Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1305/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1305/R/2009
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 83/F din 14 februarie 2009 PRONUNȚATĂ DE Tribunalul Bistrița -N în dosar nr.- - privind și pe reclamanții și alții, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - stimulente.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Având în vedere că s-a solicitat de părți judecarea cauzei în condițiile art. 242.proc.civ. instanța apreciază că se află în stare de judecată prezenta cauză și o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 83/F din 14 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosar nr- s-a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanții, G, Și, toți și în consecință:
- au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea se Apel Cluj și Tribunalul Bistrița -, în solidar, la plata în favoarea fiecărui reclamant a sumei de 1700 lei reprezentând stimulente financiare, sume actualizate cu rata inflației începând cu 1 ianuarie 2006 și până la data plății efective.
S-a respins cererea de obligare a pârâților la înscrierea acestor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții și, cu domiciliul procesual ales la Judecătoria Năsăud, județul B-N împotriva pârâților Tribunalul Bistrița -N, Curtea de Apel Cluj și Ministerul Justiției.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor B, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N, și în consecință respinsă ca neîntemeiată acțiunea față de acest pârât.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul reținut că eclamanții au calitatea de judecători la Judecătoria Năsăud, aporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de dreptul muncii, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 295 al. 2 din Legea 53/2003.
Prin Hotărârea 15/23.01.2006, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența discriminării indirecte, potrivit art. 2 al. 1- al. 2, art.6 lit c, art.8 al.3, art. 19 al. 4 din OG 137/2000, având în vedere faptul că prin Ordinul pârâtului Ministerul Justiției nr. 1921/C/2005 au fost acordate stimulente financiare în cuantum de 1700 lei, doar pentru judecătorii care aveau o vechime în magistratură cuprinsă între 0 și 3 ani și s- încălcat astfel principiul egalității de tratament judiciar.
Fundamentarea măsurii de acordare a stimulentelor financiare a fost bazată pe prevederile art.4 din Normele Interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art.25 din Legea nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul nr.2404/C/2004, respectiv Ordinul nr.1921/C/2005 și aceste stimulente se acordă cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru salariații ministerului, personalului care își desfășoară activitatea în aparatul propriu al acestuia precum și unor categorii de personal din cadrul instanțelor.
Potrivit art. 16 al. 1 din Constituția României și art.23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți oamenii au dreptul fără nici o discriminare la salariu, sporuri și adaosuri egale pentru muncă egală conform și articolului 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și economice și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la această convenție.
Este de neconceput faptul că, deși reclamanții au o vechime în muncă mai mare de trei ani și continuă să-și desfășoare activitatea în aceleași condiții ca și judecătorii cu o vechime cuprinsă între 0-3 ani, contribuind în egală măsură la îndeplinirea actului de justiție, aceștia să nu beneficieze de stimulentul financiar menționat.
Prin prisma aspectelor reținute și având în vedere dispozițiile art. 269 Codul Muncii, instanța a apreciat că acțiunea reclamanților, G, Și, este întemeiată.
Tribunalul apreciat ca neîntemeiată este cererea formulată de reclamanții și întrucât în anul 2005, când trebuiau acordate aceste stimulente financiare niciunul dintre ei nu funcționau la Judecătoria Năsăud, așa cum rezultă din adeverința emisă de Departamentul economico-financiar și administrativ al Tribunalului Bistrița -N, astfel că pentru acești reclamanți acțiunea a fost respinsă.
În ceea ce privește obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, aceasta este o obligație solidară, solidaritatea pasivă izvorând, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții 1-2 sunt persoane juridice care ordonează creditele salariale (principal, terțiar).
Practic, drepturile bănești nu pot fi plătite decât, după aprobarea dată de acești pârâți pentru plata uneia și aceleași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă).
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, s-a apreciat că aceasta este justificată raportat la dispozițiile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, or este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație începând cu 1 ianuarie 2006 și până la data plății efective.
Această modalitate de acordare se va dispune tocmai în vederea despăgubirii integrale a reclamanților având în vedere atât perioada scursă de la data când trebuiau acordate aceste drepturi și data acordării efective, cât și rata inflației.
Pe baza considerentelor deja expuse și apreciind că au fost încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5, art. 6, art.165, art.269 și art.292 din Codul muncii, precum și dispozițiile art. 1082, 1084, 1039 din Cod civil, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte, fiind admisă ca atare.
Tribunalul apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamanților de înscriere a acestor drepturi în carnetele de muncă. Potrivit art.8 din Metodologia privind colectarea, gestionarea și evidența fondului cu destinație specială pentru stimularea personalului din sistemul justiției "stimulentele nu fac parte din salariul de bază, nu se suportă din fondul de salarii iar asupra lor nu se calculează contribuția pentru asigurări sociale, contribuția la Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și contribuția pentru pensie suplimentară ". În aceste condiții cererea este neîntemeiată, astfel că va fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta prin întâmpinare, instanța a apreciat că acesta nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plății în această cauză, el neavând calitate procesuală pasivă întrucât potrivit Ordinului Ministerului Justiției nr.1921 /C/2005 repartizarea fondului pentru stimularea personalului din sistemul justiției se face în baza art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ.
În motivarea recursului s-a arătat că potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată În Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiției reprezintă 75% din sumele obținute din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale (care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces), precum și din amenzile judiciare (25% din sumele respective devin venituri la bugetul statului).
În aplicarea acestor dispoziții legale, prin Ordinul ministrului justiției nr.1921/C/15decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997.
Conform alineatului (3) al art. 25 din Legea 146/1997, repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministrului justiției nr. 2404/C/2004 prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptătit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat În politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justitiei (art. 4 alin. 3).
De asemenea, în conformitate cu art. 1 Normele aprobate prin nr.,(1) Fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiției, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr.146/1996 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, se constituie din diferența de 75% din recuperarea sumelor din cheltuielile judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale, precum și din amenzile judiciare.
(2) Din veniturile realizate potrivit alin. (1) ministrul justiției repartizează prin ordin, pentru stimularea personalului, un procent de 1 % pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, 3% pentru parchete și 1 % pentru Consiliul Superior al Magistraturii." Ca atare, fiecare ordonator principal de credite emite ordine pentru repartizarea fondurilor pentru stimularea personalului din sistemul justiției.
Ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
În conformitate cu dispozițiile art. 41 din Constituție "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege."
Potrivit art. 155 din Codul muncii "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri."
"Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: - (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare -" - art. 1 alin. 2 din nr.OG 137/2000.
Pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul din care fac parte și sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptățit potrivit legii. În schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare. Astfel potrivit art. 4 din Normele aprobate prin nr. 2404/C/2004"Înacordareastimulentelorprevăzutela alin.(2)se au În vedere obiectivele propuse, importanța acestora pentru promovarea obiectivelor generale ale ministrului justiției, gradul de realizareaacestor obiective în termenele stabilite, precum și sărbătorile legale aprobate prin acte normative."
Ca atare, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, nu se confundă cu salariul, el depinzând de o multitudine de factori: existența însăși a unei sume (având în vedere sursa fondului: amenzi judiciare și cheltuieli avansate de stat și recuperate de la participanții la procesul penal), obiectivele urmărite de Ministerul Justiției, la un moment dat, în politica sa de reformă a justiției, numărul personalului, calitatea activității desfășurate de acesta (performanțe individuale), criterii de performanță apreciate ca prioritare. Existența acestei game atât de largi de factori ce determină acordarea/neacordarea premiului îi conferă acestuia un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel încât nu putem vorbi de un drept. creanță lichidă, exigibilă. (cauzaKopecky Slovaciei,hotărârea din 7 ianuarie, de hotărâri și decizii 2004-IX, paragraf 52, cauzaRafinăriile și Stratis Greciei,hotărârea din 9 decembrie 1994, de hotărâri și decizii nr. -B, p. 84, paragraf 59).
De asemenea, nu se poate vorbi de un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alți factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritare la un moment dat, si este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
La anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din Legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp. Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme ulterior, măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr. 146/1997 au vizat în continuare și personalul din sistemul autoritătii judecătorești care nu s-a încadrat în criteriul avut în vedere de către ordonatori. Cu titlu exemplificativ, se menționează ordinul ministrului Justiției nr. 1744/C/13.07.2006 a aprobat de asemenea repartizarea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești, în raport cu gradul de colectare a sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și tertiari de credite.
Prin urmare, ținând seama de faptul că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cuNormele Interneaprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004, care enumera exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare la repartizarea stimulentelor, ordonatorii având posibilitatea de a stabili și alte criterii pe care le apreciază necesare și utile, fără a fi necesar să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanțelor din țară, criteriile indicate nu prin Ordinul nr. 1921/C/2005, cum greșit a reținut prima instanță, ci într-o informare comunicată curților de apel, având caracter de recomandare, și având în vedere că acordarea stimulentului financiar este determinată de o multitudine de factori, fără a avea caracterul unui drept exigibil, motivarea primei instanțe nu subzistă, cu atât mai mult cu cât toti magistratii din cadrul instantei care îndeplineau criteriile stabilite au beneficiat de stimulente financiare.
Stabilirea unor priorități la un moment dat nu înseamnă a distinge după unul sau altul dintre criteriile ce caracterizează faptele de discriminare sancționate de nr.OG 137/2000 sau alte documente, cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat, în continuare s-au aprobat fonduri pentru stimularea judecătorilor, astfel încât nu se poate concluziona în mod fundamentat că, față de situația potrivit căreia o parte dintre judecători au primit stimulente într-o anumită perioadă, iar alți judecători ulterior, pe măsura colectării altor fonduri, având aceeași sursă, s-a creat o diferențiere nepermisă.
nu se confundă nici cu salariul care se cuvine oricărei persoane care prestează o muncă, acestea fiind drepturi suplimentare. Si dacă toți judecătorii primesc stimulente, cu diferența că unii primesc într-un anumit interval de timp, iar alții într-o perioadă ulterioară, nu se găsesc elementele care să fundamenteze concluzia tribunalului în sensul că reclamantă a fost discriminată.
In ceea ce privește Hotărârea nr. 15/23.01.2006, s-a arătat că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu sunt obligatorii pentru instanțe, acestea fiind suverane în aprecierea temeiniciei sau netemeiniciei acțiunilor deduse judecății. În aceeași ordine de idei, în conformitate cu dispozițiile nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată se poate adresa direct instanței de judecată.
Un alt motiv de recurs vizează greșita actualizare a sumelor la plata căreia au fost obligați pârâții cu indicele de inflație, în condițiile în care nici măcar dobânda legală nu putea fi acordată, obligația recurentului față de reclamanți neexistând.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative (judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție este incontestabilă, reclamanții prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și de personalul contractual din aceste unități.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile de justiției, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc).
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Așadar, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000), ceea ce are forță ierarhică superioară față de nr. 2404/C/2004, care, de altfel, este insuficient de precisă în stabilirea criteriilor de acordare a stimulentelor, creând posibilitatea arbitrariului.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul concret după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamanți, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art.155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
Este de observat faptul că textul art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost completat prin Protocolul nr.12 din Convenție (intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005). Articolul 1 paragraful 1 din acest Protocol prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența articolului 14 din Convenție (principiul nediscriminării) față de celelalte texte ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv. Prin urmare, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.
salariale reprezintă adaosuri salariale, fiind drepturi în sensul art.155 și art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii.
În plus, art.2 alin.1, art.6 lit.a și lit.c și art.8 din OG nr.137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale (indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o "speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept (în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art.287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.
Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia a sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal (nici chiar a personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare, ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă (categoria socio - profesională).
Ca atare, așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art.2 alin.2 din G nr.137/2000, în funcție de categoria socio-profesională (criteriul aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu vechime peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.
În ce privește critica vizând greșita actualizare a sumelor acordate cu indicele de inflație, curtea observă că sunt invocate aspecte legate de executarea hotărârii, care nu pot aduce atingere dreptului dedus judecății, etapă a procesului civil distinctă de cea a executării silite.
Prin urmare, aceste critici nu sunt pertinente, deoarece repararea integrală a prejudiciului impune acordarea sumei actualizate la data plății efective.
Având în vedere considerentele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța de recurs apreciază că recursul este nefondat, urmând să-l respingă conform art.312 alin. 1.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 83/F din 14 februarie 2008 Tribunalului Bistrița -N pronunțată în dosar - pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - -
Red. MV dact. GC
2 ex/11.06.2009
Jud.primă instanță:,
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen
