibil în mod legal întrucât instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege. Acordarea salarizării solicitate este de competenta exclusivă a puterii legislative.

În concluzie este evidentă voința legiuitorului de a acorda această salarizare doar anumitor categorii de procurori, iar emiterea unui alt act prin care să se extindă acordarea acestui drept nu se poate face decât de către legiuitor.

Din definiția legală - art.75 alin.2 din Legea nr.304/2004 - rezultă că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Este adevărat că cele două structuri, ca de altfel și Direcția Națională Anticorupție au personalitate juridică, dar este tot atât de adevărat că despre aceste două direcții legiuitorul precizează expres că sunt organizate în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Salarizarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are așadar în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public.

De altfel, aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul muncii, potrivit căruia"La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală ".

Așa cum am arătat în cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate.

În ce privește actualizarea sumelor solicita te cu indicele de inflație,

apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate. actualizate cu indicele de inflație, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lân2ă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prinLegea de stat nr.388in31decembrie 2007,lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.

Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice,"nici o cheltuială nu poate fi înscrisă in buget și nici angajată și efectuată" din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute in capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese căangajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor acorda te de instanță ar reprezenta stabilirea in sarcina instituțiilor pârâte a uneiobligații imposibile.

MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare În afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Deci, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare În afara celor alocate prin lege.

Mai mult, apreciem că aplicarea indicelui de inflație sumelor" acordate de instanță prin prezenta hotărâre apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.

În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte.

Se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, susținându-se că față de dispozițiile art.3 alin.1 pct. 2 din HG nr.386/2007, art.2 și 3 din OG nr.22/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți, întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Justiției și nicidecum din cel al Ministerului Economiei și Finanțelor.

Se mai susține că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului.

Conform art.36 din nr.OUG27/2006," personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgentă, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație,în termen de 15 zile de la data comunicării,la organele de conducere ale Ministerului Justiției,Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

Împotrivit hotărârilor organelor prevăzute la alin (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București.

Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii stabilite prin acest act normativ, iar TRIBUNALUL SĂLAJ nu este competent să judece prezenta cauză.

Sistemul de salarizare instituit prin OUG nr.27/2006 cu modificările ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizații de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechime a în magistratură prevăzute de art.86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorilor de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu al magistraților față de alte categorii profesionale precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă Între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați, etc.

Fiind evident că modalitatea de salarizare a magistraților este distinctă de cea reglementată de alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariați, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art.304 pct.9 pr.civ. Curtea de Apel reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În prealabil în privința motivelor de recurs subsumate unor excepții procesuale, Curtea le va înlătura ca nefondate.

Susținerile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la lipsa legitimării sale procesuale sunt nefondate din prisma următoarelor considerente:

Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.

De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".

Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.

Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.

Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.

Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.

Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).

De asemenea, Curtea observă că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același recurent se întemeiază pe pretinsa incidență în cauză a OUG nr. 27/2006, care instituie o procedură prealabilă sesizării instanței.

Or, Curtea reține că în mod corect a fost sesizată prin hotărârea recurată, diferența dintre prezenta acțiune, având ca obiect nu stabilirea unui drept de natură salarială, ci acordarea sa, și acțiunea prevăzută de art.36 alin.1 și 2 din OUG nr.27/2006 care are ca obiect modul de determinare, de stabilire a drepturilor salariale.

Astfel, Curtea de Apel constată că sub acest aspect, hotărârea recurată a respectat normele de competență prevăzute de art.2 alin.1 lit. c pr.civ. care atribuie tribunalelor competența soluționării litigiilor de muncă, cu consecința înlăturării în totalitate a normelor de procedură edictate de OUG nr. 27/2006, inaplicabil în cauză.

În fine, asupra excepției necompetenței materiale a primei instanțe, Curtea apreciază că în conformitate cu art.27 alin.1 din G nr.137/2000, reclamanții, ca persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.

Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă. În consecință, nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de OUG nr.27/29.03.2006.

Asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. Curtea de Apel reține că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).

Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, având vechime de peste 5 ani în funcțiile deținute.

Prin G nr.27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art.11 alin.1 din G nr.27/2006 și a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art.44 alin.1 lit. c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art.87 din Legea nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr.27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

A doua oară, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art.11 alin.2 și 3, art.16 din OUG nr.27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt.13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt.28 din anexa ordonanței).

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).

În acest sens, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Așadar, reclamanții sunt discriminați în sensul art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii evident discriminatorii.

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr.27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " partes, deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Și motivul de recurs al Ministerului Public întemeiat pe imposibilitatea înscrierii acestor sume în bugetul propriu nu este pertinent, deoarece acest aspect aparține etapei executării hotărârii, neputând fi opusă dreptului reclamanților.

Astfel din perspectiva celor expuse, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurenți, urmând se respinge recursurile pârâților ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ; PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR PUBLICE prin S împotriva sentinței civile nr.2432 din 10.12.2007 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER,

- - - - - -

plecat în concediu de

odihnă, semnează

vicepreședintele instanței

Red,PE/SM

2 ex./21.07.2009

Jud.fond.;

Președinte:Laura Dima
Judecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen

#Judecator Laura Dima

Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1304/2009. Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1304/2009. Curtea de Apel Cluj