Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1400/2009. Curtea de Apel Cluj

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale

pentru Minori și Familie

DOSAR NR-

DECIZIA CIVILĂ NR. 1400/2009

Ședința publică din 2 iunie 2009

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos

JUDECĂTORI: Marta Carmen Vitos, Gabriella Purja Eugenia vicepreședinte al instanței

GREFIER:

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 436 din 4 aprilie 2008 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții, și, precum și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare este realizată.

Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 mai 2009, prin serviciul de registratură al instanței s-a depus răspunsul solicitat de instanță prin adresa din 13 aprilie 2009, cu privire la persoanele care nu au beneficiat de stimulentul financiar acordat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1921/C/2005, în sumă de 1.700 lei, prin care se arată că sentința civilă nr. 436/04-2008 Tribunalului Maramureșa fost executată în proporție de 30% potrivit nr. 1859/C/21.08.2008.

Totodată se constată că prin cererile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2.pr.civ.

Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 436/04.04.2008 pronunțată de Tribunalul

M s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul și cererea de intervenție formulată de și, contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CLUJ, TRIBUNALUL MARAMUREȘ,Ministerul Economiei și Finanțelor și în consecință:

Au fost obligați pârâții pârâții 1-3 să plătească reclamantului și intervenienților suma de 1700 lei la valoarea actualizată în raport cu indicele de inflației la data plății reprezentând drepturi salariale.

A fost obligat pârâtul 4 să asigure fondurile bănești necesare plății drepturilor către reclamant și intervenient conform prezentei.

S-a respins capătul de cerere privind înscrierea acestor drepturi în carnetul de muncă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii ( în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară: Ș, în, " Dreptul" nr. 1/2001, p. 23-30 și practica de la filele 60 -64).

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 Codul muncii ( care instituie aplicabilitatea Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă).

Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative ( judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 cest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare ( aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunității Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție, reclamantul prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și de personalul contractual din aceste unități.

Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică ( numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, reclamantul se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile de justiție, inclusiv reclamantul, este parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio- profesională ( funcția deținută).Într-adevăr, conform art. 16 alin. 3 raportat la art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio- profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.

( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.)

În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al. " Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).

Deci reclamantul este discriminat în sensul art. 2 alin. 1-3 din nr.OUG 137/2000, întrucât i-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu ( art. 2 alin. 1 din OG137/2000)

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii, împotriva oricărei discriminări și dreptul la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție( care interzice discriminările); art. 14 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și f art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art.41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă ) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin.1 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economic, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 al.1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio- profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie,iar la alta,nu.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări,iar conform art.29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Potrivit art. 6 alin.2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o renumerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea de sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamant, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art. 25 din Legea 146/1997.

ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv ( în acest sens, " Convenția europeană a drepturilor omului", Ed., 2006, vol. I, p. 890). Deci, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.

salariale reprezintă adaosuri salariale, deci sunt drepturi în sensul art. 155 și art. 40 alin.2 lit. c din Codul muncii.

În plus, art. 2 alin. 1, art. 6 lit. a și lit. c și art. 8 din nr.OG 137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale ( indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială ( remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o " speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept ( în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art. 287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.

Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională ( 38-41,. 53). Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal ( nici chiar al personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).

Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare ( 25, 27 și 49), ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personal contractual ( aceștia din urmă fără deosebire de vechime).

Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă ( categoria socio-profesională).

Ca atare așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ( 49 - 59), reclamantul a fost discriminat în mod indirect, în sensul art. 2 alin.2 din nr.OG 137/2000, în funcție de categoria socio- profesională ( criteriu aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai M de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru asigurarea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu o vechime de peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.

În acest sens, codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori ( art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (,. " Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385- 392).

În speță solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale nr.OUG 177/2002 și nr.OUG 27/2006, conform cărora pârâții TRIBUNALUL MARAMUREȘ, Curtea de APEL CLUJ și Ministerul Justiției sunt persoane juridice care ordonează ( principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară ( pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul din ordonatori.

Reclamantul a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin.4 din codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu se justifică că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților,iar faptul

că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.

Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s- solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

În ce privește cererea reclamantului de înregistrare a stimulentelor obținute, în carnetul de muncă, instanța o apreciază neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 (1) din 92/1976 carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, în funcție, în specialitate, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în acestea.

Prin noțiunea de alte drepturi ce se includ în retribuția tarifară se înțeleg acele sporuri sau adaosuri cu caracter permanent. Ori drepturile bănești, obținute prin prezenta de către reclamanți, au un caracter aleatoriu și în consecință nu pot face obiectul înscrierii în carnetul de muncă, ele regăsindu-se însă în statele de plată.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art. 19 din legea nr. 500/2002,privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. din nr.HG 386/2007.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin.2 lit. e, pct. i din nr.OG 137/2000, art. 2 alin.1-3, art. 29 pct.2 din nr.OG 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamantului. Urmând a proceda la admiterea acțiunii în parte, în speță fiind incidente și dispozițiile art. 1082.1084,1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin recursul declarat a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii și a cererii de intervenție, invocând următoarele considerente:

Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, atât timp cât pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează numai lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.

În cazul reclamanților nu este incident art. 2 din nr.OG 137/2000, pentru a putea invoca discriminarea.

Pârâtul Ministerul Justiției, prin recursul declarat a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului s-au invocat următoarele aspecte:

Prin Ordinul MJ nr. 1921/C/2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente destinat doar anumitor categorii de personal din aparatul propriu al MJ și din cadrul instanțelor judecătorești, printre care nu se numărau și asistenții judiciari. Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a CNCD s-a raportat doar la situația judecătorilor prevăzuți în ordin, pe de o parte și a celorlalți judecători pe de altă parte.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea sunt fondate în parte, urmând a fi admis în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Reclamantul în anul 2005 când s-au acordat stimulentele în baza Ordinului nr. 1921/C/2005 funcționa ca judecător la Judecătoria Baia - Intervenienții și aveau calitatea de asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Maramureș.

Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative (judecător), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea stimulentului în sumă de 1700 lei, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc).

Așadar, reclamantul este discriminat în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat stimulentul salarial nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000), ceea ce are forță ierarhică superioară față de nr. 2404/C/2004, care, de altfel, este insuficient de precisă în stabilirea criteriilor de acordare a stimulentelor, creând posibilitatea arbitrariului.

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul concret după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamant, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art.155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.

Este de observat faptul că textul art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost completat prin Protocolul nr.12 din Convenție (intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005). Articolul 1 paragraful 1 din acest Protocol prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența articolului 14 din Convenție (principiul nediscriminării) față de celelalte texte ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv. Prin urmare, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.

salariale reprezintă adaosuri salariale, fiind drepturi în sensul art.155 și art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii.

În plus, art.2 alin.1, art.6 lit.a și lit.c și art.8 din OG nr.137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale (indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o "speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept (în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art.287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.

Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia a sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal (nici chiar a personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).

Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare, ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).

Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă (categoria socio - profesională).

Ca atare, așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art.2 alin.2 din G nr.137/2000, în funcție de categoria socio-profesională (criteriul aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai M de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu vechime peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.

Având în vedere considerentele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța de recurs apreciază că recursurile sunt nefondate în privința reclamantului, urmând să le respingă conform art.312 alin. 1.pr.civ.

În ceea ce îi privește pe intervenienții și, curtea constată că recursurile sunt fondate.

Prin Ordinul MJ nr. 1921/C/2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente destinat anumitor categorii de personal din aparatul propriu al MJ și din cadrul instanțelor judecătorești, conform anexei care face parte integrantă din ordin, printre care asistenții judiciari nu se numărau.

Potrivit acestei anexe, repartizarea fondului de stimulente s-a făcut pe ordonatorii din 40 de județe ale țării, Municipiul B, și Ministerul Justiției pentru: funcționari publici, personal contractual, consilieri de probațiune și JUDECĂTORI: Marta Carmen Vitos, Gabriella Purja Eugenia

ordinului, în calitate de ordonator principal de credite indicat categoriile de personal care sunt angajate în sistemul al cărui ordonator de credite este ministrul justiției, care urmau să beneficieze de respectivele stimulente.

Reiese din cele arătate că intervenienții se prevalează de un ordin care pe ei, ca și categorie profesională, nu îi vizează.

Pe de altă parte, Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a s-a raportat doar la situația judecătorilor, respectiv a judecătorilor care își desfășurau activitatea în cadrul judecătoriilor, cu o vechime în magistratură de 0-3 ani, pe de o parte și a celorlalți judecători pe de altă parte.

Pentru aceste considerente, văzând și disp. art. 312 alin. 1, art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 436 din 4 aprilie 2008 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, în sensul că, respinge ca nefondată acțiunea formulată de intervenienții și pentru drepturi salariale.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER

- - - - -

Red. MV

2 ex/16.06.2006

Jud.primă instanță:,

Președinte:Marta Carmen Vitos
Judecători:Marta Carmen Vitos, Gabriella Purja Eugenia

#Judecator Marta Carmen Vitos

Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1400/2009. Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1400/2009. Curtea de Apel Cluj