Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1416/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TG-
SECȚIA CIVILĂ DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1416/R
Ședința publică din 17 iunie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.386 din 6 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
In lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 mai 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie pronunțarea fiind amânată pentru data de 5 iunie 2009, 12 iunie 2009, apoi pentru data de 17 iunie 2009.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.386 din 06.03.2008 a Tribunalului Harghitas -a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H; s-a dmis acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, au fost bligați pârâții în solidar, la plata în favoarea reclamantei sumei 16.448 lei, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pe perioada ianuarie 2005 - decembrie 2007; a obligat pârâții, în solidar, să plătească în cotninuare reclamantei sporul de confidențialitate de 15%, începând cu 1 ianuarie 2008; a obligat pârâții să plătescă aceste sume, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
a fost obligat pârâtul Tribunalul Harghita să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă a reclamantei;
a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamantei a despăgubirilor mai sus menționate, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr1/2001 - 23-30).
In acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002 și HG nr.208/2005, Ministerului Economiei și Finanțelor, coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile deangajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
In speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.l8 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanta se află în aceeași situație ca si personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută), într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică, într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă), cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională, (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent si neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea si cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică si practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific ( de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. - "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 dir. OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii si a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale si a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin. l din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevantă nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
In acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
In consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 392).
In speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput si vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil si art.16l alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. In prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, și a procedat la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. In lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și DGFP H în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Ministerul Justiției a solicitat, admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii formulate.
Un prim motiv de recurs invocat în cauză, este cel prev.de art.304 pct.4 Cod pr.civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
In acest sens, s-a arătat că instanța de fond, a admis acțiunea reclamantei în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar.
S-a susținut că nu există temei legale pentru acordarea sporului de confidențialitate, pentru personalul auxiliar.
In ceea ce privește reținerea discriminării, s-a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea unor persoane, excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000 modificată.
Din examinarea cuprinsului OG nr.137/2000, rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale, care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte, care țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr.137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradictorie cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu, de competența instanțelor judecătorești, cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Acordând un drept neprevăzut de lege în beneficiul categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești și s-a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar.
S-a susținut că hotărârea pronunțată de Tribunalul, este criticabilă și pentru motivul de recurs prev.de art.304 pct.3 Cod pr.civilă.
În acest sens, s-a arătat că în cazul neacordării sporului de confidențialitate judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm, în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
În speță, nu există niciun act normativ în vigoare, care să prevadă ori să garanteze, dreptul de a primi spor de confidențialitate personalului auxiliar.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate, sunt expres prevăzute de lege. De principiu, acestea sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr.182/2002.
Pentru a putea exista discriminare este necesară protecția în temeiul dreptului la tratament legal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentate ori a celor recunoscute de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați, nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât Protocolul 12 la Convenție consacră la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice ale opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", astfel că nu poate fi aplicat în speță câtă vreme, nu există niciun text legal, care să recunoască dreptul la sporul de confidențialitate.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat în jurisprudența sa, nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relația cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale, or dreptul la diverse sporuri nu este, în mod evident, un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
CNCD în hotărârea nr.232/29.08.2007 a statuat că diferitele categorii de salariați, determină soluții diferite ale legiuitorului, în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție, să se încalce principiul egalității.
Instanța de fond a reținut în mod eronat existența unei stări de discriminare, în raport cu prev.OG nr.137, care prevede că exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile.
În sprijinul acestei afirmații au fost aduse următoarele argumente:
Magistrații, reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut special, reglementat de Legea nr.567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG 8/2007. Astfel, drepturile salariale cuvenite magistraților sunt stabilite exhaustiv prin legea specială de salarizare, neputând beneficia de alte drepturi care nu sunt expres prevăzute în beneficiul lor.
Situația magistraților și personalului auxiliar, nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, al căror statut este reglementat de Legea nr.360/2002, întrucât statutul acestora, drepturile și îndatoririle sunt diferite; instituțiile organelor autorității judecătorești constituie o categorie distinctă de autorități publice; categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate la care se referă OG 19/2006 și anume informațiile clasificate, reglementate de Legea nr.182/2002 este diferit de cele la care se referă Hotărârea 328/2005 a.
Situația magistraților, nu poate fi considerată comparabilă cu cea a funcționarilor publici, întrucât statutul acestora din urmă, este reglementat prin acte normative speciale (Legea 188/1999, OG anumite categorii de funcționari publici.
Situația magistraților, nu poate fi considerată comparabilă cu cea membrilor plenului și altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, întrucât statutul acestora, este reglementat prin acte normative speciale (Legea nr.656/2002); sunt determinate și categoriile de informații la care se referă sporul de confidențialitate.
Aceeași este situația și în cazul personalului din aparatul CNCD.
Din punctul de vedere al cuantumului, în anumite situații, sporul are o valoare de 15% din salariu, în altele procesul de 15% este o valoare maximă avută în vedere de legiuitor.
În concluzie, s-a apreciat că nu există o stare de discriminare, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii, diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar, este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.
Legiuitorul, este în drept, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
Tribunalul în mod greșit se prevalează de dispozițiile art.295 și art.269 Codul muncii, pentru a convinge că nu este vorba despre o adăugare la lege.
Dreptul solicitat nu poate fi acordat nici în virtutea dispozițiilor Codului muncii și nici prevalându-se de disp.OG nr.137/2000.
Pârâta DGFP H, în nume propriu și în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă față de Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestora.
În drept, s-au invocat prev.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
S-a apreciat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă.
Astfel, reclamanții solicită acordarea unor drepturi salariale, și trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor, nu se confundă cu bugetul de stat, nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Nici DGFP H, nu are calitate procesuală pasivă, ținând seama de prev.art.3 alin.1 pct.46 din HG nr.386/2007, nu îndeplinește funcții de ordonator principal de credite.
În cauză, sunt aplicabile și prev.art.1 și 4 din OG nr.22/2002.
In cea ce privește fondul litigiului, s-a arătat, că din prev.art.3 din OG nr.19/2006, se desprinde că acordarea sporului de confidențialitate vizează categoria funcționarilor publici cu statut special din sectorul apărării naționale, ordine publică și siguranța națională, fără a cuprinde vreo mențiune în ceea ce privește acordarea sporului menționat și personalului autorității judecătorești.
Nici dispozițiile art.15 din OG nr.6/2007, nu pot constitui temei legal al pretențiilor formulate de reclamanți, întrucât nici această dispoziție legală nu vizează acordarea sporului de confidențialitate categoriei profesionale din care fac parte intimații.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, în limitele prev.de art.3041și art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanța constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:
In ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, instanța de recurs reține că prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Tribunalul Harghita, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, DGFP H, la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii, iar MEF să fie obligat la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
Instanța de fond, a reținut că, reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile de justiție și prin neacordarea sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariații unităților bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, aceștia sunt discriminați, în condițiile în care se află în aceeași situație juridică și faptică, situație care fundamentează și generează adaosul salarial menționat și pentru reclamantă.
Susținerile recurentului în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000, se apreciază a fi nefondate.
Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul OUG nr.137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 - în cauza de față, fiind incident dispoziția referitoare la "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" și acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
În speța de față, reclamanta a invocat faptul că se află într-o situație identică cu restul personalului unităților bugetare, care au obligația de confidențialitate și dreptul corelativ la sporul de confidențialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate și în condițiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferențiat, aceștia sunt discriminați. În cazul de față, criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat personalului din unitățile de justiție, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecințe asupra sistemului de salarizare, deși pentru aceeași muncă se cuvine un salariu egal.
Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare - art.154 din Codul muncii și cel al diferențierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanți se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispozițiile OG nr.137/2000 și prin urmare, instanțele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.
In ceea ce privește fondul cauzei, curtea reține că potrivit art.13 din OUG nr.57/2000, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.
De asemenea OG nr.137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.
Art.13 din OG nr.123/2003 stipulează că, sporul de confidențialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15%, precum și personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
În acest sens sunt și prev.art.13 din OG nr.10/2007.
Aceste acte normative nu fac referire la informații clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.
Dar și reclamantei, care face parte din unitățile de justiție, i-a fost impusă prin lege, o obligație profesională imperativă, de confidențialitate: art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.
Cum în mod corect a reținut și prima instanță, unitățile de justiție fac parte din categoria unităților bugetare.
Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în speța de față, chiar identic, beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Reclamanta deși este salariată a unei unități de justiție, unitate bugetară, având obligație de confidențialitate, are un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități bugetare, cu aceeași obligație de confidențialitate, criteriul discriminator fiind apartenența la o categorie socio-profesională.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidențialitate este obligația de confidențialitate și nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.
In altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României, consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declarație, prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest sens, sunt și disp.art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din OG nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.
Potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev.la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță, nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să infirme această discriminare.
Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de " directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă" interzice orice fel de discriminare și are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.
Dispozițiile directivei vin să completeze legislația comunitară în domeniul egalității de tratament, în domeniul dreptului muncii, și potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă și indirectă.
Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil, o situație comparabilă și existența unei legături directe și strânse între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiții sunt îndeplinite în speța de față.
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de art.14 din CEDO, poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Interpretând literal textul Convenției, art.14 nu ar avea o existență independentă.
In jurisprudența sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.
Una din cauzele de referință în această materie este & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existența unei violări a art.14 fără a reține însă și încălcarea art.1 al Protocolului nr.1, invocată de reclamant.
Curtea Europeană s-a pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.
Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecției împotriva discriminării față de drepturile substanțiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puțin la fel de importantă ca și violarea unui drept substanțial.
Textul art. 14 fost completat în anul 2000 prin apariția Protocolului nr.12 la Convenție, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicția generală a discriminării: beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependența art.14 de celelalte texte ale Convenției, care garantează alte drepturi, întărind protecția individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața Curții Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, ci și la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.
În ceea ce privește decizia nr.232/2007 a Consiliului Director al CNCD, acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești se supun numai legii și sunt independente, împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000.
In aceste condiții, Curtea, apreciază ca fiind discriminatoriu criteriul de diferențiere a acordării sporului de confidențialitate personalului din unitățile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condițiile existenței unei situații identice, aceea a obligației de confidențialitate.
În ceea ce privește recursul declarat de DGFP H, în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat să răspunderea Ministerului Finanțelor Publice prin DGFP, este solidară, în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de MFP și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către MFP.
In ceea ce privește obligația solidară a Ministerului Finanțelor Publice prin DGFP-uri, este de necontestat că la fel ca și în situația ordonatorilor de credite, solidaritatea își găsește izvorul în lege, respectiv în dispozițiile legilor bugetare, care s-au succedat în timp în perioada de referință.
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Finanțelor Publice, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc. Astfel fiind, rezultă fără putință de tăgadă, împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice poate și trebuie ținut solidar la plata sumelor pretinse de reclamanți, în caz contrar ordonatorii de credite ar fi puși în situația de a nu putea achita benevol obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești fără a le fi asigurată, cu respectarea legii, sursa de finanțare necesară creditele bugetare, având destinație precis determinată, destinație de la care ordonatorul de credite nu poate face nici o excepție.
De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din CEDO, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerul Economiei și Finanțelor, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru aceste considerente, ținând seama și de prev.art.312 Cod pr.civilă, urmează să se respingă recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției cu sediul în B,-, sector 5, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în M C,-, împotriva sentinței civile nr.386 din 06.03.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 Iunie 2009.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.AV
Tehnored.CC/2 exp.
22.06.2009
Jd.fd.
Asist.jud.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
