Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1314/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1314/R/2009
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
Pe rol fiind recursul declarat de reclamanȚII și alții împotriva sentinței civile nr. 733 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr- privind și pe pârâții intimați MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - 25 % permanență.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ - consilier juridic - în reprezentarea interelor și a Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, lipsind restul părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Arată reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ că nu are de formulat alte cereri în probațiune și solicită cuvântul asupra recursului.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente pune concluzii de respingere ca nefondat a recursului declarat, hotărârea pronunțată în primă instanță fiind pe deplin temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 733 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr-, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, R, HG, împotriva pârâților: PARCHETUL DE PE LÎNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, PARCHETUL DE PE LÎNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, având ca obiect obligarea pârâților în solidar la calcularea și plata de despăgubiri în favoarea fiecărui reclamant echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază începând cu data de 01.01.2005 și în continuare până la încetarea stării de discriminare, actualizate cu indicele de inflație de la data la care erau datorate, obligarea efectuării mențiunilor necesare în carnetele de muncă ale reclamanților și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, reclamanții au avut sau au și în prezent calitatea de judecători ai Secției penale din cadrul Tribunalului Sălaj, activitate care presupune prezența acestora la instanță în afara orelor de program în zilele lucrătoare, precum și în zilele libere de sâmbătă și duminică, ori de sărbători legale.
reclamanților în materia dreptului penal implică și asumarea unor responsabilități privind respectarea normelor procesului penal, precum și asumarea statutului de judecător, fiind exclusă orice legătură între drepturile garantate de Constituția României și efectul programului de permanență invocat de către reclamanți, precum și orice discriminare dintre reclamanți și polițiști, care beneficiază de un spor de 25% din salariul de bază în baza nr.OG38/2003, pe când salarizarea reclamanților este prevăzută de Legea nr.303/2004.
Acțiunea reclamanților are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, legiuitorul fiind cel care are dreptul să reglementeze criteriile de acordare a sporurilor la indemnizațiile și salariile de bază, el fiind singurul care poate aprecia și stabili dacă și care anume sporuri se acordă anumitor categorii de salariați.
În acest sens a statuat și Curtea Constituțională, precizând că diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.
Referitor la faptul că reclamanții invocă instituirea unei discriminări în raport cu alte categorii profesionale, această critică privind salarizarea reclamanților nu poate fi reținută, întrucât aceștia nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a lucrătorilor de poliție ori a altor bugetari, care se bucură de un statut aparte reglementat de legi de organizare diferite și având legi proprii de salarizare.
În Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și în Statutul grefierului se specifică că asigurarea permanenței reprezintă o obligație de serviciu a judecătorilor și grefierilor, asumată de aceștia odată cu ocuparea funcției pe care o dețin.
Instanța reține că legiuitorul a impus restrângerea dreptului la libera circulație potrivit cerințelor impuse de Constituție, întrucât măsura este necesară și proporțională cu scopul urmărit, respectiv acela de înfăptuire a actului de justiție, de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor față de care se dispun măsuri procesuale cu caracter urgent.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanții, R, HG, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată în scris.
În motivarea recursului reclamanții arată că, instanța de fond le-a respins acțiunea deoarece susține eronat că "reclamanții" au avut sau au și în prezent calitatea de judecători ai Secției penale din cadrul Tribunalului Sălaj, deși fac din categoria personalului auxiliar de specialitate, motivarea instanței de fond fiind străină de natura pricinii.
La fel de eronată este în opinia recurenților și afirmația generică făcută în considerentele hotărârii atacate, potrivit căreia în Regulamentul de ordine interioară și în Statutul grefierului este specificat că "asigurarea permanenței reprezintă o obligație de serviciu a judecătorilor și grefierilor".
În mod greșit a constatat instanței de fond că nu se poate reține existența unei discriminări în raport cu alte categorii profesionale câtă vreme pentru asigurarea permanenței li se restrânge un drept fundamental garantat de constituție, pentru a putea instrumenta cauzele penale în condițiile impuse de lege, iar în ceea ce ne privește nu li se oferă nici o compensare materială, așa cum se oferă altor categorii profesionale - exemplifică polițiștii - care sunt remunerați suplimentar pentru serviciul de permanență.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate (care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă), Curtea reține că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:
Contrar celor invocate în recurs, Curtea apreciază că, deși prima instanță a reținut în mod eronat în partea inițială a considerentelor care este funcția îndeplinită de reclamanți, s-a referit în motivarea sentinței și la categoria personalului auxiliar de specialitate, astfel încât nu se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Referitor la al doilea motiv de recurs invocat, se reține că prin Decizia nr. 1325/04.12.2008 Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională interpretarea OG 137/2000 în sensul că prin acest act normativ se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative. Or, ceea ce solicită reclamanții este aplicarea unor acte normative care se referă la alte categorii socio-profesionale.
Diferența între reclamanți și categoriile profesionale invocate (polițiști, procurori și judecători militari, avocați) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii, respectiv în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite.
iferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40). Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha c/a României (Hotărârea din 21.05.2008) unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanți și alte categorii profesionale, care nu se află în situații analoage sau comparabile, așa cum s-a menționat anterior.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a categoriilor menționate, diferența de remunerare este justificată.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Întrucât apreciază că există diferențe esențiale între reclamanți și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării Curtea de Apel reține că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanților.
Mai mult, conform articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiții de lucru și remunerație. Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, respectiv conținutul raportului juridic de muncă al reclamantei este diferit de cel al celorlalte categorii de personal pe care îl invocă reclamanta.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale menționate anterior, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind incident în cauză.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta, R, HG, împotriva sentinței civile nr. 733 din 15 aprilie 2008 Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar - pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.D/Dact.
2 ex./24.06.2009
Jud.fond: și
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen
